Radu Afrim vorbește despre Pădurea Spânzuraților: Războaiele se poartă în inima omului

Piesa de teatru „Pădurea spânzuraților”, regizată de Radu Afrim, are Conștiință. Iar Conștiința își joacă bine rolul. Te sfătuiește, te sfădește, te împrietenește cu tine, se ia la trântă cu tine, te face să râzi. Mai la pas, mai îmbrâncit, te conduce către casa sufletului tău, unde se află adevărul tău și unde sunteți numai tu și Dumnezeu. Calea către casă nu e dreaptă, pentru că șerpuiește prin toate locurile prin care ai de trecut și de trăit, de înțeles și de simțit.

„Pădurea spânzuraților” este despre războaiele pe care le purtăm în inima noastră. Acum, nu altădată. Aici, nu în altă parte. Ne sunt arătate toate ale vieții – clar, curat, limpede și până la capăt. Nu te poți feri de ele și nu le poți nega, pentru că piesa ți le arată prin tot universul pe care oamenii îl creează pe scenă: prin miros, prin cântec, prin jocul actorilor, prin muzică, prin lumini, prin sunet, prin cuvinte.

Imaginile proiectate pe ecrane au apăsat perfect pe corzile ce ne fuseseră deja atât de fin acordate. Dansul de pe scenă ne-a arătat zbaterea pe care o aveam noi în suflet, pentru cazul în care ar fi fost cineva tentat să și-o mai nege, încă. Porți de scăpare înlocuite cu porți de înălțare.

„Pădurea spânzuraților” m-a cântat ca pe o vioara. Așa că l-am invitat pe Radu Afrim să ne vorbească despre lumea din „Pădurea spânzuraților” și despre lumea sa.

Radu Afrim – regizor și artist vizual

Spune-mi despre scânteia din care s-a născut Pădurea Spânzuraților.

Nu a venit de la mine, ci de la Caramitru. M-a sunat, nu eram convins că se poate face așa ceva. Am zis cum zic de obicei: „da, sună interesant”, mi-am luat cartea, scria cu litere prea mici, n-am putut citi nimic, am lăsat-o baltă, mi-am văzut de proiecte. Apoi, astă-vară, la mine în curte, în orașul în care s-a născut mama lui Rebreanu, am început treaba. Apoi am mers să revăd Parva (de unde a plecat Apostol și unde-l aștepta mama lui), apoi am mers în satul în care s-a născut scriitorul și unde le-am găsit pe cele două femei care hoesc în spectacol.

Așa cum, pentru mine, Pădurea Spânzuraților clarifică mesajul și mă crește pentru că vine spre mine prin mai multe simțuri, cum te crește pe tine creația ta pentru că pleacă din tine pe atâtea canale de exprimare?

Faptul că există oameni ca tine, cărora munca mea le provoacă asta, îmi dă mie siguranță și chef să merg mai departe. Din păcate, sunt obișnuit să țin sub control bucuria pe care mi-o aduce mie o premieră extrem de bine prizată de spectatori. Însă nici nu cad prea mult atunci când spectacolele nu au parte de receptarea pe care mizam eu. Știam că, dintre cei care adorau ceea ce am făcut eu până la Pădurea Spânzuraților, nu mulți vor merge cu mine pe cărarea șerpuită care duce la casa din decor. Și, mai ales, nu vor intra cu mine în casă. Marele pariu câștigat e accesul la proza românească clasică, pentru cei tineri; și pentru mine – în sensul că acum știu sigur că orice scriitură non-dramatică valoroasă poate fi pusă în scenă. Uite, pentru nouă sute de spectatori.

Foto: Adi Bulboacă

Vorbește-ne despre cum vezi tu țara noastră – prin diversitatea ei, pe care ai ajuns să o cunoști așa cum o cunoști. În ce constă forța și care-i firul unificator al acestei diversități?

Într-adevăr, se întâmplă ca, într-o stagiune, să lucrez în toate regiunile: două luni în Ardeal, două în Moldova și apoi Oltenia. A fost derutant, la început, la fel de derutant ca atunci când eram prof de română și de la ora 8 dimineața aveam oră cu clasa a V-a, iar de la 9 aveam oră cu clasa a XI-a. Am lucrat două luni la Timișoara, am avut premiera, am luat avionul, am zburat o oră, am ajns la Iași – unde am stat șase săptămâni.

E România, dar sunt două lumi diferite. Și e bine să fie așa. Atunci am descoperit veselia, aproape inconștientă, dar molipsitoare, a moldovenilor – care nu seamănă deloc cu calmul solar al timișorenilor. Vorbesc despre acum zece ani. S-or fi schimbat lucrurile. Politicul ne mutilează. Ne îndepărtează pe unii de alții. Fizic. Apoi, mai există și cealaltă diversitate – care ne sperie. Și pentru că ne sperie n-o acceptăm. Încercăm să scoatem lumea la vot împotriva aproapelui nostru. Nu mă feresc să spun că miracolul românesc al anului trecut a fost eșecul referendumului urii.

Crezi că învățăm din istorie?

Nu atât din istorie, cât din calendar. Istoria e ceva abstract – prea puțină lume conștientizează că există o istorie care poate începe cu o ceașcă de cafea pe care o bei la a doua oră a dimineții. Istoria nu s-a scris în tranșee, pe câmpul de luptă.

