Cine n-are un Gică-contra să-şi cumpere

În cele mai multe organizații, e bine să fii etichetat drept un jucător de echipă, un coleg disciplinat și binevoitor, care primește cu zâmbetul pe buze noile ordine de la șef. De cele mai multe ori, un angajat bun este considerat cel care își păstrează părerile pentru sine, care nu comentează deciziile venite de sus și nici nu le contestă. Dar, imaginați-vă pentru o clipă, cum ar arăta o organizație în care toți angajații și-ar păstra opiniile pentru ei și ar aştepta să vină totul de sus!

Drept e că aceia care nu spun niciodată nimic, nu riscă să fie criticaţi, nici respinşi de organizație şi nici să-şi atragă animozităţi de nereconciliat. Dar, ştiţi ce? Lucrurile se mişcă fără ei sau în pofida lor. Când auziţi: „Aici la noi, lucrurile se fac aşa” ar trebui să intraţi în alertă. Deşi e greu de crezut, specialiștii spun că tocmai Gică-contra e cel care trebuie adus, încurajat să-şi spună părerea şi, eventual, lăsat să demonstreze de ce lucrurile nu sunt aşa de clare şi de limpezi cum par la prima vedere.

Marele pericol care pândeşte când te conformezi e să îţi pierzi din identitate, iar angajaţii din multinaţionalele unde se promovează intens apartenenţa la organizaţie şi lucrul în echipă ajung să fie încremeniţi în proiect când au de luat hotărâri pe cont propriu, când trebuie să treacă de la un proiect la altul sau de la o echipă la alta.

Mai grav, când își pierd serviciul, mulți conformişti își pierd sentimentul propriei identităţi și sunt predispuși la depresie. Pentru ei devine imposibil să-şi găsească un alt loc de muncă. În timpul interviurilor pentru job, descoperă că le este foarte greu să discearnă care au fost realizările lor față de cele ale echipei. Un indiciu al unui astfel de atașament nesănătos este că începi să vorbești despre realizările proprii la persoana întâi plural: „Noi am făcut și am dres.”

O altă caracteristică a plafonării e exprimarea-şablon, ca din manualul de corporaţie, jargonul corporatist (corporate lingo) care trădează o inabilitate de a mai gândi şi de a acţiona cum crezi tu că e mai bine.

Cei mai interesanţi şi valoroşi angajaţi sunt „dificilii” – introvertiţii sarcastici, precum Steve Jobs, cei veşnic nemulţumiţi, contestatarii, cârcotaşii, în sfârşit, toţi acei Gică-contra – care fac eforturi să se conformeze, dar nu reuşesc. Ar trebui să ştiţi că ei sunt şi cei care contribuie cel mai mult la valoarea unei echipe, chiar dacă nu reușesc să se pună bine cu nimeni.

Desigur, e nevoie să fii un jucător de echipă care îşi poate lăsa deoparte orgoliul pentru nevoile grupului. Dar e nevoie, de asemenea, să îţi păstrezi originalitatea, gândirea critică, să îţi susţii punctul de vedere, să combaţi soluţiile absurde, să iei întotdeauna atitudine, chiar dacă ştii prea bine că rişti să ofensezi sau să superi pe cineva.
Rezultatul poate fi exact ceea ce este, cu adevărat, mai bine pentru tine, echipa şi compania ta.