La placinte, inainte – la razboi, inapoi
N-am fost atunci si nu sunt nici acum de acord cu rezultatele obtinute la aceasta dimensiune culturala si profit de relansarea discutiei in acest numar al revistei, ca sa-mi ofer, pentru placerea polemicii, punctul de vedere.
Eu cred ca individualismul ne caracterizeaza si ca natie si ca entitate activa in business.
Primul argument? Tot o cercetare, focalizata de aceasta data pe mediul de afaceri. Inainte de orice, chiar si inainte de salarii mari, romanii vor sa fie respectati. Ne-am mirat si ne-am bucurat la timpul potrivit. Vrem sa fim tratati cu respect, iar asta nu se imparte cu nimeni. Vreau respectul pe care-l merit, care mi se cuvine. E o chestiune cat se poate de personala si pentru emitator si pentru receptor. Si vreau sa cred ca nu veti gasi motive sa ma contraziceti.
Tot despre individ si unicitatea lui este vorba si atunci cand ii dam rolul principal intr-o piesa despre task-uri provocatoare si misiuni customizate. Oricum i-am spune, High-Potential sau talent, este unul, unic, special. Il aducem ca sa sparga tipare si rutine, ca sa gaseasca drumul neumblat, ca sa descopere unghiuri nemaiprivite inca. Stiti doar ca pentru a-l aduce in companie, se duce chiar acum o lupta fara precedent pe piata muncii. Ca sa-l avem in echipa suntem dispusi aproape la orice a fost inventat ca factor de motivare. Iar ca sa-i convertim talentul in profit suntem pregatiti sa-l acceptam chiar daca ne deranjeaza colturile egoismului lui.
As putea continua, daca spatiul n-ar fi o restrictie. Ma rezum la a spune ca, dupa parerea mea, pierderea in multime functioneaza la noi doar la capitolul responsabilitate si asumare de vina. Sau in zona declaratiilor fara acoperire din CV-uri, unde s-a aflat ca da bine sa posezi spirit de echipa. Altfel, cam rarut…