I-ar mai trebui omului ceva, ca să învețe, pe lângă istorie?

Un profesor bun – care, și el, trebuie să fie tot om, ca învățăcelul. Eu n-am avut profesori de istorie buni. Eram prin generală când a apărut Rasputin cu Boney M și, na, ascultam și io, cu cei mai mari decât mine, melodia asta. Și dansam pe ea, după casetofon. Profu’ de istorie a aflat și mi-a scăzut nota la purtare. Pentru că dansam pe o melodie despre Rasputin, the lover of the Russian queen (zâmbește).

Care-i mecanismul învățării, cum se activează? Care-i firul de nisip din mecanism și cum îl scoatem?

Firul de nisip se numește uitare. Și uneori doar un tsunami e în stare să-l clintească din loc. Însă faza hardcore e că acest tsunami nu e provocat de un cutremur îndepărtat, ci de om. Tsunamiul ăsta nu seamănă cu valurile artificiale din bazinele de agrement, deși tot omul le-a inventat și pe astea. Într-un moment de inspirație.

Foto: Adi Bulboacă

Ce războaie crezi tu că ducem pe timp de pace?

Apropo de război… Teodora Purja, care cântă în Pădurea, avea, până nu demult, războiul de țesut într-un șopru cu o poartă de lemn pe care e stilizat un soare incredibil de frumos.

În altă ordine de idei, fiecare cu războiul lui. Pacea interioară e cu două tăișuri. Uneori, liniștea ei poate fi la fel de apăsătoare ca panica, iar panica asta asta poate veni din adevărul că pacea pe Pământ nu e eternă. E o panică precum alea din pictura metafizică. Orice copil matur știe că pacea eternă poate fi găsită în altă parte. Și acolo nu poți ajunge cu GPS-ul. Cu toate acestea trebuie să-ți zic că în piesa „Între noi totul e bine” există replica asta: „războaiele sunt mereu în altă parte”. Geografic – în Cecenia sau Siria. Metaforic – în inimă.

E timpul să muncim pentru oameni, nu pentru profit. Cum crezi tu că am putea schimba macazul acesta?

Când eram copil umblam mult printre liniile de tren. Orașul meu era nod de cale ferată, erau multe linii. Cea mai mare spaimă era să nu-mi prind piciorul în macaz, pentru că îmi spusese cineva că nu-l pot scoate numai după ce trece trenul. Iată o imagine horror. Mă gândesc că trebuie să știi cum se schimbă un macaz, trebuie să fii dotat cu sculele necesare. Și, mai ales, trebuie să știi când să-l schimbi. Avem noroc că trenurile noastre merg încet și cu întârziere (zâmbește).

Aș vrea să aud spunându-se mai mult, în jurul meu, că e timpul să muncim pentru oameni. În domeniul artei nu se poate vorbi despre profit – nu în sensul în care e vehiculat acesta în manualele de economie. Așadar, artistul n-are de ales: trebuie să muncească pentru oameni (zâmbește), pentru sufletul și conștiința lor. Și aici putem noi să intervenim, să sugerăm lumii că e timpul pentru o schimbare. Cum au făcut-o și alții, altundeva, alădată. E firesc să am, însă, temerea că e prematur să vorbim, în societatea noastră, despre schimbarea asta de macaz. Dar riscăm, ce să facem? Așa cum am făcut-o mereu.

Foto: Adi Bulboacă

Ce are omul de făcut (cu sufletul, spiritul, cu ființa lui) ca să gestioneze mai bine schimbările multe, rapide și mari prin care trecem?

Întâi, să le accepte – nu fără a le chestiona – pentru a putea alege. Să-și găsească poteca, șerpuită, (zâmbește) prin acest timp, să umble doar pe străzile mai puțin întunecate, să bată la ușile caselor cu ferestre luminate, de pe acest drum. Dar să viseze și la acele zone de pe harta sufletului la care nu are acces și să fie sigur că va veni timpul când acestea îi vor fi accesibile. Pe unii ne încearcă o nostalgie, pe alții o panică atunci când îl citim pe Miron Costin, care zice că „nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”, dar, odată ce ai înțeles asta, lucrurile devin parcă mai simple.

Ce îți dorești pentru Pădurea Spânzuraților?

Viață lungă. Și fiecare spectator să-și ia de acolo partea în care se regăsește sau ce-l ajută, într-un sens sau altul. Nu ce i se sugerează că ar trebui să ia sau, mai rău, să refuze. E un miracol să umpli sala aia mare fără nume mari pe afiș, fără să scrii pe afiș că e cea mai bună comedie a ultimilor zece ani. Deci, se poate. Sper să înțeleagă asta și alți artiști, mai tineri decât mine.

Ce îți dorești pentru spectatorii tăi – care vin la „Pădurea Spânzuraților” sau în general?

Să intre deschiși, să nu lase la ușă orice speranță (zâmbește), să iasă într-o stare paradoxală: eliberați și plini de întrebări, în același timp.

Continuarea acestui interviu o puteți citi aici: Radu Afrim: N-am vizitat alte mări, decât pe aceea a imaginației mele.