Raluca Mihăilă, specialist în comunicare de profesie, voluntar din pasiune: “Chiar şi un strop de bine e mai mult decât nimic”

Peste 45.000 de copii din România trăiesc şi cresc fără grija şi dragostea părinţilor. Sunt încadraţi în sistemul de protecţie, fie în centre de plasament, apartamente de tip familial sau în grija asistenţilor maternali. Aproximativ 9.000 de copii şi tineri intră şi ei în acest sistem în fiecare an. Şi toţi au nevoie, pe lângă îngrijirea de bază, de oameni care să le fie mentori şi prieteni, oameni care să-i asculte şi să-i sprijine, care să le dea aripi şi să-i pregătească pentru viaţa de după ieşirea din sistemul de protecţie.

Pentru ei a fost demarat în urmă cu mai bine de 8 ani proiectul Ajungem MARI, unicul program naţional ce susţine educaţia copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi şi din medii defavorizate. Acesta presupune prezenţa voluntarilor vreme de 8 luni, câte 2 ore în fiecare săptămână, în centrele de plasament sau apartamentele în care sunt repartizaţi. Îi ajută pe copii la teme şi, acolo unde e cazul, să recupereze materia pierdută, îi duc în excursii de o zi sau tabere de pregătire pentru viaţa independentă, la cursuri vocaţionale sau terapii. Îi ajută să îşi câştige independenţa învăţându-i să aibă încredere în propria persoană, să cunoască viaţa din afara centrului şi arătându-le că pot găsi de-a lungul vieţii oameni pe care să se poată baza.

În fiecare an Ajungem MARI recrutează voluntari noi, care să completeze echipa celor ce fac asta constant. Înscrierile se fac în lunile august-septembrie, apoi urmează testarea psihologică, interviul şi trainingul.

Raluca Mihăilă are deja 3 ani de când este voluntar în program şi crede că acest tip de activitate oferă un câştig tuturor părţilor implicate. Spune că de când a intrat în acest proiect şi-a conturat o imagine mai clară despre ea şi despre oamenii din jur, a aflat mai multe despre propriile abilităţi, dar şi despre cum poate avea mai multă grijă de propria persoană. Şi a mai realizat ceva: că ceea ce face contează cu adevărat.

Raluca, ce te-a determinat să devii voluntar?

Îmi doresc să ajut, să fac bine. Chiar şi un strop de bine e mai mult decât nimic. Iar aici am simţit că pot face cu adevărat ceva important, ceva ale cărui efecte se văd şi se simt.

Voluntariatul este ca antreprenoriatul – până nu încerci, nu ştii dacă ţi se potriveşte. Cel mai important este să îţi identifici cauza cu care rezonezi. Să faci totul cu drag, acesta este motoraşul care pune totul în mişcare.

Îţi mai aduci aminte prima ta vizită la copii?

Sigur că da. A fost una de grup cu băieţii la care am fost desemnată să merg şi o parte dintre voluntari. Am avut puțin emoţii pentru că nu ştiam cum ne vor primi, care va fi interacţiunea cu ei. Îmi era un pic teamă pentru că erau adolescenţi şi nu ştiam la ce să mă aştept din partea lor. Dar băieţii au fost minunaţi, atât de deschişi. Au avut încredere în noi şi nu s-au ferit să împărtăşească aspecte personale, care să ne ajute să-i cunoaştem cât mai bine şi să ne apropiem.

Cunoaşterea asta a lor vine însă la pachet şi cu amintiri dureroase. Cum faci când ies acestea la suprafaţă?

Aşa este, fiecare dintre ei are o poveste grea şi traume care îşi fac simţite prezenţa în situaţii pe care nici măcar nu le poţi intui. Cred că aceasta e cea mai complicată misiune în activitatea noastră: să nu te laşi afectat de ceea ce afli. Dar totul arată altfel atunci când primeşti mesaje de la cei cu care lucrezi şi îţi spun cât de mult înseamnă tot ce faci pentru ei şi cum le schimbă viaţa.

Există vreun tânăr anume care ţi s-a lipit mai tare de suflet?

O să-i spun Mircea. Nu acesta este numele lui, dar noi punem mare preţ pe protejarea identităţii celor cu care lucrăm.

