Televiziunea noastră cea de toate zilele
Vedem la televizor lucruri care ne inspiră şi care ne fac părtaşi la progresul acestei lumi şi altele care ne aruncă într-o stare de incertitudine, în care noi nu suntem capabili să facem diferenţa dintre bine şi rău. Televiziunea ne-a oferit bucuria primilor paşi făcuţi pe lună de Neil Armstrong în 1969 şi a căderii Zidului Berlinului în 1989. Într-o transmisie directă la TV, Bob Geldof le-a cerut telespectatorilor să facă donaţii pentru colectarea de fonduri în vederea combaterii foametei din Etiopia, în cadrul superconcertului de caritate Live Aid. În acelaşi timp, tot la televizor, omenirea a urmărit asasinarea preşedintelui Kennedy, explozia navetei Challenger, Revoluţia din decembrie ’89, înmormântarea prinţesei Diana sau a lui Michael Jackson şi tot în direct am asistat la prăbuşirea turnurilor gemene din New York în timpul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Ce ar fi trebuit să simţim privindu-le? Ce să credem? Faptul că le-am văzut ne-a modificat oare conştiinţa?
Când naţiunile se confruntă cu probleme economice urmate de creşterea şomajului, cercetările statistice indică o creştere a numărului de seriale TV şi show-uri de divertisment extravagante pe principiul că nimeni nu vrea să vadă emisiuni despre oameni care se plâng că nu au bani şi că o duc greu.
Accesul la Internet pe scară largă părea că anunţă dispariţia televiziunii? Televiziunea a creat „reality show-ul“. Pentru a răspunde nevoii de interactivitate reclamată de public au apărut emisiuni, precum „Dansez pentru tine“ şi „Românii au talent“.
Populaţia activă se uită la televizor câteva ore pe zi, iar persoanele singure stau tot timpul cu televizorul deschis. În aceste condiţii, ce legătură cauzală se creează între programele de televiziune şi conştiinţa noastră? Dacă ne-am sonda mai des conştiinţa individuală, conştiinţa colectivă ar înregistra vreun progres? De ce evoluează aşa televiziunea din România şi nu în alt fel?
