Antrenoarea care schimbă mentalități într-un sat de rudari

Satul de rudari din judeţul Argeş, cu dealuri verzi, este situat la aproape două ore de Bucureşti. Căruţele sunt omniprezente pe uliţe, iar oamenii privesc curioşi cele câteva maşini care le tranzitează şoseaua. Casele sunt construite în zona de protecție a unor stâlpi de înaltă tensiune, din cauza cărora mulți săteni se plâng de dureri de cap.

Iulica este mamă a doi copii, o fată şi un băiat, şi se întreţine de acasă ca frizeriţă, coafeză şi croitoreasă. Sătenii vin la ea să se tundă, dar celor săraci nu le cere bani. Crede că un coc este un moft, dar o tunsoare e o necesitate. Este căsătorită cu diaconul de la biserica penticostală din sat, care lucrează ca tâmplar şi constructor. Ea împreună cu aproape 100 de săteni penticostali vin la slujbele şi activităţile bisericii şi fac parte din grupul de iniţiativă locală. Pe locul unde, odată sătenii aruncau gunoiul, grupul a făcut un teren de joacă. Acolo cele patru echipe de fotbal, formate din 11–15 copii fiecare, se antrenează. Fulger, Tunet, Hodoronc şi Tronc sunt echipele de fotbal în care activează puştii de 8–13 ani din sat. Ultimele două vor să-şi schimbe numele. Fulger este cea mai bună echipă din sat, a câştigat campionatul între cele patru echipe.

În urmă cu un an, Iulica a dorit să devină, dacă nu era deja, un exemplu pentru comunitatea ei. A terminat liceul la fără frecvenţă, în Mioveni, a obţinut permisul de conducere şi a înfiinţat echipele de fotbal cu scopul de a potoli conflictele între copiii de la începutul satului şi cei de la periferie. Unii trăiau în vile, alţii în bordeie.

„Am văzut că nu ştiau să citească şi, dintr-o joacă, m-am apucat să-i învăţ. Am crescut împreună. Ei sunt prima generaţie din istoria satului care a terminat liceul. Acum ajută la rândul lor alţi copii.“
Iulica Aivănoae

A amestecat copiii între ei, dintre cei care erau duşmani, aşa a conceput echipele. „Când ne întâlneam, copiii de la vale şi copiii de după vale îşi aruncau vorbe nepotrivite. Ani buni m-am chinuit să găsesc o soluţie să-i fac să se înţeleagă. Am încercat să-i unesc prin jocuri sau pictură, dar fără izbândă. Apoi am descoperit că cel mai mult le place fotbalul. Mi-am zis că trebuie să fac fotbal cu ei, deşi nu ştiam nimic”, îşi aminteşte Iulica. Şi a reuşit. „Am făcut echipele pentru ca micuţii să-şi poată şlefui comportamentul, să nu mai fie agresivi şi răutăcioşi. Am încercat să-i schimb – impunându-mă, fiind foarte strictă –, dar nu am reuşit decât după ce mi i-am făcut prieteni. Acum, dacă mă supăr, ei sunt afectaţi, pentru că le pasă de mine”, spune ea.
Când a făcut echipele, Iulica le-a spus că trebuie să respecte nişte reguli: să nu înjure pe teren şi să nu se discrimineze unul pe altul. La început, copiii o păcăleau şi profitau de faptul că avea puţine noţiuni despre fotbal. Copiii spuneau că a fost fault. Ea îi contrazicea. „«Staţi aşa», le-am spus, şi mi-am luat ajutor unul dintre băieţii mari, care cunoaşte regulile mai bine decât mine. Mă ajută chiar şi acum. Vin şi alţi băieţi din sat să mă ajute”, mai zice ea. „Am un fluier, dacă văd că trişează, îi stresez şi eu şi reiau jocul. Dacă înjură, îi pun să stea cinci minute pe bară. Lor nu le convine deloc. Îmi zic că atunci, în acele minute, ar fi putut da gol.” Toți copiii din sat au auzit de echipele de fotbal şi vor să participe şi ei. Cei care sunt prea mici ca să joace, de-abia aşteaptă să crească mari pentru a intra în echipă.

