O viziune a educației universitare de mâine
Educația universitară din întreaga lume suferă de ani buni, dar criza ei – una despre care scriam în presa din România încă acum mai bine de cinci ani – precum și extraordinarul impact pe care îl va avea în întreaga societate nu și-au găsit un loc solid în mass media până la erupția pandemiei COVID-19.
Publicațiilor de profil din întreaga lume li s-au adăugat acum opinii și analize semnate de universitari, antreprenori, consultanți și analișți care se străduiesc să înțeleagă cauzele acestei crizei din învăţământul superior, să facă preziceri și să iși imagineze noi modele pentru educația universitară a următorilor ani. Atât de multe sunt aceste articole în presa de limbă engleză și nu numai, încât este aproape imposibil să le urmăreșți pe toate.
Şi poate că unora li se pare că și acum, când nu e clar deloc ce se va întâmpla cu educația universitară globală, dăm prea multă atenție crizei din învățământul superior. În fond, pandemia a afectat întreaga economie. Adevărul este însă că educația universitară era în criză cu mult înainte de pandemia din acest an, iar situația actuală nu a făcut decât ca această criză să se acutizeze și să aducă multe universități în pragul falimentului, mult mai repede decât ne-am fi așteptat la începutul anului universitar trecut.
Încă din 2011, profesorul de business Clayton Christensen de la Universitatea Harvard a tras un semnal de alarmă asupra noii realități a învățământului universitar și a prezis o criză generată de efectele inovatoare și disruptive ale tehnologiei și digitizării. Aplecându-se asupra universităților din Statele Unite, Christensen prezicea în cartea sa The Innovative University că jumătate din universitățile americane vor cădea pradă metodologiilor de predare și învățare digitale, devenite posibile prin intermediul internetului. Întrebat anul trecut despre prezicerea sa din 2011, Christensen și-a reînnoit-o fără ezitare. Au mai trecut câteva luni (răstimp în care Clayton Christensen s-a stins din viață), până în primăvara acestui an, pentru ca alți universitari din business și economie, printre care cel mai vocal a fost și rămâne Scott Galloway de la New York University, să înceapă să tragă semnale de alarmă similare în fața pandemiei.
O privire scurtă asupra cauzelor crizei de dinaintea declanșării pandemiei se constituie în elemente de bază în imaginarea unei noi viziuni a educației universitare din următorul deceniu. Şi asta pentru că este din ce în ce mai evident că numai un număr redus de universități vor continua să funcționeze mai mult sau mai puțin așa cum au făcut-o până acum, pe când majoritatea va fi obligată să se reformeze sau să dispară complet. Indiferent de numărul studenților care se vor înscrie la facultate în această toamnă și indiferent dacă predarea se va face în persoană sau online, modelul curent de organizare universitară nu mai este sustenabil. Dacă ne uităm la universități din Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia sau Noua Zeelandă, acolo unde studenții sunt obligați să cheltuiască sume enorme de bani pentru a studia și a locui în campusuri, contribuind astfel la stabilitatea economică a universităților și a comunităților locale în care se află acestea, nevoia de reformă radicală a acelui model de business este cu atât mai clară.
Criza universitară pre-pandemică era cauzată de câteva elemente bine documentate. Cele mai importante între ele sunt și cele a căror reformare creează imaginea educației universitare a viitorului. Acestea sunt: scăderea semnificativă a numărului de studenți în țările cu economii avansate cauzată de îmbătrânirea populației și de problemele economice, costul prohibitiv al taxelor de școlarizare, răspândirea metodelor de învățare online, structurile administrative osificate și extrem de ierarhizate care previn orice posibilitate de reformă ne-inițiată de la vârf, personalul administrativ excesiv, risipă generală de resurse, angajarea de instructori prost plătiți sau insuficient calificați și cărora nu li se garantează o angajare permanentă, relația pur tranzacțională dintre studenți și universitate în care odată plătite taxele studentul se așteaptă să primească o diplomă de absolvire, precum și lipsa completă de aliniere cu cerințele pieței muncii și a colaborării cu companiile interesate de a angaja absolvenți de universitate.
