Interviu cu scriitoarea Anca Mizumschi: „Exodul nu este o soluție!”

După succesul extraordinar al romanului „Țara mea suspendată”, perfect ancorat în realitatea României anului 2018, Anca Mizumschi are în minte următorul pas: seminarii de identitate națională.

Simte că țara are nevoie de o redefinire a identității naționale, iar pentru asta este dispusă să investească timp, energie și devotament în conceperea unor programe și seminarii în această direcție. Mie una mi se pare o responsabilitate uriașă și am vrut să aflu cum a ajuns la acest demers.

„Dacă nu știi cine ești, cum poți afla ce vrei?”

CUM V-A VENIT IDEEA ACESTOR PROGRAME?

Nu am perceput-o ca pe o responsabilitate personală, ideea a venit de la sine, ca rezultat al muncii mele, în cabinetul de psihoterapie. Întrebarea individuală era „dacă nu știi cine ești, cum poți afla ce vrei”? De obicei, oamenii vin la psihoterapeut pentru că nu au ce vor, pentru că există incongruențe de tot felul în viața lor. Nu își pun direct întrebarea „eu cine sunt?”, deși ea ar fi trebuit să fie prima. După ce întrebarea aceasta s-a repetat de foarte multe ori în cabinetul meu, mi-am dat seama că avem un numitor comun, confuzia. Nu mai știm cine suntem și evităm să facem demersul necesar, pentru că de obicei nu știm cum.

CE ÎNȚELEGEȚI PRIN CONFUZIA ROMÂNILOR, ÎN CONTEXTUL IDENTITĂȚII NAȚIONALE?

M-am străduit foarte mulți ani să aflu cine sunt și, dacă azi îmi doresc foarte mult să fac programe de identitate națională și seminarii despre identitate, este pentru că eu cred că în România există un gol uriaș în acest domeniu. Noi nu mai știm cine suntem. Nu mai știm cine suntem pe plan individual, nu mai știm cine suntem pe plan social și, ceea ce este cel mai grav, nu mai știm cine suntem pe plan național. Există foarte multă confuzie, ambivalență și foarte multă duplicitate.

Primul pas spre schimbare este conștientizarea stării în care te afli în momentul acela. Pentru a ști ce îți dorești trebuie să știi întâi cine ești. Rolul meu și ca psihoterapeut și ca scriitor, așa cum îl înțeleg eu, este să fiu un catalizator al conștientizării. Asta nu presupune a da sfaturi și a sugera soluții, pentru că nu le am. Soluțiile sunt individuale și țin de adevărul subiectiv al fiecăruia. Presupune a fi o oglindă curată în care celălalt să se vadă, presupune a pune întrebări relevante.

CREDEȚI CĂ UN SCRIITOR, CHIAR UN PSIHOTERAPEUT POATE PUNE UMĂRUL LA RECONSTRUIREA IDENTITĂȚII ROMÂNEȘTI?

Eu nu sunt lider politic, nu conduc niciun partid și nici măcar o platformă socială, și nu sunt un activist într-o mișcare. Eu sunt observatorul, scriitorul, cel care relatează. Povestașul. Nu impun nimănui nimic și nu îmi propun să formez caractere ca un profesor de școală. În același timp, trăim niște vremuri în care nu pot să nu mă implic. Nu am cum să stau cu mâinile încrucișate și să văd cum totul se distruge în jurul meu, dar nici nu mă pot apuca să fac, la modul amator, lucruri la care nu mă pricep, cum ar fi politica, pentru că aș risca să fac mai mult rău. Ori, singurul lucru la care mă pricep eu pe lumea asta, marea mea iubire, viața mea este cuvântul. Scris, vorbit, citit – cuvântul care curge.
*Foto credit: Cato Lein
Atunci când ai avut șansa să ajungi o persoană publică, în domeniul cuvântului, chiar și una așa, minusculă, cum sunt eu, trebuie să faci ceva, altceva! Dacă ai avut șansa ca discursul tău să ajungă la mai mulți oameni decât prietenii tăi și familia ta, fă ceva cu acest discurs, construiește ceva! Ai datoria majoră de a vorbi în numele celor care nu pot ajunge la opinia publică. Ai datoria de a-i face vizibili pe cei „invizibili". Atât cât poți.

