We don’t need (this kind of) education

Am ales să ilustrez textul cu această fotografie pentru că asta mi se pare starea educației azi – un zid de care tot dăm cu capul și nu se întâmplă nimic, (aproape) imposibil de dărâmat, dar pe care, în ciuda aridității și încremenirii lui, câte o floare se încăpățânează să își facă loc în acest mediu total neprielnic creșterii și înfloririi.

De câteva zile, de când cu toată agitația legată de examenele de Evaluare Națională, mă uit cu atenție la reacții ale părinților, ale elevilor, ale educatorilor. Un munte de frici, de spaime, de tremurături, de leșinuri, de scenarii negative – „ce-o să ne facem dacă nu intră la un liceu bun?” – de reproșuri scrâșnite printre dinți „ți-am zis eu să stai cu burta pe carte, acum o să ajungi la șaibă”, de calcule meschine – „of, cât am investit în tine cu meditațiile astea” – și, peste toate, obsedanta bătălie a sutimilor. Care începe din gimnaziu, devreme, cu profesori care își încep orele cu perspectiva sumbră de a învăța, de a trage tare, pentru că, altfel, „o sutime vă va propulsa spre succes sau vă va distruge viața”.

Anxietatea asta e indusă undeva de prin clasa a șasea, când copiii sunt „invitați” să se înscrie în competiția pentru note mari, medii care să îți asigure o șansă în plus de a intra la un liceu „bun”, îndemnuri precum „lasă că scot eu untul din voi” și tot arsenalul de sperietori care nu fac decât să descurajeze și mai mult plăcerea studiului, a învățării. Sperietoarea funcționează cel mai bine la părinți, care imediat „iau atitudine” și înscriu copilul la meditații. Există și un „mercurial” al prețurilor, clasamente neoficiale, nume consacrate, „bursa” meditatorilor, toate încurajând un sistem educațional hibrid care atrofiază în elev una dintre cele mai importante deprinderi de învățare – studiul individual – acea capacitate de a căuta resurse, de face legături, de a te documenta, de a căuta soluții.

Orice poticneală a elevului român este tratată imediat cu meditații, fără discernământ, fără ca părintele să se asigure că se mai poate și altceva, fără să încurajeze copilul că poate afla și singur soluții, fără să îi dea încredere că poate ajunge și singur la rezultate. Ca părinți și profesori, cum punem bazele „self-managementului” învățării? Până la urmă, toată viața e un mare examen, o învățare continuă. Dacă elevul e „asistat” de mic în această învățare, mereu cu proptele de tot felul, cum se va dezvolta capacitatea lui de autonomie, de responsabilizare, care să îl susțină în viața de adult?

Se vorbește mult despre meta-competențele de învățare, adică acele competențe care ne ajută să navigăm în viață și pe piața muncii, indiferent de profesia și domeniul pe care le alegem, indiferent de revoluțiile tehnologice și de schimbările care vin peste noi. Cu fiecare examen șolar – fie evaluare, fie BAC – mă întreb , de fapt, câte dintre aceste competențe de bază sunt cultivate în timpul școlii și care sunt evaluate în cadrul examenelor de evaluare națională?

Iau câteva dintre ele, pe care le consider de bază din perspectiva unui manager, angajator, dar și în calitate de părinte de copii școlari:

Creativitatea

Mă gândesc cu groază la examenele pentru care elevii sunt încă obligați să memoreze și să reproducă definiții, comentarii literare ale unor texte pe care nu le înțeleg, nu le simt, nu au conexiuni pentru ele.

În continuare, elevii „tocesc” texte și formule pe care nu le pricep, cărora nu le-a fost explicată aplicabilitatea în viața practică, teorie seacă, plictisitoare, care le „intră pe o ureche și le iese pe cealaltă” , imediat după examen. Unde este creativitatea, originalitatea, capacitatea de a susține și argumenta o idee?

Mă minunez că după ore întregi de meditații la limba română și gramatici sofisticate, elevii încă scriu cu elementare greșeli de ortografie. Pe mulți dintre acești elevi, deveniți ulterior absolvenți de BAC, apoi facultăți cu profil uman, îi descopăr ca având mari lacune de scriere corectă.

Gândirea critică

Dacă elevii sunt obișnuiți să tot reproducă informație, multă și stufoasă precum programele școlare după care sunt forțați să învețe, cum să își dezvolte gândirea critică, abilitate care nu se bazează pe acumularea de informație și reproducerea ei, ci pe dezvoltarea capacității de a procesa informația.

Asta înseamnă să detectezi greșeli de raționament în argumente și prezentări (dar sunt lăsați elevii să facă așa ceva în școală?!), să construiască argumente și idei noi pe baza celor acumulate , să distingă între fapte, opinii și judecăți de valoare (asta i-ar ajuta să discearnă fake news de real news), să poată face conexiuni logice între idei și argumente proprii, să transmită idei personale și să le înțeleagă pe ale altora, înlesnind comunicarea. Pentru că gândirea critică este o capacitate esențială atât în viața personală, cât și în cea profesională.

