De la generația NEET la generația „fulgi de nea”

Uitându-mă în jur, angajatorii se plâng de calitatea umană și profesională slabă a tinerei generații. Și nu pot să nu remarc faptul că nu putem da vina la nesfârșit pe școală, profesori, minister, guvern. Până la urmă părinții sunt primii educatori ai copiilor.

Suntem responsabili de atitudinea în care îi creștem. Iar educația „cu proptele” nu îi ajută deloc, ba chiar le face un imens deserviciu. Le atrofiază simțul de lider și îi transformă în „fulgi de nea” care se topesc ținuți pe palmă. Sunt micii filfizoni crescuți sub clopot care mai târziu îngroașă rândurile generației NEET (Not in Employment, Education and Trainng) chiar și când au 30 și ceva de ani De unde vin toate aceste neajunsuri și atitudini care ne dau de furcă?

Când nu avem ger la timp, avem viruși mutanți

Închidem școala la fiecare rafală de vânt mai puternică, într-o iarnă oricum mult prea caldă și prea blândă, dovadă virușii mutanți care ne chinuie cu cele mai chinuitoare forme de gripă și guturaiuri, greu de ținut sub control. Pornind de la această imagine, aș putea face o paralelă cu educația pe care le-o dăm copiilor. Încercăm să îi protejăm de toate încercările, căderile, eșecurile, fără să ne dăm seama că le luăm din imunitate.

Din imunizarea și călirea făcute în copilărie copiii noștri își vor extrage mai târziu (re)sursele de reziliență de care au nevoie să supraviețuiască încercărilor vieții.

Ceea ce nu înțeleg eu este că noi, părinții copiilor de azi, suntem generația care a crescut cu cheia de gât, care își încălzea mâncarea pe aragaz, care venea singură de la școală, care își făcea singură temele, care nu mergea la meditații din clasa întâi, care își spăla vasele și își făcea singură curățenia din cameră, care avea grijă și de frații mai mici, căreia i se administra vaccinul fără o dezbatere publică în prealabil, care răcea fără să se declanșeze o tragedie în familie, care înghițea medicamente groaznic de amare, fără urmă de îndulcitori, iar lista poate continua fiecare după propria experiență.

Poate că om fi rămas noi cu niște traume cauzate de lipsa de încredere, dar nu ne-am plâns când am stat la internat în liceu sau la cămin în facultate, nu am strâmbat din nas gospodărindu-ne singuri, conviețuind într-o cameră de 12 mp cu alți 2-3 colegi, nu am plâns fuga acasă la prima nedreptate făcută la job, nu ne-au întreținut părinții până la 30 de ani și după, nu am moștenit case de la mama și tata, ci ne-am luat noi plătind rate la bancă.

Nu am sucombat la fiecare deziluzie în dragoste, ci am încercat să ne înțelegem eșecul și să ni-l asumăm pentru a nu-l repeta. Nu înțeleg de ce acum, noi genul ăsta de oameni care creștem acum propriii copii, nu îi lăsăm să dea piept cu viața, așa cum e ea, cu provocările vârstei. De ce nu îi lăsăm să își facă singuri temele, de ce le punem meditații de la clasa întâi, de ce nu le cultivăm dorința de finalizare, de responsabilitate, de ce nu îi lăsăm să traverseze singuri strada când e evident că pot să o facă, de ce ne spetim să le facem case când e evident că ei au alte planuri decât să stea pe lângă noi?

De unde îndârjirea asta de a ne infantiliza copiii, în numele unei iubiri și griji mai presus de toate?

Nu suntem noi oare aceiași care în copilăria noastră, mergeam la școală printre nămeți de doi metri și geruri de -20 grade Celsius? Copiii noștri nu sunt făcuți tot din carne și oase, culmea, ale noastre?! Da, evident, vrem o viață mai bună pentru ei, dar asta nu înseamnă să îi ținem departe de orice rafală de vânt ori ploaie, de toate responsabilitățile lor firești de școlari.

De unde atâtea frici și panici ale părinților moderni care își țin copiii sub clopotul de sticlă, ducându-i cu mașina de colo-colo, uneori pe niște distanțe care pot fi parcurse fără probleme de ei singuri? Mi se pare ridicol că tocmai noi, cei care avem mai mult ca oricând acces la surse de informație de parenting, dăm greș tocmai în a ne crește copiii în spirit de lider. Iar cocoloșirea fără discernământ a copiilor este unul dintre domeniile în care părinții exagerează. Nejustificat de mult. Dacă pe bunici îi mai înțeleg, că nu au avut în tinerețea lor nici cărți, nici emisiuni ori seminarii de parenting, pe noi – cei branșați la toate informațiile de pe lume – nu.

Am obosit să mă lupt cu părinții din grupurile de whatsup, iar uneori și cu bunicii, care își infantilizează permanent copiii și/sau nepoții. Și nu vorbesc din cărți sau filme. Am doi copii de vârstă școlară și pot să spun că statutul de părinte singur m-a făcut să am mai mult discernământ în a arunca banii în stânga și dreapta, de dragul unei false investiții în „bunăstarea copilului”.

Limitările financiare m-au făcut să chibzuiesc fiecare ban și să disting aparențele de ceea ce e cu adevărat necesar în educația unui copil. Și nu regret deloc acum, pentru că ai mei sunt mult mai responsabili decât colegii lor. Cu bursă de merit fără vreo oră de meditații sau teme făcute împreună. Cu descurcat singuri acasă sau cu transportul în comun. Cu ceva mai mult simț civic.

Fulgi de nea pe care nu vreau să îi topesc ținându-i în palmă. Ci îi las să se așeze în stratul lor de zăpadă, cu rostul lor pe care nu am cum să îl deslușesc complet și, cu atât mai mult, nu am dreptul să îl controlez.

Citește și: Sistemul de educație nu trebuie DOAR salvat. Acum ar trebui frânat din cădere