Daca problema e la ei?…
In mod normal, feedback-ul vine in niste parametri previzibili: "Ai carte, ai parte". Invat, ma dezvolt, iau o diploma si caut sistemul care sa aiba nevoie de mine si de bagajul meu de competente. La randul ei, compania are o problema: ca sa functioneze bine ii trebuie un om. Nu oricare, nu oarecare. Si face strigare spre piata. "Caut pe cineva care sa stie…, care sa fie…, care sa aiba…, care sa poata…". Daca ne potrivim in asteptari, feedback-ul se va numi angajare. Daca nu, cel mai adesea se lasa tacerea – cel mai rau dintre raspunsuri. De ce nu m-au mai chemat la interviul final? De ce nu ma angajeaza? Ce am gresit? E ceva in neregula cu mine! Frustrari…
Incepe sezonul primavara-vara la evaluari. Sistemul imi cere parerea despre cum am muncit, despre cum a functionat echipa, despre seful meu. I le dau. O liniste desavarsita inunda canalele pe unde altadata alerga fericita informatia. Asteptarea feedback-ului se prelungeste. Prilej sa incep sa-mi fac ganduri, negre, de obicei. Unde sunt, pe scara performantelor? O fi multumit seful de mine? Ma gandeam ca voi fi promovat anul asta, dar vad ca nici vorba de asa ceva. Poate n-a fost bine ca n-am luat in serios propunerea celor de la concurenta… Alte frustrari. Cand sistemul ma ignora sau, mai degraba, imi ignora nevoia de feedback, imi construiesc propria imagine-raspuns. Traduc tacerea in mesaje, iar acestea pot sa nu fie pozitive. Daca lipsa feedback-ului ma prinde intr-o pasa autocritica, pot trage din nou concluzia ca sunt in neregula.
Dar daca nu este asa? Daca problema e la ei? Daca cei de la care astept eu feedback nu sunt in stare sau nu stiu sa imi raspunda?