Autonomia, autodisciplina, responsabilitatea

Elevul e obișnuit să tot fie împins de la spate, organizat de alții, dus, luat, adus, asistat la teme, trimis la meditații din clasa întâi dacă se poate, fără să fie consultat sau superficial consultat despre ceea ce îi place cu adevărat. Cum să mai gândească copilul „cu capul lui”?

Capacitatea de a lucra în echipă – competență căreia „i se dă în cap” încă din primii ani de școală, atât în familie, cât și în clasă.

Competiția acerbă care caracterizează sistemul de învățământ tradițional și care pune o uriașă presiune pe umerii elevului descurajează din start capacitatea de a face echipă, esențială în viața unui profesionist, indiferent de meserie. Asta nu înseamnă că nu poți fi cel mai bun, dar dacă nu știi să te integrezi într-o echipă, să fii competitiv, dar și colaborativ, în același timp, perpetuezi cu succes tradiția „să moară și capra vecinului” care ne-a adus unde suntem acum.

Puținele proiecte de echipă în care sunt cooptați copiii în gimnaziu sunt descurajate chiar de părinți care obiectează că aceste proiecte sunt lipsite de importanță și îl distrag pe elev de la activități „serioase”.

Transdisciplinaritatea și interdisciplinaritatea

Prima presupune centrarea învățării pe probleme ale vieții reale, pe problemele importante, așa cum apar ele învață de zi cu zi, cu căutare și identificare de soluții, rezolvare de probleme ale lumii reale, învățare în scopul dezvoltării competențelor pentru viață. A doua se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină în alta, căutându-se teme comune, care la un loc pot conduce la realizarea competențelor transversale (luarea de decizii, rezolvarea de probleme, însușirea tehnicilor și metodelor de învățare eficientă). Cât de mare e nevoia de aceste competențe în viață!

„Avem note mari, dar nu ne place nimic”, „ne e teamă să greșim”, „nu înțelegem nimic”, „școala e o închisoare din care abia așteptăm să evadăm”, „pentru ce ne pierdem vremea la școală”, „abia aștept să intru la liceul ăla la care țin ai mei morțiș să intru, apoi nu mai dau câteva luni pe la școală”, sunt ceea ce spun în mod frecvent acești copii de gimnaziu „din care s-a scos untul”, dar și plăcerea de a învăța. Copiii aceia centrifugați de părinți cu meditații, cursuri, opționale nedorite, care n-au trecut măcar o dată prin vreo testare sau consiliere vocațională.

Sunt un părinte analog de copii imigranți digitali, care asistă aproape neputincios la felul în care școala se adresează și evaluează azi mii de copii care nu mai înțeleg la ce le folosește școala. În vreme ce economia viitorului cere imperios „învățare continuă”, elevii plictisiți abia așteaptă să se termine școala, examenul și să intre la un liceu „bun”, pe care părinții și-l doresc cu ardoare. Și la care vor cotiza în continuare pentru meditații costisitoare pentru un viitor incert, pentru profesii care se schimbă din ce în ce mai profund, mai rapid și mai surprinzător.

Cum ar fi o școală în care elevii studiază Psihologie aplicată, Gândire Critică, Educație financiară, Educație digitală, Leadership?

P.S.

Și pentru că tot ne-a provocat profesorul Constantin Lomaca (laureatul premiilor Revistei CARIERE pentru Educație), mă gândesc cum se răsfrânge incidența GDPR-ului asupra publicării rezultatelor examenelor școlare? Nu ar fi o idee bună ca elevii și părinții să fii înștiințați în scris, prin poștă sau poșta electronică, în ceea ce privește rezultatele? Poate așa am mai scăpa de tentația comparației cu alții, de umilințe suplimentare la adresa unor elevi și părinți, de rușine și vinovăție nejustificate, atitudini atât de des asociate examenelor?

„Întreb și eu, știți de vreo altă țară care publică numele și mediile tuturor copiilor care au dat un examen? Eu nu știu decât de India, dar poate mai sunt. De asemenea mi-ar face plăcere să aud părerile celor care cred că această publicare este un lucru necesar sau nu. Sunt necesare pentru societate, pentru organizații, instituții, omul de rând? Sunt rezultatele de la un examen un bun public sau privat? Este sau nu necesar/util ca fiecare să știe aceste detalii despre copiii vecinilor, de exemplu? Se face sau nu o judecată de valoare asupra unui copil de 14 ani prin prisma a două note la două examene? Înțelege publicul ce este un examen, ce spune el despre un copil? Știe publicul ce fel de probleme a avut un copil care nu a performat bine?” (Constantin Lomaca, pe pagina personală de Facebook)

Citește și: Un pedagog de şcoală nouă sau de ce avem nevoie de educatori lideri?

Foto articol: Pixabay