Măriuca Morariu: Când le arăți că îți pasă și vii cu deschidere și interes către ei, tinerii înfloresc
„Mereu m-am întrebat cum poți organiza o cetate în care oamenii să aibă puterea să își schimbe destinele”, mărturisește Măriuca Morariu, Director Executiv al asociației Aspire Teachers. Zis și făcut. Măriuca a trecut la fapte, iar acum creează oportunități și construiește „comunități cu efect de undă”, în România și în Marea Britanie.
Conduce Aspire Teachers din 2019 și își dorește să o transforme într-o comunitate vie, cu profesori inspirați, care îi inspiră și care îi pregătesc pe tineri pentru provocările și șansele unui viitor în permanentă schimbare.
Din 2017 este membră în Consiliul de Administrație și lider de comunicare al organizației Oxford for Romania, care organizează la Oxford școala de vară multidisciplinară pentru liceeni români cu potențial academic și implicați civic, care provin din familii modeste.
În 2016 s-a mutat în Londra, unde a lucrat pentru Encounter Edu, oferind lecții live pe teme globale în cadrul unor programe special concepute pentru a inspira și menite să fie adevărate experiențe de învățare pentru tineri.
Măriuca Morariu a studiat filosofie și comunicare la Iași, Gent, Amsterdam și București. Formează tineri în gândire critică, argumentare, orientare în carieră și dezvoltare personală. A conceput și a coordonat programe educaționale și civice pentru organizații din România, precum ARDOR, Junior Achievement, Fundația CADI, GRASP.
Măriuca Morariu este nominalizată la GALA CARIERE 2019, secțiunea LEADERSHIP ÎN EDUCAȚIE.
Citește și poveștile celorlalți nominalizați în această categorie:
Lajos Kristof: Dacă un copil trăiește într-un spirit de acceptare și prietenie, el învață să găsească iubirea pretutindeni
Marian Staș: România pe bune începe cu școala pe bune
Andreea Puiu: În fiecare act de învățare să rămână strigătul de joacă al copiilor
Măriuca Morariu ne împărtășește cum se construiește o comunitate cu efect de undă, ce înseamnă să inspiri oameni, cum se acționează cu impact, cum găsești și cum aplici soluții, ce nevoi au tinerii, profesorii și ce poate face fiecare dintre noi ca să organizăm o cetate mai bună, împreună.
Ce vă crește inima?
Oamenii entuziasmați de ce fac, curioși și implicați. Natura. Documentarele. Jocurile. Vinul roșu. Umorul.
Cum ați ajuns pe calea pe care vă aflați acum? Există vreo experiență de viață sau vreun moment anume, care v-au inspirat să puneți umărul la transformarea școlii și a noilor generații?
Aș vrea să am o poveste mai puternică, din aceea în care te străfulgeră menirea într-o bună zi sau știi de mic ce vrei să devii. Dar adevărul e că am bâjbâit mult timp până să mă descopăr și am fost destul de critică și nemulțumită de tot ce găseam, visând că o să dau peste mentorii din cărți, pe care îi căutam fără succes în viața reală. Vin dintr-o familie de profi, dar primele experiențe de practică pedagogică în școală m-au convins că m-aș sufoca într-un sistem atât de birocratizat, deși mi-a plăcut mereu să lucrez cu tinerii.
Am studiat filosofie și comunicare, adică alegerea firească pentru un om care iubește libertatea și puterea cuvintelor. Mi-au plăcut și jurnalismul, și filosofia politică și mereu m-am întrebat cum poți organiza o cetate în care oamenii să aibă puterea să își schimbe destinele.
Mă regăsesc în tineri și în jucăușenia cu care
poți să descoperi lucruri mai adânci despre viață și lume.
Curiozitatea și indecizia m-au adus într-o zonă de carieră în care am avut parte și de creativitate, și de știință, și de șansa să fac pionierat. Am descoperit că pot motiva oamenii și cumva reușesc să-i înțep să-și deschidă mintea, cum și eu încerc să fac cu mine, constant. Am început cu dezbateri, am continuat cu training și închegat de echipe. Cred că după ce m-am întors din Amsterdam, unde avusesem șansa să plec la un master cu o bursă, mi-am luat mai în serios rolul de “nu știu cum se cheamă ce fac, dar vreau să descui minți și să-i ajut pe oameni să învețe pe bune, mult mai bine decât am făcut-o eu”.