Nu am pretenția că pot oferi soluții universale sau că voi schimba lumea. Am încetat din copilărie să cred în utopii, dar dacă lumea care va veni la conferințele mele despre identitate pleacă cu mult mai multe semne de întrebare decât atunci când a intrat în sală și caută eventuale răspunsuri proprii pentru sine, obiectivul a fost atins. Ceea ce încerc să fac este să creez, pentru două ore, un spațiu al conștientizării, să activez mecanismul declanșator care ar putea să îi facă pe cei din sală să iasă din zona de confort.

CUM AȚI ÎNCEPUT ACEST DEMERS?

Atunci când am gândit acest proiect, am plecat de la ceva minimal, făcut fără bani și cu ajutorul prietenilor. Clubul Doors din Constanța ne dădea gratuit un spațiu, o dată pe lună, sâmbătă dimineață (cred că alesem a treia sâmbătă din lună). Totul era gratuit, luminile, sonorizarea etc. Timp de 12 luni alesesem să invităm câte o personalitate din diferite domenii și să discutăm câte o tema diferită în fiecare lună. Puținii bani care se strângeau din biletele de intrare erau pentru cheltuielile de deplasare ale invitatului. Eu și ceilalți organizatori făceam voluntariat. Cam asta era totul.

Programul s-a numit „Tu știi cine ești?” și a fost compus din 12 conferinţe despre identitate. Fiecare dintre noi a trebuit să răspundem măcar o dată în viaţă la această întrebare. Unii dintre noi am aflat cine suntem, alţii au fugit de întrebare, iar alţii au răspuns pur şi simplu „Nu ştiu”.

CARE ESTE MESAJUL PE CARE ÎL TRANSMITEȚI ÎN CADRUL ACESTOR SEMINARII?

Dincolo de personalitatea fiecăruia, este foarte important şi ceea ce transmitem în exteriorul nostru. Dacă nu îţi construieşti singur propria ta imagine, altcineva o face pentru tine şi există riscul să nu fie cea pe care ţi-o doreşti… A constientiza e primul pas spre schimbarea dorită, pentru că dacă nu ştii cine eşti, este foarte greu să ştii ce îţi doreşti şi mai ales unde ai vrea să ajungi.

Pe de altă parte, dincolo de identitatea ta individuală, există şi cea de grup social sau de familie sau de ţară. Toate acestea fac parte din fiecare dintre noi și ne conferă o amprentă distinctă. De cele mai multe ori, aceste laturi ale identităţii personale sunt neconştientizate.

Mi-am propus să discut identitatea umană în toate aspectele ei, având invitaţi specialişti de vârf din mai multe domenii, câteodată conexe comunicării şi imaginii, alteori surprinzătoare. Concepute ca nişte ateliere interactive, nu există nicio barieră formală între cei care susţin conferinţele şi publicul participant, astfel încât, la sfârşitul atelierului, scopul este să răspundem fiecăruia şi, în măsura în care cel care participă îşi doreşte, să îl provocăm la un plan personalizat de schimbare.

Dincolo de acest scop, îmi doresc să creez o comunitate interconectată prin medii sociale, ai cărei membri să se sprijine reciproc, nu numai în cunoaştere sau acumularea de informaţii, ci şi în a face ceva activ într-o ţară în care puterea civică a comunităţii este de cele mai multe ori ignorată. Termenul de „național” din formulare se referea la faptul ca temele de discutie ne priveau pe toti, nu la acoperirea seminariilor ca public.

Acum, în 2018, nu aș mai putea să mă angajez la așa ceva, deși sunt din ce in ce mai conștientă că este mare nevoie. Dacă tot am ieșit din turnul de fildeș al poeziei și din enclava cabinetului meu de psihoterapie, aș vrea ca ceea ce spun să ajungă într-un fel la mai mulți oameni.

SIMȚIȚI CĂ DIASPORA E CEA CARE NE POATE SCOATE DIN ACEASTĂ INERȚIE CIVICĂ ÎN CARE NE COMPLACEM DE ANI BUNI?

Îi respect pe cei care vin în România si protestează împotriva corupției. În același timp privesc evenimentul din 10 august cu foarte mult realism. Avem tendința de a uita că atunci când e vorba de fenomene de masă, distribuția populației urmează curba lui Gauss.