Li s-a spart singura minge pe care o folosesc cele patru echipe. După o pauză făcută de nevoie, puştii au reînceput antrenamentele la fotbal pe 1 iunie, căci deja copiii nu mai au răbdare. Vechea minge o primiseră de la cineva din Piteşti, care le-a oferit şi nişte veste pe care să-şi scrie numele. Până atunci, Iulica le scria numele pe tricouri sau pe pielea goală. Au cumpărat şi o minge nouă la 20 de lei, dar nu face faţă din cauza mărăcinilor din parc. Iulica a încercat s-o peticească, dar fără succes. Sunt şi fete în echipele de fotbal, însă ele nu prea sunt acceptate de băieţi, pentru că nu ştiu să joace. Îi lovesc pe băieţi când joacă, nu nimeresc mingea, ci picioarele băieţilor. Din acest motiv, sunt încurajate să-şi facă o echipă de handbal. Copiii sunt foarte entuziasmaţi şi se laudă la şcoală că fac parte din echipele de sportivi. „Domn’ profesor, mie să-mi daţi drumul mai devreme, că sunt aşteptat pe teren”, îmi povesteşte amuzată Iulica.

Printre fotbaliştii ei există copii foarte talentaţi. Îi pare rău că nu vine nimeni să-i selecţioneze, pentru că, în opinia ei, sunt şanse să ajungă mari. „Am doi băieţi, fraţi, sunt extraordinari de talentaţi. Câteodată mai fluier la ei şi îi fac să piardă ca să-i las şi pe ceilalţi copii să se bucure de victorie. Am trişat, pentru că doar ei câştigau, iar ceilalţi îşi pierdeau încrederea în ei”, se confesează ea.

After school la biserică

De la 11 ani a început să frecventeze slujbele bisericii penticostale din sat. Când era mică, îi plăcea să scrie cântecele în caietele bisericii. Avea un scris frumos. Când a crescut, a constatat că unii copii nu ştiu să scrie şi să citească, aşa că s-a oferit să-i ajute. Iulica compune cântece pentru biserică, scenete – unele pe teme biblice –, dar şi fabule. Ea pune în scenă piese de teatru la care participă tot satul. „Se joacă cu casa închisă.” A aflat că ceea ce face se numeşte „teatru-forum”. La biserică, împreună cu sora ei, Mimi, lucrează cu 70 de copii care vin constant acolo.

Iulica avea 11 ani când îi ajuta pe copiii de vârsta ei sau chiar mai mici să scrie şi să citească. „Am văzut că nu ştiau să citească şi, dintr-o joacă, m-am apucat să-i învăţ. Am crescut împreună. Ei sunt prima generaţie din istoria satului care a terminat liceul. Acum ei ajută la rândul lor alţi copii”, spune ea cu mândrie.
În prezent, Iulica lucrează două zile pe săptămână cu copiii din sat şi de trei ori pe săptămână într-un sat vecin. Acolo îi ajută pe elevi să scrie şi să citească, se joacă şi îi învaţă să cânte la chitară. Iulica a învăţat să cânte la chitară de la 16 ani, singură, fără profesor. Acum, împreună cu Mimi, cântă în corul bisericii cu un grup de copii, acompaniați de vioară şi de orgă.

Iulica a fost descurajată de-a lungul timpului de românii cu care a intrat în contact. „Voi sunteţi ţigani şi aveţi o limită, doar atât puteţi voi să faceţi.” Vorbele astea, venite şi din partea unor profesori, au făcut-o să nu mai agreeze persoanele care nu erau din etnia ei. De când lucrează cu fundaţia PACT, care s-a implicat cu resurse în comunitate, antrenoarea nu mai gândeşte în stereotipuri, are încredere în ea, se autoapreciază mai mult.

Acum în sat se desfăşoară un proiect în care sunt implicaţi şi educatorii de la şcoala lor, dar şi de la o şcoală din satul vecin, care o va ajuta să înfiinţeze o echipă de handbal. Copiii sunt încurajaţi să participe la ateliere de pictură, tâmplărie şi multe alte activităţi. Atelierele fac parte din proiectul Creştem comunitatea, finanțat de fundaţia PACT, sprijinit de OMV Petrom și implementat de Human Catalyst.

Dintre cei 1.000 de săteni, doar 12 dintre ei sunt salariaţi. Ceilalţi câştigă cât să supravieţuiască. Unii trăiesc din ajutor social, alţii pleacă în afară la cules de căpşune, unii pleacă la cerşit în ţările nordice, pentru că mai bine cer decât să fure. Vara, femeile culeg flori, urzici, mure şi bureţi pe care apoi le vând pe unde apucă.

