Charisma – ce pierzi dacă te lipsești de ea

Nu vă spun o noutate: e mai important cum zici, decât ce zici. Când o persoană charismatică îţi propune o tranzacţie, chiar dacă nu îţi dă toate detaliile, ţie ţi se pare că știe ce vorbește, e foarte entuziastă, sincer interesată de tine și de ceea ce crezi. În minte ți se va naște imediat următoarea presupunere logică: o să fie bine! Sigur, dacă ţie ţi se pare că vorbeşte ca un expert nu înseamnă că şi este, dar charisma nu este nepărat un șiretlic. Nu este o vrajă pe care cineva o aruncă asupra ta. Magia pe care o răspândește răspunde unei nevoi reciproce. Charismaticilor le plac oamenii şi sunt curioşi să îi cunoască. Nu se prefac. Componenta emoțională este foarte greu de falsificat: fie stârneşti emoțiile altor oameni, fie nu.

Cercetătorii au studiat această calitate aparent intangibilă –acest je ne sais quoi care îl diferenția pe Ilie Năstase, să zicem, de Ion Ţiriac, şi au ajuns la concluzia că, în mare, se rezumă la felul în care comunici. Are trei componente la bază: expresivitatea (talentul de a iniţia o conversație și de a capta și menține interesul interlocutorilor); controlul (acomodarea rapidă la starea de spirit a grupului) și sensibilitatea (înclinația de a asculta și de a înţelege mentalitatea altora).

Neastâmpărul şi neliniştea care în mod normal ar fi privite ca energie negativă – trădează cel mai adesea o persoană charismatică, animată de o idee și care îşi dorește ca şi ceilalți să-i împărtăşească pasiunea. Când un charismatic relaţionează cu cineva, sistemul lui nervos e stimulat, atenția îi este captată și abundă de energie. Începe să vorbească repede iar oamenii care vorbesc repede sunt consideraţi mai charismatici decât cei care vorbesc cumpănit. Discursul fluent, fără pauze, e cel mai charismatic dintre toate, deoarece lasă impresia că acea persoană este stăpână pe ea şi pe ideile ei.

Charisma se reflectă în gesturi simple pe care jurnaliştii de televiziune le-au învățat şi le folosesc în interviuri: dau aprobativ din cap când cealaltă persoană vorbește, menţin contactul vizual, zâmbesc, şi ca să-şi asigure interlocutorul că este ascultat – și că i se atribuie importanță. Mimarea comportamentului celuilalt ajută oamenii să relaţioneze. Dacă încuvinţăm din cap și ne sincronizăm mişcările, generăm empatie. Corpurile noastre produc endorfine. Fenomenul e întâlnit cu precădere la mamă şi bebeluşul ei care încearcă să îi copieze expresiile faciale.

Cercetătorii de la MIT Human Dynamics Laboratory au produs un gadget ca să detecteze semnele de charismă și l-au folosit în companii. E un dispozitiv digital, de dimensiunea unui iPhone echipat cu un senzor de mişcare cu infraroșu și un microfon încorporat, pe care l-au numit sociometru. Gadgetul monitorizează interacţiunea, fără să înregistreze nimic din ce se spune. Concluzia oamenilor de știință? Oamenii care fac inconştient anumite gesturi și care au expresivitatea pe care o atribuim charismei sunt predispuşi să aibă câștig de cauză când fac o propunere de business sau cer o mărire de salariu.

Deși charisma se poate rezuma în trei cuvinte: expresivitate, control și sensibilitate, magnetismul ei se amplifică dacă la acestea se adaugă o doză de mister și una de contradicție. Joseph Roach scrie în It că la o persoană extrem de charismatică vei găsi trăsături contradictorii: „poate fi şi caldă şi dură, şi puternică și vulnerabilă, şi cu picioarele pe pământ și aeriană”.

În sfârşit, dacă vă întrebaţi ca şi mine, dacă ne naştem charismatici sau ne putem educa, e suficient să vă amintiţi de Prințesa de Wales, Diana. Dintr-o persoană timidă şi introvertită ajunsese, prin interacţiunea cu oamenii și prin faptele sale caritabile, să își învingă sfiala. Ajunsese să fie numită Prinţesa inimilor, tocmai fiindcă reuşise să scoată la suprafață acele calităţi inefabile care stau bine ascunse, cel mai probabil, în interiorul fiecăruia dintre noi.