Granițele personale: pilonul esențial pentru o viață armonioasă

Un subiect greu pentru mine… Și, posibil, pentru mulți oameni. Ce înseamnă pentru fiecare dintre noi acest concept? Ce fel de reprezentări  mentale, fizice (inclusiv în corp) sau spirituale avem pentru el?

Pentru mine, granițele personale reprezintă un teritoriu ce conține atât durere, traume, conflicte, zbucium, intensitate, confuzie, cât și spațiu de explorare, creștere, redefinire, împuternicire, reconturare a propriei identități. Includ aici capacitatea de a identifica și de a și exprima ce-mi place, ce nu-mi place, ce mă deranjează, ce mă înfurie, ce nu este negociabil, ce este negociabil, ce nevoi am, care mi-e ritmul (și continuă, într-o permanentă descoperire).

Poate, uneori, gândim sau simțim acest concept doar ca pe o dinamică în raport cu o altă persoană sau cu un sistem. Dar granițele pot fi analizate și în raport cu propria persoană: modul în care ne vorbim, modul în care ne tratăm noi pe noi, felul în care ne respectăm sau nu nevoile și ritmul, modul în care ne prezentăm în lume.

Absența unor granițe personale sănătoase și a unui spațiu adecvat, în care să le putem manifesta, poate avea consecințe extrem de profunde. Așa cum văd și percep eu acest proces, posibilitatea de a exprima și manifesta propriile granițe, în mod sănătos și cu respect față de altă persoană, față de un mediu anume sau față de propria persoană, este în strânsă legătură cu formarea unui simț solid al Sinelui. Pentru că mesajul din profunzime este: exist, sunt valoros/ oasă și am dreptul să mă manifest, să ocup Spațiu, să mi-l apăr sau să-mi exprim simțirile/ viziunea, în raport cu ce se întâmplă în jur, dacă e cazul.

Însă, atunci când spațiul sau oamenii nu ne permit să facem asta și nu există siguranță pentru a ne expune și verbaliza granițele, poarta către o profundă suferință se deschide. Vocea proprie se prăbușește într-o tăcere, poate chiar muțenie asurzitoare. Până când… avem curaj să îi dăm din nou glas și spațiu și să observăm ce se vrea exprimat, într-o adevărată călătorie inițiatică de descoperire și redescoperire proprie.

Revenind la suferința menționată mai sus, aceasta poate lua diverse forme. Impactul ei devine observabil în multe arii din viața noastră: atât personal, cât și profesional. Neavând un simț solid al Sinelui și, implicit, nici conștientizarea profundă că merităm să primim, pe toate planurile, ce este bun, ne bucură, ne împlinește și ne onorează, permitem, atât la nivel personal (în relațiile noastre), cât și la nivel profesional, unor situații ce nu ne servesc să rămână în viața noastră.

Un aspect esențial este faptul că se pierde sentimentul siguranței – sau o mare parte din acesta, care este atât de necesar unei dezvoltări armonioase. Este extrem de important să știm că suntem în siguranță să explorăm lumea, în modul nostru unic. Să știm că ne putem baza pe activarea granițelor intrinseci ale Ființei noastre, la nevoie și, în egală măsură, pe exprimarea lor. Pentru că, dacă ele doar se activează – iar ele o fac, pentru că Inteligența Ființei noastre ne transmite aproape întotdeauna când este ceva în neregulă, dar simțim că nu suntem în siguranță să le exprimăm, lumea devine un loc periculos de explorat. Are loc o închidere a Sinelui sau, cel puțin, o manifestare mult mai puțin radiantă în raport cu potențialul nostru.

Trăim, consider eu, într-o cultură ce pune mult accent pe aparențe, pe imagini frumoase, pe pozitivism de suprafață sau de fațadă și pe formele sub care acestea sunt exprimate. Nu într-o cultură dornică să trăiască în mod conștient, treaz, în conexiune profundă cu propria Ființă și cu mediul. După părerea mea, în felul acesta are loc o separare – a stărilor și a experiențelor trăite, în două categorii: POZITIV și NEGATIV (bineînțeles, nu este vorba despre situațiile clar negative, în care discutăm de abuzuri sau de lezări indubitabile ale cuiva). Tot ceea ce e etichetat drept negativ este evitat, privit cu suspiciune, demonizat, marginalizat. Exclus. Deși, în funcție de context, pot exista nenumărate alte nuanțe.

Citește articolul integral pe Revista Psychologies

Autor: CODRUŢA SÂNTEA

Foto: www.shutterstock.com