Românii care trăiesc în afara României sunt aproape identici cu cei care care trăiesc în țară, și sunt de toate felurile – genii și ratați, directori de bancă și cerșetori, analfabeți și savanți. Nu se schimbă nimic la Otopeni, absolut nimic. Cei care au profil de cercetător științific în România rămân la fel, iar cei care sunt hoți în România rămân la fel. Diaspora nu înseamnă o categorie socială, intelectuală sau morală. Înseamnă niște români care și-au schimbat domiciliul. Singurul lucru pe care l-au câștigat prin acest fapt este că acum au trăit în mai multe culturi și au putere de comparație. Și sunt mai liberi. Le folosește puterea asta de comparație și libertatea personală la a face mai bună soarta celor din țară? Rămâne de văzut.

„Există foarte multă confuzie, ambivalență și foarte multă duplicitate.”

DE CE CREDEȚI CĂ AM AJUNS ÎN ACEASTĂ SITUAȚIE DE BLOCAJ?

În primul rând este faptul că toți cei care aici trăiesc într-o stare de nevroză permanentă. Suntem agresați, hărțuiti, exenuați peste măsură și angoasați de cele mai multe ori. Ori, ce om în acesată situație ar putea lua hotărâri echilibrate și pe termen lung? Ai nevoie de siguranță și stabilitate ca să te poți dezvolta. Ceea ce nu se întâmplă atunci când trăiești tot timpul la limita subzistenței. Câteodată cred că suntem ținuți, în mod asumat, la limita supraviețuirii, tocmai ca să ne consumăm toată energia. Astfel putem fi controlați și manipulați mai ușor.

Mecanismele care stau la baza acestei inerții civice sunt violența și intoleranța din societate, prăpastia dintre generații din familia românească, patologic de mare în momentul de față, toleranța la abuz și modul în care votăm lideri abuzivi, toleranța la minciuna din societate, folosirea dublului limbaj si multe altele. Avem mare nevoie de (re)definirea civicului în societatea românească și a felului în care ne raportăm la spiritul civic.

În anul Centenarului asistăm la cel mai agresiv atac asupra democraţiei. Festivism golit de conţinut şi asaltul fără precedent al imposturii, semidocţilor, mediocrităţii, într-un cocktail care riscă să ne arunce în aer ca ţară. Exodul nu e o soluţie, însă – acesta este si mesajul cărții “Țara mea suspendată”. Cred că ieşirea din acest cerc vicios vine din activarea conștiinței personale. Soluția este asumarea și răspunsul activ. Fiecare la el acasă, la el la școală, la el la serviciu și toți împreună. Cred că unica soluție este simțul civic și momentul în care generația Colectiv va ajunge în posturi de conducere. Nu cred că generatia Colectiv va mai accepta ce se întâmplă acum și cred că ei vor vota altfel și vor rupe cercul vicios. Sper să nu ne resemnăm până atunci.

ISTORICUL LUCIAN BOTA AFIRMA CĂ MĂMĂLIGA EXPLODEAZĂ RAR LA NOI. A FOST RĂSCOALA DIN 1907, REVOLUȚIA DIN 1989. MAI TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM ÎNCĂ VREO 50 ANI PÂNĂ SĂ NE AJUNGĂ CUȚITUL LA OS?

Nu mă pricep la teoriile istorice, dar ca psiholog pot să vă spun că avem acest tip de șablon national: răbdăm, până nu mai putem, ducem pe picioare totul și apoi, de obicei, foarte târziu, declanșăm crize. Probabil și din cauză că am avut foarte multe presiuni exterioare. Și că ni s-au făcut foarte multe lucruri. De foarte multe ori nu am avut nicio șansă istorică de a alege ceva noi, ca popor. Suntem produsul multor generații cu vieți anormale, abuzate, încarcerate, dar nu mă pot resemna să cred că lucrurile vor continua la nesfârșit așa în țara asta. Cred că toate sistemele democratice din lume sunt sub atac și suntem inconștienți dacă așteptăm cu brațele încrucișate.

Alte aspecte importante din viața, opera sau viziunea Ancăi Mizumschi le puteți citi în materialul pe care l-am pregătit pentru platforma Elita României. Acolo puteți citi despre evoluția ei, despre transformarea într-o scriitoare de succes, dar și despre chinurile vieții în exil sau o scurtă descriere a excepționalului și atât de necesarului ei volum, „Țara mea suspendată”.