Singura soluție clară pentru cele de mai sus este reformarea radicală a structurilor existente. Iar asta nu se poate realiza fără prezența la cârma universităților a unor lideri care să aibă experiență și cunoștințe nu numai în activitatea academică, ci și, mai ales, în conducerea unei afaceri. Oricât de mult ne-am plânge de acest lucru, în sistemul universitar actual există o diferență enormă între un rector (sau provost, în engleză), care se ocupă exclusiv de partea academică și curriculară a universității, și un președinte (president, chancellor etc.), care asigură buna funcționare ca business a unei universități şi al cărui rol este mai degrabă unul de CEO. (Ca să nu mai vorbim de majoritatea universităților din lume, inclusiv din România, unde poziția de preşedinte nici măcar nu există.). A pretinde în ziua de azi că universitățile nu trebuie să funcționeze în tandem cu piața muncii, nu au nevoie de donații, de sisteme solide de angajament social național și global și de colaborări cu parteneri corporații și companii, este un lux pe care instituțiile de învățământ superior de oriunde nu și-l mai pot permite.
Pe baza celor de mai sus, iată o schiță foarte sumară a elementelor unei reformări radicale a educației universitare din următorii ani. Universitatea viitorului va fi deschisă. În era digitală, zidurile nu iși mai au rostul. Studenții vor participa la cursuri și vor acumula credite în tot felul de medii și de la universități de pe peste tot în lume. Cu excepția probabilă a universităților naționale din Europa și Asia care au un rol special pentru învățământul terțiar în limbile naționale, majoritatea celorlalte universități se vor separa în două categorii majore. Unele vor fi universități generatoare de conținut educațional (content-creating), iar celelalte vor fi universități generatoare de diplome (degree-packaging). Cele două categorii de instituții vor coexista, prima încorporând instituții care vor crea și oferi cursuri atât online cât și în persoană pentru studenții înscriși să obțină diplome la acele universități, dar și pentru cei care vor alege să se înscrie numai la unul sau câteva cursuri (studenți at-large). Generarea de diplome pentru cea de a doua categorie nu trebuie înțeleasă că fiind o producere de diplome pe bandă rulantă, ci ca flexibilitate în emiterea de diplome pe bază de cursuri luate în mai multe tipuri de medii academice: online, scurte certificate, micro-credentialing, în persoană șamd.
Aceste universități vor continua și ele să ofere cursuri, dar se vor concentra mai ales pe transfer și consolidare și emitere de diplome. Prima categorie va fi constituită de universitățile care sunt și acum, în mijlocul acestei crize, „sigure”, „stabile” (universități de top internațional și național, care au un nume, un brand bine cunoscut), iar cea de a doua din universități de nivel secund sau mai jos, ale căror cursuri nu vor fi la fel de apreciate și de alese de studenți, motiv pentru care vor trebui să se adapteze. În acest fel, diplomele de licență vor deveni customizabile.
Învățământul superior a fost foarte conservator în această privință, fiecare universitate încercând cu disperare să își mențină propria ofertă educațională intactă şi să nu accepte transferul de prea multe cursuri din alte universităţi. Customizarea și personalizarea sunt însă calități esențiale pentru clientul actual al universităților (studenții mileniali și cei din Generația Z). Şi cum majoritatea universităților din lume a transformat licența într-un produs comercial care se poate obţine în urma plății unui preţ stabilit de furnizor, se vor vedea acum nevoite acum să accepte și posibilitatea customizării acestui produs.
Enorma diversitate a ofertelor educaționale din mediul online va conduce inexorabil la o selecție de cursuri individualizată de către fiecare student în parte. Forumurile online vor avea un rol crucial în promovarea și comentarea de către studenți a acelor cursuri care nu sunt foarte scumpe, sunt ușor de înțeles, oferă note bune, sunt ușor de transferat etc.
Educația universitară va fi, așa cum se știe deja, hibridă. Hibridizarea este metoda de predare şi învăţare a viitorului, mai ales că ultimele luni ne-au demonstrat că atât predarea în persoană, cât și cea online prezintă dificultăți specifice. Studenții vor putea începe cursurile pentru o licență online, se vor hotărî mai apoi să se transfere la o universitate locală, aproape de casă, pentru ca numai după aceea să încerce un transfer la o universitate mai mare. Acolo vor putea să ia atât cursuri în persoană, cât și altele online, ba chiar să și completeze un certificat sau să ia un curs în format COIL (Collaborative Online International Learning) cu o universitate străină parteneră cu universitatea la care sunt înscriși. Vor mai putea să facă, probabil, și un internship digital/virtual sau un curs în străinătate, care să le completeze cerințele pentru licență.
