Lidia Mîrzac, profesoara de română care transformă operele literare în exerciții de gândire critică: “Nu poți să ai o lume bună fără o școală bună”
Lidia Mîrzac este unul dintre profesorii aceia realmente devotați misiunii lor de a forma mințile generațiilor pe care le ghidează spre lume. O face cu același devotament de pe la sfârșitul anilor 80. A văzut lumea schimbându-se. A văzut generațiile transformându-se. Și a făcut mereu tot posibilul să țină pasul cu vremurile, pentru a nu lăsa copiii singuri în pregătirea lor pentru viață și carieră.
Predă la Colegiul Silvic „Bucovina” din Câmpulung Moldovenesc de la începutul anilor ’90 și și-a făcut din ore nu doar momente de cunoaștere a limbii și literaturii române, ci și experiențe de gândire critică. La orele profesoarei de română Lidia Mîrzac, elevii află despre drepturile omului, despre tactici de manipulare, despre controlul informației și despre relativitate în jurnalism. Iar într-un timp în care mulți elevi spun deschis că se informează “de pe TikTok”, aceste exerciții de gândire critică fac realmente diferența între viitorii adulți care înțeleg ceva despre viață și cei care nu înțeleg un text nici după a doua citire.
Am discutat cu Lidia Mîrzac despre starea învățământului de astăzi și despre transformările pe care ea le-a remarcat, de-a lungul anilor, atât în privința sistemului, cât și a generațiilor de elevi. Am aflat de la ea că lumea e un loc tot mai periculos pentru mințile slabe și nedispuse să devină puternice, prin învățare și muncă. Așa că principalul sens al eforturilor unei societăți, așa cum e a noastră acum, ar trebui să fie îmbunătățirea educației.
Care a fost drumul dumneavoastră către cariera didactică? V-ați dorit asta sau cumva v-a dus viața în această direcție?
Nu, nu m-a dus viața. Cred că dintotdeauna eu am vrut să fiu profesoară. Când eram mică mă jucam de-a școala. De fapt, provin dintr-o familie de cadre didactice, mama mea a fost învățătoare, soacra mea a fost învățătoare, socrul meu a fost profesor și cred că toți din jurul meu au avut legătură cu învățământul. În clasa a noua am vrut să dau admitere la liceul pedagogic, dar maică-mea, care era învățătoare a spus: “Orice faci, numai învățământ nu!”. Dar am avut un profesor de română extraordinar, cred că cel mai bun profesor de română din lumea asta și în clasa a unsprezecea am spus că eu voi fi profesoară de română. Și profesorul meu de română de atunci a luat ore la o clasă mai slabă din punctul de vedere al calității, o clasă de mecanică, eu am dat diferență pe vremea aia să mă duc la mecanică să fac româna cu profesorul ăla. Și am spus că eu voi fi profesoară de română. N-a fost nimic întâmplător. Caietele mele toate erau cataloage.
Deci aveați deja o imagine despre cum ar trebui să arate profesorul bun. Când ați ajuns efectiv să predați, erau lucrurile așa cum vi le imaginați sau ați întâlnit situații pentru care nu erați pregătită?
