Hans Hedrich: „Refuz ideea de «individ providenţial care salvează ţara»!”
Născut în 1971 la Sighișoara, crescut aici, plecat după Revoluţie în Germania, Hedrich a studiat politologie şi a lucrat în domeniul filmului documentar. De peste trei ani activează în cadrul ONG-ului Neuer Weg (Drum Nou), cu sediul în Făgăraş
Românii au aflat pentru prima oară despre el când a ridicat problema nerespectării regulilor referitoare la patrimoniul UNESCO al Sighișoarei. Odată cu creșterea rolului societății civile, Hans Hedrich a început să se implice vizibil și în problemele de mediu. În 2015, pe site-ul asociației din care face parte a fost publicat un amplu raport: „Metoda austriacă sau Cum să furi în România 130 de milioane de euro”, vizând activitatea unei companii austriece de prelucrare a lemnului, prezentă pe piața din România.
Hans e preocupat de cercetarea istoriografică, deși se autodenumește activist civic. „Cred că asta mă caracterizează destul de bine. M-aş putea numi şi Don Quijote Plus!” A înţeles că lupta cu morile de vânt e sortită… succesului parţial şi de aceea încearcă să înţeleagă mai bine angrenajul din interior. „Cu scopul de a participa apoi la un proces decizional participativ, prin care să hotărâm democratic dacă acea morişcă va funcţiona sau nu, respectiv cum şi în ce condiţii să funcţioneze şi dacă respectă normele legale în timpul funcţionării şi nu dăunează mediului şi societăţii.”
„Militantismul meu este unul eminamente legal”
Dacă ar fi să facă o listă a succeselor și eșecurilor, ar scrie în dreptul realizărilor că a reuşit să rămână implicat atât în activism, cât şi în domeniul filmului documentar/producţie TV, în cercetarea ştiinţifică și că și-a însuşit mai multe limbi est-europene, pe care le folosește în muncă, în călătorii şi în relațiile personale.
Ca activist i-a determinat deopotrivă pe românii din țară și străinătate să conştientizeze cât de importante sunt păstrarea patrimoniului construit, protecţia mediului, drepturile cetăţeneşti, diversitatea culturală în Transilvania şi în Europa. În schimb, Hedrich și colegii săi activiști nu au reuşit să stopeze distrugerea pavajului istoric din situl UNESCO Sighişoara, „să stopeze sau să remedieze proiecte de renovare destructive ale unor biserici fortificate din zona săsească, să oprească distrugerea a zeci (!) de văi din munţii Făgăraş, şi nu numai, prin microhidrocentrale construite ilegal, și nici să poată opri construirea şi funcţionarea fabricii firmei Holzindustrie Schweighofer la Reci.”
În raportul „Metoda austriacă sau Cum să furi în România 130 de milioane de euro” din 2015, arăta, pornind de la informaţii tehnice detaliate obţinute de la surse din interiorul firmei, cum compania de prelucrare a lemnului a păgubit furnizorii şi statul cu sume considerabile. „Concret: măsurarea lemnului rotund, cu laser, la intrarea în fabrică, se face în aşa fel încât NU se stabileşte volumul real al bușteanului, ci cel mai mic diametru, în baza căruia se calculează apoi un volum, cu aprox. 10% mai mic decât cel real. În industria lemnului se numeşte într-adevăr metoda austriacă, permisă în… Austria, dar nepermisă în România, până în 2014. Totuşi, firmei i s-a permis, de către Biroul de metrologie legală (BRML) şi alte autorităţi, să folosească pentru facturări această metodă.” Hans consideră că acesta este un exemplu de succes parţial în activism: „Reuşeşti să documentezi o mare fraudă, dar nu se ajunge la pedepsirea făptaşilor.” Activiștii sunt deciși să continue cu un denunţ penal în speranța că, poate, peste ani vor obţine un rezultat. Hedrich consideră că lucrurile se vor aşeza doar când România se va europeniza în sensul bun al cuvântului, ieșind din poziţia umilă de furnizor de materie primă și materie primă procesată primar.
Ironia sorții…
Hans Hedrich s-a format în cultura Sighişoarei – un orășel care reprezenta cândva „o formă de echilibru reuşit între oraş şi sat, între spaţiul construit şi spaţiul natural". La întrebarea ce ar salva dacă ar fi să salveze ceva din Bucureşti, Hans răspunde tranșant: „Bucureștiul nu poate fi salvat. Pentru că… nu poate şi nu trebuie salvat.” Hedrich spune asta pentru că nu agreează ideea de „salvare” aplicată la tot şi la toate. Bucureştiul, Vama Veche, Sighişoara au nevoie de administrare bună, sistematică, pe termen lung, vrea el să spună: „Atunci nu mai ajungem în situaţia de a trebui să le salvăm.”
„Din păcate, acest Bucureşti şi această Românie atât de bucureștio-centristă au trecut în ceauşismul târziu prin acea furie iconoclast-megalomană a elitelor sale politice de provenienţă rural-infracţională, ajungând să fie, în parte, vandalizate şi desfigurate din punct de vedere urbanistic şi arhitectural, ca să nu mai vorbim despre social, cultural, etnodemografic. De unde şi impulsul firesc de a „salva”, moștenit de la FSN până la USB/USR. Ironie a sorţii…”.
Totuși… cât a salvat Hans din Sighişoara şi ce mai e de făcut în acest sens? Una dintre titulaturile care i s-au dat de-a lungul timpului fiind și „sasul din Sighișoara care salvează clădirile-monument”… „Cred că am lămurit chestiunea «salvărilor» de orice fel! Ele nu funcţionează. Şi nici eu nu am «salvat» sau reuşit să păstrez ceva, din păcate.”