Toate acestea vor fi, bineînțeles, posibile numai în prezența unei digitizări extensive a întregii structuri universitare. Nu numai procesul de învățământ, dar și alte servicii, precum recrutarea de studenți, admiterile, sprijinul și consilierea studenților, evenimentele din campus, biblioteca, bursele, înscrierile, relațiile cu absolvenții, ba chiar și ceremoniile de absolvire vor fi mutate și accesibile online. Studiile practice, laboratoarele, seminarele pot fi și ele deja accesate online în multe universități din lume.
Implementarea de sisteme AI va face posibilă generarea de răspunsuri imediate în interacțiunile atât cu studenții, cât și cu absolvenții sau cei interesați de a se înscrie la universitate sau la unele dintre cursurile oferite. Digitizarea va duce la rându-i la eliminarea de risipă de spațiu, de echipament, de resurse umane etc., de risipe de care se fac vinovate toate universitățile de astăzi, reducând astfel și costurile administrative și permițând reducerea taxelor de școlarizare.
În acest fel, universitățile vor deveni lean. Mai puțin personal administrativ, mai puține cursuri oferite de unele dintre universități, conducere și administrație reduse vor conduce la modele și practici de business mai eficiente, la bugete operaționale mai mici, interacțiuni just-in-time cu studenții și profesorii, rezolvare de probleme genba-style, care la rându-le vor face și ele ca mare parte a operațiunilor universitare să devină green, environmentally-friendly.
În fine, educația locală, națională și cu alte limitări geografice sau ideologice (religie etc.) va fi înlocuită de un mediu de educație globală. Atâta vreme cât are acces la internet și cunoștințe de limba engleză – pe care o văd rămânând lingua franca a mediului digital, deși oferte educaționale în alte limbi vor apărea și ele – orice persoană, de oriunde în lume, va putea să urmeze cursuri universitare şi chiar să adune credite suficiente pentru a obţine o diplomă de licenţă. Chiar și taxele de școlarizare se vor reduce în timp, având în vedere competiția acerbă care va avea loc.
Alinierea cu piața muncii va deveni în acest mediu o condiție sine qua non. Şi nu e vorba aici de învățământ super-specializat și super-axat pe o meserie, de genul celui pe care încearcă să îl ofere acum marile corporații din Silicon Valley, ci de trei, patru ani de învăţământ universitar. Mediile industrial și de business vor fi mult mai interesate să ofere burse, colaborări, donații și programe de internship pentru că se vor ști mai bine reprezentate în spațiul virtual decât sunt în sălile de curs actuale.
Sigur că această transformare nu se va petrece peste noapte, iar primele universități care se vor vedea nevoite să adopte acest model sau altele similare vor fi cele particulare în Europa, Asia, America de Sud, unde învățământul superior public, de stat, este încă foarte solid, și cele publice în Statele Unite, unde sprijinul financiar de la stat este acum minim.
Multe dintre aceste universități vor falimenta și dispărea dacă nu vor avea norocul unei conduceri cu viziune și cu dorință de a implementa reforme radicale. În România, absența unui model solid de business, a unei planificări naționale strategice pentru internaționalizarea reală a învățământului superior și lipsa unei viziuni care să plaseze universitățile noastre într-un peisaj cu adevărat global (programele Erasmus și minimele schimburi universitare internaționale devenind în ultimii ani un surogat convenabil pentru majoritatea universităților de la noi), precum și lipsa aproape completă a unor programe solide de parteneriat cu mediul de afaceri și cu cerințele pieței muncii vor duce inevitabil la dispariția unora dintre puținele noastre instituții de învățământ superior, atât de stat, dar şi mai ales particulare.
Beneficiind de un mediu online bogat, studenții vor găsi cu siguranță modelele cele mai eficiente de a obține calificări și diplome fără să mai apeleze la universitățile locale. Acum mai mult decât oricând avem nevoie de o strategie națională serioasă pentru internaționalizarea şi eficientizarea universităților noastre, una care să ne scoată din conul de umbră în care ne aflăm de atâția ani şi care să transforme şi universitățile românești făcându-le competitive pe plan mondial. Avem nevoie de o strategie națională care să ne plaseze solid în peisajul educației universitare globale și care să creeze oportunitățile necesare supraviețuirii și succesului puținelor noastre instituții de învățământ superior.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 267
Pentru abonare, click aici
