De voie, de nevoie…
La unison, consultantii canta aria "delegarii", indiferent de voce: Delegati! Delegati! Delegati! Usor de spus! Da’ daca nu iese bine? Cine plateste? Da’ daca imi ia mai mult timp sa-i explic decat daca as face singur treaba? Da’ daca o sa ma intrebe din cinci in cinci minute ce sa faca in continuare? N-o sa va gasiti linistea daca nu incercati. Stiu, pentru ca am trecut prin asta. La inceput, ti se rupe sufletul, de grija. Dar, treptat, capeti incredere si chiar ajungi sa valorifici timpul castigat prin delegare.
E valabil si la slujba si in viata privata. Vezi spalatul rufelor la Nufarul sau batutul covoarelor…
Sunt insa si lucruri care nu se deleaga, cum ar fi distractia. Dans, lectura, bungee jumping, gherghef, conversatie. Sau datul cu rolele.
Herastrau, a doua zi de Paste, soare, lume… Mi s-a parut un bun prilej sa consolidez mersul pe roti in parc, dupa ce exersasem putin pe hol si in bucatarie. Intai timid, apoi tot mai avantat, am rulat pe alei, sub privire admiratoare (oare?!) ale celorlalti. Pana am cazut. Spital, radiografii, ghips si ambele maini blocate pret de o saptamana. Daca pana de curand, stateam la ganduri, acum deleg si de voie si de nevoie: da-mi! fa-mi! drege-mi! Dictez editoriale si constat ca incep sa seman tot mai putin cu redactorul si tot mai mult cu seful din cuvantul compus sub care semnez. E un bun exercitiu, dar nu-l incercati singuri acasa.
Deocamdata, nu pot sa dau autografe, dar promit sa semnez pe "mansoanele din ghips" atunci cand ma voi lepada de ele. Si le voi pastra in redactie pentru cei carora nu le vine sa creada ca si redactorii-sef stiu sa se joace si invata sa delege. Cu toate consecintele ce decurg de aici.