Mircea a avut o viaţă foarte grea. Familia l-a abandonat, a avut parte de multă violenţă în jur şi i-au lipsit modelele de valoare. Toate acestea l-au transformat într-un adolescent lipsit de încredere în sine, care simţea nevoia să afişeze un aer de aroganţă şi să sară mereu la bătaie. Ca să nu ajungă o victimă a bătăilor frecvente s-a transformat el în agresor.

Cu multă răbdare şi prin ajutorul concret pe care i l-am dat – găsirea unui job, lecţii la matematică – a început să aibă încredere şi să mi-l arate pe adevăratul Mircea. Apreciez tare mult eforturile pe care le face în fiecare zi ca să ajungă acolo unde îşi doreşte.

Ce s-a schimbat la el de când lucraţi împreună?

Cred că a învăţat să comunice mai bine, în sensul în care este mai politicos, îmi respectă timpul şi regulile pe care le-am stabilit. Are mai multă încredere în mine şi cred că uneori mă priveşte ca şi cum aş fi singura persoană care îl poate ajuta în toate problemele pe care le are – de familie, de dragoste, de job sau planuri de viitor.

Sunt o mulţime de lucruri care s-au îmbunătăţit în acest timp. Încrederea în sine – mai are de lucrat aici, dar schimbările sunt vizibile. Autocontrolul – a făcut progrese în ceea ce priveşte agresivitatea şi comportamentul coleric. Cred că ajută şi sportul în această direcţie pentru că dacă reuşeşte să aibă activitate regulată îşi varsă şi frustrările într-un mod mai sănătos. Afecţiunea – ne trimitem inimioare, îmi mulţumeşte tot timpul pentru tot ce fac pentru el. Viziunea pe termen lung – simt că începe să îşi contureze nişte direcţii, ştie unde vrea să se îndrepte şi sper să reuşească să se ţină de treabă. În ceea ce priveşte motivaţia, încă renunţă când dă de greu, îi este complicat să se ţină de un job sau să continue ceva unde trebuie să depună efort. Partea bună este însă că a conştientizat că are o problemă şi încercăm împreună să o rezolvăm.

Nu pare o misiune uşoară.

Nici nu este. Copiii şi tinerii din sistemul de protecţie au nevoie să aibă o persoană constantă în viaţa lor cu care să vorbească, să se plângă, să se certe, să se împace şi care să îi accepte aşa cum sunt şi să îi sprijine indiferent de câte ori nu reuşesc să se ţină de treabă.

Dar lucrurile devin mai uşoare atunci când văd că eforturile mele au efect, că îşi pun întrebări şi putem purta discuţii despre orice. Mă ajută şi pe mine mult să văd că au curajul să îmi ceară sfatul sau ajutorul într-o situaţie importantă pentru ei, să văd cum sunt mai interesaţi de şcoală şi înţeleg cum îi ajută în viaţă.

Ce te-a impresionat cel mai mult în aceşti 3 ani de voluntariat?

Atunci când unul dintre tinerii cu care lucrez mi-a spus ce îşi doreşte de ziua lui: să ţinem legătura şi după ce împlineşte 18 ani.

Am vorbit despre ce schimbări ai produs tu asupra tinerilor cu care lucrezi, dar există schimbări şi la tine?

Da, cu siguranţă. De când sunt voluntar Ajungem MARI am mai multă încredere în mine şi asta pentru că văd că ceea ce fac contează şi are efecte. Am învăţat foarte multe lucruri de la băieţi, iar cea mai importantă lecţie este aceea că aparenţele sunt foarte înşelătoare şi că nu poţi judeca niciodată un om după felul în care se comportă.

Ajungem MARI caută 1.600 de oameni cu inimă mare în București și 23 de județe, care să îi ajute să-și îndeplinească misiunea, aceea de a schimba viața unui copil dintr-un centru de plasament. Campania de recrutare se desfășoară până pe 20 septembrie.

Modulul de voluntariat durează 8 luni, din 15 noiembrie 2022 până pe 30 iunie 2023 şi presupune prezenţa voluntarilor săptămânal, timp de 2 ore, la centrul de plasament sau la apartamentul de tip familial la care sunt repartizaţi. Înscrierile se fac în lunile august-septembrie, iar apoi sunt programate testarea psihologică, interviul şi trainingul. Toate detaliile despre procesul de a deveni voluntar Ajungem MARI se găsesc pe site-ul organizaţiei.