Dintr-o organizație în alta, am experimentat tot ce înseamnă construit de programe educaționale de la zero, strâns fonduri și închegat comunități în jurul unor proiecte care să-i ajute pe oameni să învețe, să devină mai buni gânditori critici, mai antreprenori sau mai conștienți de drumul lor. Mă regăsesc în tineri și în jucăușenia cu care poți să descoperi lucruri mai adânci despre viață și lume.
Care este cel mai vital aspect de schimbat la educația din România?
Ar fi fost simplu să existe un singur punct nevralgic care, odată reparat, să producă schimbări pe termen lung și în ritmul pe care ni-l dorim. Dar nu e doar unul, ci câteva, interdependente. Dacă ar fi să le pun sub o singură umbrelă, aș zice oamenii.
La nivel de sistem – design-ul sistemului de învățământ, care tot de o echipă de lideri cu viziune depinde. Adică un design care, prin stimulentele pe care le oferă, să atragă și să recompenseze oamenii motivați și buni pedagogi, care să aibă conștiința impactului lor, capacitatea și autonomia să inoveze la nivel de conținut, într-un pas mai apropiat de schimbările din societate. De la selecția dascălilor competenți și motivați începe totul.
Am descoperit că pot motiva oamenii.
La nivel individual, vitală este tot pregătirea celor care au impactul major în școală, adică profesorii. Dar una fără cealaltă nu se poate, pentru că și cei mai buni profesori se erodează într-o rutină care îi deviază de la miezul activității lor, pentru că îi îngroapă în hârtii sau îi face să-și consume energia în micile bătălii de politici și orgolii.
Dați un deceniu unei echipe de lideri pricepuți și libertatea să traseze conținutul relevant pentru viitor, să depolitizeze școala, să descentralizeze fără să piardă niște filtre de calitate, să debirocratizeze, să atragă oamenii potriviți în sistem care să aibă o practică solidă și să-i stimuleze să crească. Numai după ce avem constanța asta în viziune o să putem vedea performanțele la nivel macro.
Care este însemnul școlii de bună calitate? După ce o recunoaștem?
După ce fel de oameni intră și ies din ea – cât de încrezători, gânditori critici, adaptabili și conștienți civic sunt tinerii care ies? Cu ce chef vin ei la școală?
Sunt competențe pe care le poți măsura și prin activitățile în care sunt implicați, și prin teste standardizate. Dacă ai câteva minute doar să observi o școală, m-aș uita la arhitectura spațiului – are locuri deschise, luminoase? Vezi personalitatea elevilor în clase? Cum sunt aranjate băncile? Profii și elevii se salută reciproc? Toate elementele astea îți pot da măsura deschiderii și incluziunii spațiului de învățare.
Vreau să descui minți
și să-i ajut pe oameni să învețe pe bune.
Am fost în vizite la mai multe școli, inclusiv pentru copii cu deficiențe de auz și primul semn că școala e spațiul primitor de care au nevoie este deschiderea cu care au venit să mă salute și să mă îmbrățișeze pe mine, un simplu vizitator, semn că în spatele lor sunt niște dascăli dedicați și care știu cum să creeze o stare de bine înainte de orice. Chiar și în școli din mediul rural, am întâlnit profesori care din buzunarul lor au investit în spații mai primitoare și mai colorate, care invită copiii la descoperire.
N-am menționat nimic de școlile de olimpici, nu pentru că n-ar avea meritul lor în formarea unor elite, ci pentru că o școală de calitate, pentru mine, e cea în care toți pot progresa, indiferent de unde pornesc, și una în care profesorul învață și el, nu e doar un antrenor de talente pentru competiții cu pedigree.
Ce e greu, ce e ușor, ce vă împlinește în munca pe care o faceți?
E greu să rămân constantă și neafectată de situația macro a educației din țară, când mă uit la indicatorii care arată dimensiunea inechității, a abandonului și a individualismului. Am momente de descumpănire când mă întreb dacă nu cumva arunc niște pietricele în aceleași locuri în care mai aruncă și alții, într-un mare ocean în care e confortabil să lucrez, dar care nu ajung să facă valuri mai mari care să fie și vizibile în tabloul ăsta. E ușor să lucrezi cu oameni motivați și pe care îi simți că sunt în jocul ăsta pentru că le pasă. Și mă împlinește să văd rezultatele – oameni cu care lucrezi și produc schimbare, la rândul lor, prin proiectele pe care le construiesc, prin propriul model.
