Lexicon de familie – invitație la lectură

O capodoperă – așa caracterizează The New Yorker romanul Nataliei Ginzburg. Este povestea familiei autoarei, în anii fascismului italian, dar nimic nu este împovărător sau copleșitor în existența acestor oameni care îți rămân în minte prin limbajul colorat, prin jocurile, glumele și apelativele inventive, îmbinate într-un vocabular inedit, memorabil.

Rubrica „Invitație la lectură” este susținută de

Giueseppe Levi este un profesor evreu, pasionat de munca sa și de drumeții pe munte. Se contrazice des cu soția, Lidia, care nu a terminat medicina, pentru că s-a căsătorit și a devenit mamă. Două firi aparent opuse: tatăl, sever și lipsit de pragmatism (pierdea ușor bani), iar mama, o visătoare îndrăgostită de arte. Urăște frigul, dar își începe fiecare dimineață cu un duș rece și le îndrăgește pe femeile care o ajută la treburile casei (menajere, croitorese, doici) – își petrece mare parte din timp cu ele, în ciuda reproșurilor soțului. Cuplul se stabilește în Torino și își crește cei cinci copii într-o perioadă când istoria și politicul distrug destinele oamenilor. Chiar dacă regimul fascist îi împiedică să profeseze, le aduce sărăcie, dezrădăcinare, le impune domiciliu forțat sau îi aruncă în închisoare, membrii familiei Levi nu își cenzurează convingerile și luptă împotriva nedreptății și abuzurilor, fără să-și piardă speranța și încrederea în umanitate. Puterea poveștii și a cuvintelor îi ajută să supraviețuiască, nu le răpește pofta de viață și simțul umorului.

Este fermecător obiceiul mamei de a repovesti întâmplări despre prieteni, rude apropiate sau îndepărtate, în ciuda împotrivirilor copiilor și soțului, care încearcă să o oprească cu aceeași replică tandră: Iar începi cu povestea asta. Porecle, glume, asocieri și caracterizări neașteptate sunt presărate în istorisirile adunărilor de la masă, ca un ritual care îi leagă pe părinți și pe copii, chiar și peste ani, când vor fi răsfirați prin lume.

Dacă am fi într-o grotă întunecată, printre alte milioane de oameni, ar fi de ajuns una dintre acele fraze sau unul dintre acele cuvinte pentru a ne regăsi. Ele sunt latina noastră, vocabularul zilelor care-au trecut, mărturisește scriitoarea într-o confesiune cuceritoare prin simplitatea și adevărul ei, fiindcă nu cred că există familie fără amintiri prinse într-un limbaj propriu, unic, care, prin repovestiri, devin un soi de legende intime.

Plăcerea fraților Mario și Albert de a compune poezii și a vorbi în rime, discuțiile aprinse despre politică, în timpul cărora Mario îl apără pe Mussolini doar ca să-și contrazică părinții, certurile dintre băieți, încheiate cu urlete și scaune trântite, toate sunt felii de viață, rupte parcă din orice casă, din orice loc și timp. Doar că familia din carte nu este una obișnuită.

Cei doi soți Levi fac parte din elita italiană a vremii. Giuseppe Levi este un renumit histolog, iar casa lor este vizitată de intelectuali celebri în Italia anilor 1930, cunoscuți pentru munca lor și pentru curajul cu care luptă împotriva fascismului: Giulio Einaudi, fondator al editurii care îi poartă numele, familia de industriași Olivetti, scriitorul Cesare Pavese, fizicianul Enrico Fermi, câștigător al premiului Nobel, Paolo Boringhieri, fondator al editurii Boringhieri, Leone Ginzburg, editor și jurnalist, care va deveni soțul autoarei și care își va găsi sfârșitul în închisoare, asasinat de fasciști. Leone murise în timpul ocupației, într-un februarie geros, în aripa germană a închisorii Regina Coeli din Roma.

Atât ne dezvăluie Natalia Ginzburg despre uciderea soțului său. Este impresionant talentul scriitoarei de a-și transforma în personaje nemuritoare apropiații, într-o rememorare plină de generozitate, umor și candoare, fără să-și împărtășească propriile spaime și pierderi dureroase.

Mustrările, dojenile tatălui aruncate copiilor și soției: Ce măgar ești! Ce măgăriță ești! sunt pline de culoare și umor, la fel și poreclele găsite rudelor: Dementul este un unchi psihiatru; Feroviarul este porecla băiețelului unuia dintre frați, dată de Paola, sora scriitoarei, fiindcă i se pare un nou-născut urât, care seamănă cu un muncitor feroviar.

Sunt înduioșătoare scenele în care mama dă pasiențe ca să afle cât mai durează fascismul sau cele în care îi destăinuie Nataliei, mezina familiei, care nepoți i se par mai frumoși. Emoționantă este și imaginea mereu tânără, pe care autoarea i-o păstrează mamei sale: Inima ei nu știa să îmbătrânească și nu a cunoscut niciodată bătrânețea aceea în care se stă într-un colț și se deplânge trecutul.

CITEȘTE ȘI: Invitație la lectură: În cine poți să ai încredere?