În momentul în care am ajuns să predau, din ’88 până acum, și acum mă regăsesc folosind expresii de-ale profesorului meu de română. Și cred că la început am fost într-un fel, dacă vrei, de concurență cu profesorul meu. Tot timpul mă întrebam ce ar zice el dacă m-ar vedea la oră. În primul meu an de învățământ, eu am terminat școala pe vremea comunismului și am avut repartiție și am ajuns în județul Botoșani profesoară la o școală generală din Albești, unde cred că erau maxim trei profesori calificați, eu eram unul dintre ei, și am avut șocul să constat că erau copii care nu știau literele, care nu știau să citească, și a trebuit să fac cu ei alfabetul. Nu mă așteptam la asta! Îți dai seama, venită de pe băncile facultății, mă așteptam să mă duc la clasă și să fac materia. Nu, lucrurile n-au stat așa. Am intrat într-o școală de țară cu niște copii foarte faini ca oameni care au crescut frumos și am constatat că ei nu depășiseră granițele satului. Și cred că școala aia pe mine m-a format ca profesor de-adevăratelea. Am avut, în primul rând, un director care nu mă lăsa să intru la clasă fără proiecte de lecție. Eu, cât am stat la Albești, mi-am făcut proiecte de lecție, mi-am fixat foarte bine obiectivele, metodele, era foarte greu, pentru că aveam copil de patru luni și eram cu el la Albești. Soțul meu era student, dar eu, dimineața, la ora 8, eram în fața biroului directorului, cu proiectele de lecție în față. Și mi-a format un stil de muncă. Am lucrat acolo din ’88 până în ’89, când, din trimestrul al doilea am venit în Suceava și am dat concurs de intrare pe post la liceul silvic, unde predau din 1990. O viață de om…
Cum e școala acum? Cum sunt elevii acum? Cum simțiți generațiile acestor timpuri, în calitatea dumneavoastră de profesor?
Copiii în sine sunt copii. Cred că nu sunt suficient munciți, asta este problema. Cred că elevii nu mai învață. S-a intrat în chestia aia cu: “Să nu mai punem copiii să memoreze!” Dacă nu au cunoștințe, cum să le folosească? Adică eu nu vreau să-mi memoreze comentarii, dar e greșit să nu știi lucruri elementare, doar ca să nu memorăm. Știi că la I-IV nu mai este voie să se învețe poezii pe dinanfară? Nu mai avem nevoie de memorie. Mă gândesc că ministrul ăsta, care e mai deschis la minte și e mai pe structura mea, se va gândi că acești copii au nevoie de cunoștințe. Pentru că nu poți să ai gândire critică fără o bază. N-ai cum.
Ei acum au acces extraordinar de mare la o cantitate uriașă de informație. Într-adevăr, pe care s-ar putea să n-o poată discerne. Asta spuneți, de fapt?
Așa este. Eu i-am întrebat, de pildă, de unde își iau informațiile. Și mi-au spus: “De pe Google”. Și i-am întrebat dacă sunt convinși că informația aia e corectă. Și mi-au spus repede afirmativ, deși eu fac cu ei la clasă tot timpul verificarea informației. Și le spun mereu că, dacă tu nu ai o bază de cunoștințe, nu poți controla informația. Și mulți nu mai au curiozitate și nici răbdare. Douăzeci de minute ține răbdarea lor, dar nu e normal, asta este răbdarea pe care trebuie să o ai cu un copil de grădiniță, nu cu niște elevi de liceu. Nu e problema lor, ci a lumii în care trăiesc. Ei abia așteaptă să se sune de pauză ca să pună mâna pe telefoanele mobile și să treacă pe TikTok. De unde se și informează, după cum mulți mi-au spus.
Dumneavoastră știu că v-ați specializat pe educație media, că aveți experiența asta.
Da, am făcut în 2017 o școală de vară cu experții de la Centrul de Jurnalism Independent.
Ați încercat să duceți informația aceea către ei și în ce fel?
Da. Noi asta facem permanent. Eu am ajuns să nu mai analizez nici măcar o operă literară, fără să răspundem la întrebările esențiale: cine vorbește, cum, pentru cine și în ce scop. Și am încercat să fac foarte multe activități, de exemplu, la povestea lui Harap Alb, am făcut trei redacții de ziar: una care avea drept mogul Craiul, una care îl avea pe Spân și o redacție independentă. Și i-am pus să scrie câte un articol în acre să îmi prezinte scena de la fântână. Și au ieșit trei articole total diferite, în funcție de cine era șef. Și atunci ei au înțeles cât contează cine scrie. Sunt ore la care punem drepturile omului pe tablă și vedem ce articole se încalcă în operele literare. Sau am făcut Lăpușneanu și am analizat tacticile lui de manipulare.
Voiam să vă întreb dacă tipul acesta de interacțiune, de exercițiu al gândirii critice cu ei, are priză?