Mi-a plăcut formularea „comunități cu efect de undă”. Cum se creează unda și ce impact are?
Când arunci un cub de zahăr într-o cană de cafea, începi să vezi undele care se formează și treptat se liniștesc dacă nu faci cumva să le prelungești mișcarea. La fel și atunci când creezi o comunitate – ai nevoie de un stimul, care de obicei e omul sau nucleul de oameni-locomotivă, aceia care își asumă să inițieze un proiect și să-l ducă mai departe, inspirându-i și pe alții să se implice. Până să ajungi la undele care se alimentează reciproc, treci printr-o zgâlțâială continuă.
De exemplu, când m-am implicat în Oxford for Romania, a fost nevoie de implicare constantă din partea unei mâini de voluntari care au crezut în contribuția lor pentru viața unor tineri. În patru ani, am ajuns la vreo 60 de oameni de dincolo de granițe, care au creat experiențe de impact pentru aproape 100 de tineri, cu care suntem încă în contact. La rândul lor, au inițiat sau se implică în proiecte în propriile comunități, având conștiința faptului că investind în ceilalți, nu doar în propria dezvoltare, pot să crească. O experiență intensă care te marchează într-o etapă de formare a vieții tale rămâne cu tine mereu, iar legăturile pe care le-ai format atunci sunt puternice. Acum suntem mai mulți cei care aruncă zahărul în căni, iar peste ani, vom putea spune ce unde au rămas în urmă.
Dintre toate activitățile și proiectele pe care le desfășurați, pe care le percepeți ca fiind cele mai utile? Unde se simte impactul cel mai relevant?
Când eram în Londra, am lucrat și cu școli din Europa care au făcut pereche cu școli unde învățau refugiați palestinieni – tineri din Siria, Gaza, Liban, care au condiții diferite de colegii lor europeni, dar au aspirații și calități similare. Am văzut cum în câteva luni, prin interacțiuni directe, pe Skype, tinerii ajung să se apropie unii de alții, să empatizeze și să treacă peste stereotipurile mediatice, înțelegând mai degrabă ce îi apropie decât ce îi desparte. Contactul direct, în care oamenii se pot cunoaște autentic, în cadrul unui program bine structurat în care profesorii sunt instruiți înainte, poate schimba atitudini și comportamente.
Cea mai sigură și sustenabilă intervenție e cea în care
îi susții pe oamenii care fac educație la firul ierbii
și le reamintești că nu sunt singuri,
vii în întâmpinarea lor și îi validezi,
creând împreună cu ei proiecte care să le fie și altora de folos.
De când m-am implicat în Aspire Teachers, mi-am dat seama că cel mai mare impact îl ai atunci când susții pe termen lung creșterea unor profesori care evoluează și se transformă în timp, devenind ei modele pentru alții. Cea mai sigură și sustenabilă intervenție e cea în care îi susții pe oamenii care fac educație la firul ierbii și le reamintești că nu sunt singuri, vii în întâmpinarea lor și îi validezi, creând împreună cu ei proiecte care să le fie și altora de folos.
Asta încercăm să facem acum pentru comunitățile educaționale locale, prin hub-urile regionale Aspire Teachers, conduse de profi. Aceste hub-uri sunt un fel de comunități de dezvoltare continuă și de creștere, în care profii învață unii de la alții, iar noi îi sprijinim cu resurse de calitate, finanțe și mentorat. Aici sper că, în câțiva ani, dacă reușim să atragem oameni care vor să se dezvolte continuu, efectul de undă se va vedea în clasă, pentru elevii care vor absolvi în următorul deceniu.
Ce beneficii așteptate au proiectele dvs.? Dar neașteptate?
Când lucrez cu profesorii, faptul că îi aducem împreună și lucrăm împreună cu profesioniști în psihologie și training, cu experiență și în afara sistemului le oferă acestora o nouă perspectivă asupra propriului rol și devin mai încrezători și mai creativi. Cu ajutorul lor am creat pentru cei mici două proiecte opționale concentrate pe abilități socio-emoționale, de autodeterminare și vorbire în public, pe care le pilotăm în 23 de școli. Până acum, feedback-ul elevilor este foarte pozitiv – ei abia așteaptă ora la care să lucreze împreună pentru proiecte care îi motivează și să iasă din anxietatea ascultării și a tezelor.
