Roz de Bistrita
Urmau explicatiile despre cat de mare si periculoasa era apa, despre momentele critice cand isi salvase nu stiu ce tovaras de joaca de la inec si continuau detaliile tehnice despre cum se lanseaza o piatra plata, aleasa cu grija de pe mal, la suprafata apei, ca sa faca "broscute": salturi mici pe luciul raului, intr-o cat mai lunga cursa… il ascultam si nu intelegeam nimic. in fata mea, printre pietre, curgea, sau mai degraba statea sa curga, o materie careia doar cu greu si, oricum nu cu vocabularul meu de atunci, puteam sa-i spun lichid. O substanta grea, brun-roscata, indecisa intre statutul de lava si fluid. Mai aproape de picioarele mele, periculos de aproape, forfotea o spuma roz. Avea gusturi ciudate tata, ma gandeam eu, de vreme ce-i placea sa se scalde in asa ceva. Ce omitea el sa-mi spuna in fiecare vacanta, cand se implinea ritualic acest moment, era faptul ca intre timp, mai la deal de locul evocarii, se construise combinatul de celuloza si hartie. Aveam s-o aflu singura, mai tarziu, reusind sa scap din dilema care mi-a chinuit copilaria. Zona avea paduri, tara avea nevoie de hartie, oamenii aveau nevoie de locuri de munca. Nimic mai legitim decat ridicarea unei fabrici pe malul raului. Tot cam pe atunci, Bistritei i s-a facut un canal, cateva dealuri mai incolo, si a fost invatata sa-l foloseasca. Asa incat, ceea ce trecea(!) la vremea copilariei mele prin albie era umbra fostului rau si intruchiparea industrializarii… roz de Bistrita. Apele reziduale ale procesului de fabricatie.
Nostalgica incurabila, mi-am adus copiii la locul cu pricina. "Uite, aici inota bunicul si printre pietrele astea, mai tarziu, am descoperit eu tainele chimiei comuniste". "Sigur ca da, au zis odraslele, si marmota uite-asa invelea ciocolata in staniol…" Credibilitate zero. Copiii din ziua de azi nu te mai cred nici daca iti dai cuvantul, m-am gandit, suparata. Apoi, am realizat ca ceea ce le spuneam chiar nu avea nici un sens. Printre pietre nu mai curgea nimic. Erau perfect curate si uscate. Probabil ca intre timp tara si-a satisfacut nevoia de hartie, copacii s-au terminat, iar moldovenii au plecat cu totii in Spania.
Ceea ce am descris mai sus nu e doar o experienta personala. Sau este mai mult decat atat. Asemenea istorii nu trebuie sa se mai petreaca si trag nadejde ca responsabilitatea sociala a companiilor, despre care va fi vorba in acest numar, nu va ramane doar un imperativ pe/de hartie.
Asta daca vrem sa mai avem ce povesti vreodata.