Schimbări în mentalitate

Dintre ei, 30 de oameni se implică permanent şi participă la schimbarea comunităţii. „Mulţi ne-au aplaudat. Alţii ne-au spus că ne-am găsit noi să schimbăm o tradiţie care durează de generaţii. Totuşi, sunt părinţi tineri care vor ca micuţii să facă şcoală, să nu se mai căsătorească la o vârstă atât de mică. La noi mămicile au chiar şi 12 ani. Eu, la 22 de ani, am fost «bătrănă». Sora mea, la 26”, râde Iulica.
La biserică s-a format un grup ambiţios care schimbă lucrurile în comunitate. Ei arată că se poate face ceva bine şi la ei. De exemplu, şcoala a devenit o prioritate. În sat există o instituție de învățământ pentru clasele I–IV, la 6 kilometri este o şcoală gimnazială, iar la 25 de kilometri este una liceală. În ciuda distanţei, copiii se ambiţionează să ajungă la cursuri.

Schimbările sunt vizibile. Oamenii vor să se modernizeze, fetele nu vor să mai stea la cratiţă, ci sunt preocupate de învățătură. Şi portul lor s-a schimbat. Acum evită culorile aprinse. Înainte nu aveau voie să se tundă, să se penseze sau să-şi facă manichiura, acum fetele se dichisesc. „Dacă le vezi în oraş, nu le mai deosebeşti de altele. Acum sunt mândră de tinerii noştri, sunt frumoşi, curaţi şi aranjaţi. Acum ţiganii sunt foarte buni prieteni cu românii. Înainte se simţea discriminarea împotriva noastră”, spune ea mulţumită de schimbările care se petrec în jurul ei.

Oamenii din comunitate au învăţat încet-încet să se respecte, majoritatea băieţilor de 18 ani vor să lucreze, să-şi cumpere o maşină. Unele fete s-au angajat la croitorie, altele vor să ajungă asistente, doctori sau avocaţi. „Ţintiţi un pic cam sus”, le-am spus, „dar e foarte bine ce vreţi, e bine că sunteţi ambitioase.”

Schimbarea începe cu tine

Iulica s-a născut în Lehliu-Gară, acolo unde munceau părinţii ei, într-o familie cu şase fraţi. A copilărit în Valea Corbului, oraşul natal al tatălui ei. Mama ei a fost croitoreasă, ea a inspirat-o să urmeze cursurile de croitorie. Acum are propria maşină de cusut.

„Când eram mică, mergeam pe jos 6 km împreună cu un alt grup de copii, până la şcoala din satul vecin. Iarna făceam ţurţuri până la şcoală. Mă trezeam la șase ca să ajung la şcoală la opt. Era o aventură până ajungeam. Ne strângeam mai mulţi ca să plecăm împreună, pentru că traversam o pădure, era întuneric. Ne trebuia un pic de curaj, mai erau şi haite de câini de care ne era frică. Timp de patru ani am făcut naveta aşa”, îşi aminteşte ea. De câţiva ani, există un autobuz al şcolii, dar e mic comparativ cu numărul mare de copii. De la șase până la opt, microbuzul transportă copii încontinuu. Sunt 85 de puști care fac naveta la şcoala gimnazială. Cei care fac liceul iau un maxi-taxi care ajunge în sat de trei ori pe zi. Mai sunt câteva persoane care au maşini şi fac pe taxi-ul.

Iulica mărturisește că la un moment dat, anul trecut, se gândise să plece din Valea Corbului. Lucra la 25 de kilometri de sat, se săturase să facă naveta şi să cheltuiască toţi banii pe transport. Apoi a început să lucreze de-acasă şi a renunţat la idee. „Acum nu vreau să mai plec. Ba chiar am să schimb ce nu-mi place sau cel puţin o să încerc. Şi aşa s-a produs schimbarea, aşa am început să mă implic în comunitate”, spune ea.

Planuri

Pentru viitor, şi-a propus să înveţe mai bine regulile din fotbal, pentru a-i antrena mai eficient pe puşti, ba chiar să aducă un antrenor profesionist care să-i observe. Oricum, în curând va mai avea un ajutor, din partea unui profesor din Topoloveni, care s-a oferit voluntar. Soţia lui, profesor de matermatică şi consilier la primărie, îi va ajuta pe copii să socotească mai bine.

Iulica vrea să organizeze o zi a satului şi visează la ziua în care cei din sat vor avea de lucru. Pe plan personal, Iulica îşi doreşte să-şi deschidă un salon şi să-i învețe și pe alții să tundă, ca să-şi câştige existenţa. Este optimistă, ştie că lucrurile se vor schimba dacă oamenii merg la şcoală. Dar e conştientă că vor trece ani până să se vadă rezultatele.