Când vine vorba de tineri, văd cât de mult poate face și o săptămână intensă cu vizite la cele mai vechi colegii din Oxford, plină de cursuri de la astrofizică și neuroștiințe la fotografie și dezbateri, și cu interacțiuni cu cercetători și profesioniști dintr-o varietate de domenii, care vorbesc cu pasiune despre munca lor. Astfel, tinerii capătă încredere că și ei pot ajunge acolo, dacă muncesc constant și iau greșelile ca fiind rute de învățare. Au aspirații mai mari și sunt mai motivați să studieze independent și să se implice în comunitate, în activitățile care îi interesează, pentru că au văzut pe viu același model.
Un efect indirect al programelor în care m-am implicat este migrația tinerilor către spații unde își pot valorifica mai bine potențialul. Când iau contact cu spații de normalitate, unde sunt încurajați să întrebe și să greșească, unde sunt sprijiniți să învețe de către oameni pasionați și au resurse ca să-și pună ideile în aplicare, tinerii își doresc, firesc, să ajungă acolo. Tot ce putem face aici este să-i molipsim cu generozitate – pentru ca, atunci când ajung și ei, la rândul lor, modele pentru alții, să investească în propriile comunități, oriunde s-ar afla pe glob.
Cum reacționează tinerii la transformare? Ce ați învățat de la ei?
Când le arăți că îți pasă și vii cu deschidere și interes către ei, tinerii înfloresc. Uneori durează mai mult, pe măsura obiceiurilor și convingerilor limitative pe care le-au internalizat.
De exemplu, am lucrat și cu tineri din comunități mici, din licee tehnologice, cărora li s-a tot repetat că nu sunt buni de nimic și ale căror visuri se opreau la a fi șoferi de tir în Italia. Am învățat, lucrând cu ei în weekend, în cadrul unui proiect de orientare în carieră, că e definitoriu modul cum îi vezi în viitor, nu cel în care se văd ei în prezent. Fără să îi atragi în deziluzii, poți să îi aduci într-o zonă de așteptări mai mari, în care să îi ajuți să făcă primul pas, oricât de mic. De acolo capătă încredere și apoi te pot surprinde cu lucrurile pe care le fac.
Cheia nu este predarea unei informații aride,
ci construirea unui context de învățare
în care elevul să fie capabil să integreze informația
și să o folosească în viața reală.
Am învățat că tinerii născuți în anii 2000 sunt cu mulți pași înaintea generației mele. Au alte oportunități, alt curaj și altă ierarhie a valorilor. Contează mult să aibă autonomie și să simtă că munca lor are sens. Cu abilitățile lor digitale, energia și creativitatea lor, pot veni cu soluții noi la probleme în fața cărora alții, mai experimentați, au devenit cinici. Unii au o maturitate emoțională mult peste vârsta lor, pentru că s-au confruntat cu situații dificile în familie – părinți plecați în străinătate sau despărțiți, neajunsuri de toate felurile. Dar toate astea vin la pachet și cu multă confuzie, când descoperă că școala și mediul în care ajung să lucreze apoi sunt lumi foarte diferite, când nu au suficientă răbdare și vor să schimbe totul repede și își pierd motivația și entuziasmul pentru că se lovesc de multă inerție.
Cum reacționează învățătorii și profesorii prin participarea la programele dvs.? Cum se simt, cum gândesc, cum se schimbă?
Din punct de vedere al deschiderii, văd două categorii de dascăli: cei preocupați de creștere, dornici să învețe mai mult și cei sătui de atâta formare, nemulțumiți și aproape cinici vizavi de schimbare. În mod natural, îi atragem pe cei dintâi – în trei ani de academie intensivă de vară, s-a format o comunitate de oameni care au descoperit că mai sunt și alții ca ei, care s-au implicat sau au inițiat proiecte. Unii dintre ei au devenit formatori și îi inspiră și pe colegii lor din școli. Când intră în clasă, ei înțeleg impactul pe care îl au pentru tineri și, dincolo de obstacolele zilnice, înțeleg că elevul e miza, așa că se străduiesc să le creeze elevilor o stare de bine, să-i motiveze și să facă lecții prin joc, prin învățare experiențială, prin problematizare, le cunosc interesele și le cer feedback.
