Limba română, obligatorie dacă ai job în România? Nu neapărat

Episodul ăsta a generat dezbateri aprinse pe internet, unde o grămadă de români furioși s-au simțit jigniți, așa că au sărit la gâtul vânzătoarei. Între timp, deși lucrurile nu s-au calmat de tot, măcar s-au lămurit.

Concret, tipul care a făcut filmarea s-a dovedit un provocator de meserie, disperat să devină nu doar mare vedetă pe Youtube, ci și un soi de erou-justițiar naționalist. Camerele de supraveghere din parcarea magazinului au arătat că omul s-a dus la magazin înainte de începerea programului cu clienții și nu doar o dată, ci de trei ori în decurs de câteva minute.

În plus, zilele trecute, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că vloggerul nu a fost în niciun fel discriminat de către vânzătoarea din Odorhei. Ba mai mult, CNCD subliniază că provocatorul a trunchiat imaginile în favoarea lui și a răspândit astfel informații false în public.

În contextul ăsta, rămâne însă în picioare o întrebare vehiculată adesea, cu precădere zilele astea, în diverse medii: „Dacă ești angajat în România, e musai să vorbești limba română?”. La prima vedere, ești tentat să răspunzi „da” cu toată gura, pentru că așa pare firesc. „În România trebuie să vorbești românește”, uite o expresie pe care cu toții am auzit-o rostită cu patos de atâtea ori încât mulți au asimilat-o fără să-și pună întrebări suplimentare.

Totuși, exceptând aici joburile din instituțiile publice, răspunsul corect la prima întrebare enunțată este, cel puțin din punct de vedere legal, „nu”. Poți să muncești în România și fără să știi limba română. Sună dur pentru patrioții de canapea, însă realitatea e că mingea e în terenul angajatorului privat. Acesta are dreptul să angajeze pe cine vrea, după ce criterii dorește, atâta vreme cât respectă legislația în vigoare. Iar legile din țara noastră nu prevăd obligativitatea de a vorbi limba română pentru cei care lucrează în România. În plus, nici legislația pentru protecția consumatorului nu le impune o asemenea măsură operatorilor economici.

De altfel, într-o lume în care nu mai există bariere lingvistice și granițele tind să conteze tot mai puțin, e și normal să se întâmple asta. Chiar în marile orașe ale României (și nu numai acolo), lucrează – atât în funcții de conducere, cât și în posturi mid level – foarte mulți cetățeni străini care nu ne cunosc limba. Iar faptul că se descurcă cu brio demonstrează că, de fapt, criteriul lingvisticii locale este supraestimat de unii compatrioți prea înverșunați.

Sigur, cazul de la Kaufland e ușor diferit. Vânzătoarea din filmarea de la Odorheiu Secuiesc nu e cetățean străin, ci româncă de etnie maghiară. Pe deasupra, jobul ei presupune interacțiunea directă cu clienții. Și chiar dacă majoritatea acestora vorbesc limba maghiară (asta e realitatea indiscutabilă din zonă), se întâmplă, iată!, să apară și clienți care comandă mici în română. Pentru astfel de situații, chiar dacă destul de rare în Ținutul Secuiesc, ar fi fost bine ca vânzătoarea să înțeleagă româna. Atât pentru clientul care vrea să fie servit rapid, cât și pentru comerciantul care își propune (logic!) să vândă cât mai mult.

Așa că, dacă vânzătorul are nevoie de limba română în interacțiunea cu clienții și n-o știe, compania pentru care lucrează va fi prima penalizată. Va pierde clienți, deci profitul ei va fi mai mic. Numai că e o diferență între „trebuie” și „ar fi bine”. Până una alta, companiile private au libertatea să-și managerieze businessul fix așa cum doresc. Iar asta presupune inclusiv să angajeze personal după criterii stabilite intern, fără să țină cont de opiniile patriotarzilor.