Hans Hedrich vrea să clarifice și chestiunea implicării individuale, „eroice”, prin care, aparent, fiecare ar putea salva sau păstra ceva de valoare: „NU, singur NU reuşeşti practic nimic – nu ca simplu cetăţean, fără pile, fără mulţi bani, fără să ai «un spate» asigurat. Dacă reuşeşti să faci totuși ceva, atunci e DOAR prin muncă de echipă, muncă în care eventual unul joacă un rol mai ofensiv, de atacant. Când jucam fotbal pe stradă eram, de regulă, atacant. Dar jucam mereu în echipă. Aşa şi în activism, aşa şi în privinţa Sighişoarei. La cât de jalnică a ajuns Sighişoara, mi-ar fi şi ruşine să spun că aş fi contribuit la păstrarea a ceva anume”.
Totuși, în perioada 2006–2007, Hedrich și activiștii săi reuşiseră, cu mult efort, să convingă Comisia Naţională de Monumente Istorice să NU aprobe înlocuirea pietrei cubice în întregul sit UNESCO al Sighișoarei. „Atât. NU am reuşit însă să păstrăm vechiul pavaj, istoric, acesta fiind înlocuit, fără rost şi în mod flagrant ilegal, cu unul nou, realizat extrem de prost.”
Prețul plătit
Ce s-ar întâmpla dacă Hans Hedrich ar avea putere de decizie în România și care ar fi primul lucru pe care l-ar schimba? „Eu refuz ideea de «individ providenţial care salvează ţara». Cred însă mai mult în lucrul bine făcut, «pe felia ta», într-o echipă, comunicând şi interacţionând creativ şi pragmatic cu alţii. Deci, dacă aş fi şef peste România, pentru cinci minute, aş „decreta” că nu există „individul providenţial care salvează ţara”, după care mi-aş da demisia, pentru că mi-aş fi îndeplinit deja misiunea. Ăsta-i «proiectul meu de ţară»!”.
Hans este de părere că România e în căutarea identităţii sale, aflată într-un oarecare conflict între specificul locului şi Europa/ globalism. „Această dihotomie este una moştenită din devenirea modernă a României istorice de până la 1918, «noi», în Ardeal, avem, dincolo de naraţiunile naţional-identitare subregionale, un istoric al integrării în structuri mai mari, în fosta Austro-Ungarie, un fel de Europă unită sub sceptru monarhic. Adică NU trăim acea dihotomie, acel conflict interior moştenit «noi» versus cei «din afară». Iar în cercurile de persoane mai de avangardă de la «noi» observ o veritabilă voluptate de a te arunca în braţele «celuilalt», fie el «celălalt» din interior sau din exterior. Grosso modo, laitmotivul istoric în Ardeal pare a fi «interdependenţă» cu «celălalt», în Regat pare a fi «independenţă»/«diferenţă» faţă de celălalt, iar în Moldova, «supunerea» faţă de celălalt. Cred că parcursul României în viitor va fi marcat tot mai mult de laitmotivele istorice ale regiunilor sale… istorice, tabuizate în specificul şi alteritatea lor.”
Ieșiți, dacă este nevoie, din zona de confort facil
Ce face în prezent? Săptămâna trecută a terminat traducerea în limba română a unor texte despre drepturile muncitorilor agricoli sezonieri în agricultură, în Austria. A fost la Astra Film Fest, cel mai mare festival de film documentar din România. „E oarecum concediul pe anul ăsta.” Ieri a plătit o factură pentru avocat, ca să studieze un dosar al unei mari companii austriece de procesare a lemnului în România; săptămâna viitoare își va relua munca de teren în zona Gheorgheni/Harghita, într-un proiect de cercetare privind o specie de fluture protejat.
Din când în când mai scrie câte-o reclamaţie; la sfârşitul lunii octombrie participa la Forumul Nyéléni privind suveranitatea alimentară, la începutul lui noiembrie pleca la părinţii săi în Germania, să-şi ducă mama la o operaţie. Zilnic își dă cu părerea pe FB, pe diverse teme controversate – deși declară că „se simte din ce în ce mai bine când își ţine gura” –, iar serile, studiază Google Maps ca să vadă cum se poate ajunge cel mai bine, cu bicla, în Sahara Occidentală şi în Mauritania.
Ce ar trebui să facă, mai exact, pentru ţară tânăra generație? „Nu sunt tutorele şi nici nu vreau să fiu tăticul spiritual al cuiva. Unul care stă pe un piedestal imaginar şi îți arată, precum Stalin sau Kim Il Sung, direcţia de urmat, calea cea dreaptă. Dar, mai în glumă, mai în serios, le-aş spune tinerilor, fără falsă modestie: «Faceţi ca noi! Noi, ăştia, nu demult tineri, încă neîmbătrâniţi şi fără intenţia sau chiar şansa de a deveni cândva bătrânei din aceia tipici… Da, faceţi ca noi: Fiţi curioşi, luaţi-vă inima în dinţi, exploraţi, învăţaţi (din greşeli), căutaţi-vă şi nu vă pierdeţi, căutaţi-l pe celălalt, iubiţi-l, iubiţi-vă, iar pentru asta ieşiţi, dacă este nevoie, din zona de confort facil şi creaţi-vă propriul confort identitar şi sufletesc»!”.
Acest articol a apărut în numărul 232 al Revistei CARIERE, aferent lunii noiembrie, 2016.