E un proces continuu, la care devin tot mai buni, pentru că sunt conectați la metode noi, la tehnologie accesibilă și înțeleg că au un rol mai amplu, în care cheia nu este predarea unei informații aride, ci construirea unui context de învățare în care elevul să fie capabil să integreze informația și să o folosească în viața reală.
În această vară am făcut un sondaj în rândul comunității Aspire Teachers, ca să aflu cum văd ei organizația. Și am aflat că o percep ca pe o familie extinsă și ca pe un reper profesional care le-a deschis ochii. Pentru mulți, academia a fost un punct de transformare, iar filosofia educațională, contactul cu oameni ca ei și cursurile le-au schimbat profund relația cu școala și meseria. Susținerea reciprocă, schimbul de opinii și descoperirea nevoilor similare le-a dat mai multă motivație și validare. Asta le lipsește, de multe ori, într-un sistem care prețuiește mai mult academismul competitiv decât progresul pentru mai mulți și cooperarea.
Iar în Aspire Teachers au găsit și reperele, și inspirația de care aveau nevoie – pe care au dezvoltat-o mai departe, organizând evenimente cu invitați în școlile lor și făcând parte din mișcarea mai mare care prioritiează valorizarea dascălilor – cu Noi Orizonturi, SuperTeach, Merito, Teach for Romania și alte organizații active în educație.
Ce poate face românul obișnuit, fiecare dintre noi, în viața sa de zi cu zi, pentru ca viața copiilor și a tinerilor din România să fie mai bună?
Să doneze pentru noi și să susțină acele asociații care sunt sustenabile și au o filosofie a schimbării demonstrată. Dacă e părinte, să se întrebe mai mult cum îl poate sprijini el pe profesor și să se gândească nu doar la bunăstarea propriului copil, ci și la cei din jurul lui. Să iasă din logica individualistă și să înțeleagă că cel mai mare bine i-l face copilului dacă este el însuși un model de cooperare – cu profesorul, cu părinții, cu vecinii lui. Și, chiar dacă nu e părinte, poate să-și dedice o oră pe săptămână ca să facă lecții cu niște copii care n-au același acces la educație. Școala nu e joc de sumă zero, în care unii trebuie să piardă pentru ca alții să câștige.
Ce fel de oameni se adună în jurul proiectelor dvs? Ce v-ați propus să realizați de acum înainte?
În general, lucrez cu oameni generoși și deschiși către nou, care se gândesc cum să fie de folos celor din jur. Îmi doresc să îi conectez mai mult – și cu profesioniști din țară, și dincolo de granițe – ca să aducem know-how validat în decenii de experiență din sisteme educaționale care produc cunoaștere și inovație. Până să așteptăm reforma formării inițiale, vrem să construim un program blended learning de formare continuă, bazat pe cercetări solide despre pedagogie modernă, neuroștiințe și dezvoltare socio-emoțională care să vină cu activități practice în școală. Asta ar putea compensa formarea fragilă pentru cei care intră în învățământ neexperimentați sau pentru cei care au învățat pe cont propriu, dar au integrat mituri despre învățare sau care aplică superficial tot felul de teorii despre psihologia pozitivă.
Contactul direct, în care oamenii se pot cunoaște autentic,
în cadrul unui program bine structurat
în care profesorii sunt instruiți înainte,
poate schimba atitudini și comportamente.
Dincolo de centrele educaționale de bună practică pentru dascăli ale căror experiențe pot fi valorizate în sistemul pe care îl avem, îmi doresc să îi sprijin să își asume leadership-ul și să influențeze politicile educaționale care îi afectează. Pentru asta, ei trebuie să simtă că și conducerea centrală e deschisă să-i asculte și să țină cont de propunerile lor.
Mai departe, vreau să continui să creăm programe adaptate nevoilor și intereselor reale ale tinerilor – inclusiv la liceu, unde e nevoie de proiecte practice, interdisciplinare care să-i ajute pe tineri să descopere ce-i mișcă și să fie perseverenți.
Sunteți omul de care aveați nevoie când erați la început de drum?
Cu mintea de acum, sigur aș fi putut îmblânzi omulețul timid și critic de acum 15 ani, l-aș fi încurajat mai tare și i-aș fi dat niște scurtături. Pare mai ușor să fim antrenori mai buni pentru ceilalți decât pentru noi înșine.
Foto: arhiva personală