Eu încerc să îi fac conștienți de ceea ce se întâmplă și să încerce să gândească cu creierul lor, așa cum am învățat eu la cursurile astea de educație media. Și asta, da, ne-a ajutat pe toți. Pe mine, în primul rând la lumea din jur. Și cred că aceste cursuri de educație media ar trebui să existe în școli, că ar trebui instruiți profesorii încă din facultate, indiferent de disciplină. Nu e vorba numai de Limba și Literatura Română. Cred că la toate disciplinele noi ar trebui să fim formați în direcția asta. Eu asta am făcut cu elevii mei: am încercat să-i învăț să controleze informația. Și nu se prinde la toți, dar dacă câțiva înțeleg, e un mare câștig. Cred că toată lumea ar trebui să se formeze din punctul acesta de vedere. Și trăim într-o lume în care totul e media. Aici e problema: asta e lumea în care trăim, în care și așa nu poți să știi dacă te poate manipula cineva, dar măcar știi că nu te manipulează în fiecare secundă.
Cum vedeți lumea peste zece ani, văzând generațiile care cresc?
Cred că dacă nu se face nimic în educație și nu se iau măsuri, astfel încât educația chiar să devină o prioritate, eu nu văd luminița. Întrebam elevii la o clasă bună: “Dacă mâine sunteți mari și aveți copii, iar colegii voștri sunt medici, la care dintre ei ați avea curajul să vă duceți copilul?” Și s-au uitat la mine și au zis fie că n-ar avea curaj să-și ducă copilul la niciunul dintre colegi, fie la foarte puțini. Pentru că totul este superficial. Că ne place sau nu să recunoaștem, sunt câteva vârfuri care iau premii la olimpiade, dar copiii ăia sunt hrăniți cu meditații, sau unii sunt genii. Dar nu sunt ei societatea românească. Dacă nu ajungem să ridicăm nivelul de cultură nu știu ce facem. Pentru că nu poți să ai o lume bună fără o școală bună. N-am văzut pe nimeni protestând pentru decăderea școlii, deși școala nu e a profesorilor, nu e a elevilor, este școala țării și de ea depinde totul în țara asta. Și ne mirăm că trăim în lumea în care trăim? Nu ai cum să evoluezi dacă tu nu înțelegi un text. Când niște indivizi care nu-și pot arăta diploma de liceu vin în fața națiunii, eu ce să le spun copiilor? Care este justificarea că ei trebuie să învețe? Dacă noi vrem să ne salvăm, întreaga societate trebuie să fie conștientă că nu există doctori, că nu există judecători, că nu există nimic bun în țara asta fără școală bună.
Dacă ar fi să trageți o linie și să găsiți cele mai mari realizări ale dumneavoastră, care ar fi acelea?
M-ai întrebat de cele mai mari realizări ale mele și cred că mi-am dat seama: e puțin dacă ai foști elevi care spun că le-ai schimbat viața? E puțin dacă o elevă, care acum îți este colegă, îți spune, atunci când tu o sfătuiești să facă Dreptul, pentru că se câștigă mai bine, „Eu vreau să mă fac profesoară, pentru că vreau să schimb și eu vieți, ca dumneavoastră?” Sau e o realizare mare când cel puțin zeci de oameni mari (pentru că acum sunt oameni mari, unii dintre ei au peste 50 de ani) îți spun că prima dată în viața lor au fost la teatru sau la operă cu tine, pentru că de ani de zile, măcar o dată pe an, îmi scot cel puțin 40-50 de elevi din urbea noastră mică și îi duc în orașele mari ale țării ca să mergem la teatru, la operă, la muzee? E o realizare când, după ani, primești prin poștă, cărți scrise de elevii tăi, cu dedicații care spun „Eu, personal, nu am întâlnit sfinți, dar pot să mărturisesc că am avut un singur Profesor, care a avut curajul să-mi ”deturneze” drumul. Singurei Profesoare, Lidia Mîrzac”.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 294 | Februarie 2025
