Stan Platt, britanicul care salvează vieţi în România

După câţiva ani de misiuni medicale, Stan Platt s-a implicat apoi într-un nou proiect umanitar: ajutorarea a două categorii defavorizate de către sistemul social din România, adulţii şi tinerii cu deficienţe de vedere şi de auz. În acest moment, Light into Europe este singurul centru de servicii în comunitate pentru aceste două categorii sociale şi funcţionează doar din fonduri atrase din mediul privat.

Aşadar, în România a funcţionat în intervalul 1999-2003 un serviciu naţional de ambulanţă aeriană, implementat şi gestionat de un ONG britanic. Light into Europe a pus la bătaie două avioane pentru misiunile medicale, un pilot, în persoana preşedintelui acestui ONG, adică Stan Platt, dar şi logistică pentru instruirea unei echipe de medici pentru zborurile medicale, instruirea de tehnicieni la sol pentru îngrijirea avioanelor şi echipament pentru aeronave. Era un serviciu integrat, ce lucra în cadrul Ministerului Sănătăţii.

„Salvam vieţi în fiecare zi”, spune Stan Platt, „eu eram pilotul care îl ducea pe medicul Arafat în misiuni şi pot spune că nu am pierdut niciodată un pacient.” Serviciul românesc de ambulanţă aeriană nu mai era funcţional din 1976, când doi piloţi au fugit cu avionul în Austria, salvându-se de regimul comunist. Atunci Ceauşescu a decis suspendarea lui şi, după Revoluţie, nu s-a mai gândit nimeni că ar trebui reintrodus. A făcut-o un britanic.

După ce a pus pe picioare acest serviciu, cu personal instruit şi un model care se dovedea viabil, Stan Platt s-a gândit că poate ar fi timpul să se întoarcă în Anglia. Avea să fie deturnat de soţia sa, o româncă, este vorba despre Camelia Platt, a doua inimă a ONG-ului Light into Europe. Ea este cea care i-a vorbit despre cei cu probleme de auz şi văz: mai exact, conform statisticilor oficiale-bineînţeles că neactualizate – 85.000 de adulţi orbi şi 31.000 de adulţi surzi. Sigur, de aici lipsesc copiii.

Câinele-ghid, ochii persoanei nevăzătoare

Aşa avea să ia fiinţă primul şi singurul serviciu de câini-ghizi pentru persoane nevăzătoare din România. O pereche de ochi pentru cei care nu văd, „un echipament” special, care îi schimbă viaţa unei persoane oarbe şi îi oferă libertate de mişcare. „Revoluţia nu s-a întâmplat şi pentru cei orbi. Sau pentru cei surzi. Lucrurile nu s-au schimbat şi nici nu s-au îmbunătăţit pentru ei”, spune Stan Platt.
În 2006, a ieşit din programul de pregătire primul astfel de câine, gata să însoţească zilnic o persoană nevăzătoare. Astăzi, în 2014, Light into Europe a pregătit şase astfel de câini şi alţi 5 sunt în proces de pregătire. Poate părea puţin, dar procesul de formare este unul înde¬lungat şi pretenţios. Şi, mai ales, costisi¬tor. Marea Britanie are la acest moment aproximativ 5.000 de câini-ghizi şi a pus bazele proiectului acum 84 de ani.

„În primul rând, am adus căţeluşi din Croaţia, Irlanda şi Anglia, progenituri ale altor câini-ghizi. Aceştia sunt mai uşor de antrenat, sunt generaţii crescute special pentru asta. După ce ajung în ţară, trebuie să meargă timp de un an de zile în sânul unei familii. Merg de obicei la oameni care au nevoie de un animăluţ, fie pentru copii, pentru a testa cum arată viaţa cu un animal în casă. După această perioadă, se întorc la noi şi încep antrenamentul”, explică Stan Platt procesul.

Există o perioadă de acomodare între persoană şi câine, sub atenta supraveghere a instructorului de câini-ghizi, cel care ia decizia dacă cei doi sunt potriviţi unul pentru celălalt.

Odată încheiată „perioada de probă”, câinele merge acasă la noul său stăpân, schimbându-i astfel viaţa. Fundaţia lui Platt este singura care a trimis la specializare în Anglia primul instructor de câini-ghizi din România, o tânără de 28 de ani, pe numele ei Anca Vasile. Ea este cea care supervizează întregul proces de relaţionare dintre cei doi, cu ea aceştia învaţă primele drumuri de acasă către o anumită locaţie, de obicei acolo unde persoana nevăzătoare are nevoie să ajungă zilnic. Câinele va opri la treceri de pietoni, va semnaliza per¬soanei anumite obstacole şi va conduce drumul către destinaţia finală şi înapoi. Şi, nu în ultimul rând, îşi va scoate noul stăpân din izolare.

Câinele-ghid este un excelent aducător de companie. Oamenii devin brusc mai prietenoşi faţă de o persoană oarbă dacă aceasta este însoţită de un câine. Intră în vorbă, conversează, iar acesta este un minunat plus din punct de vedere social pentru cei nevăzători, care altfel rămân singuri şi izolaţi”, punctează Platt.

În acest moment sunt 50 de oameni cu deficienţe de vedere care aşteaptă să intre în posesia unui câine-ghid. Planul lui Platt este ca în următorii 5 ani să fie 50 de câini-ghizi în România. Dar nu e uşor. Întreţinerea unui câine-ghid, antrenarea lui, mâncarea zilnică şi serviciile medicale costă aproximativ 3.000 de euro pe an. Fără să mai vorbim despre investiţiile de logistică necesare pentru a-i caza undeva, până pleacă la viitorul lor stăpân. Deocamdată, pentru a ţine câinii antrenaţi sub observaţie, Stan Platt le-a amenajat adăposturi în propria casă, în spaţiul piscinei de la etaj, care a căpătat o altă utilitate. Aici vine Anca zilnic şi îi antrenează.

Primul curs de limbaj mimico-gestual pentru persoanele surde

Grupul social al persoanelor surde este unul foarte izolat, iar limbajul lor este unul destul de pragmatic şi chiar limitat, spune Stan Platt. Fundaţia sa a mai semnat o premieră majoră pentru România, în sprijinul copiilor şi tinerilor cu deficienţe de auz: specialiştii ONG-ului au creat primul curs de limbaj mimico- gestual pentru familiile cu copii surzi şi profesorii care lucrează în şcolile speciale pentru copii surzi. Până să redacteze Fundaţia acest curs, nu a existat un document de referinţă cu privire la acest limbaj, o organizaţie sau un loc unde să se înveţe asta în România. „Limbajul lor este unul foarte vizual şi pragmatic. Fără timpuri, fără nuanţe, cu puţine referinţe la ceea ce face diferenţa între o comunicare generică şi una efectivă. Aceşti copii şi adulţi trebuie să intre cumva în legătură cu comunitatea. Copiii surzi trebuie să meargă la o şcoală unde profesorii să ştie limbajul mimico-gestual înainte ca ei să vorbească”, spune Stan Platt.

Şcolile speciale pentru copii surzi au o programă specială, dar asta nu înseamnă totul. Este nevoie de interacţiunea adecvată între copil, educator, mediu, familie, completează Platt. Până la Light into Europe, familiile auzitoare cu copii surzi nu aveau un loc unde să înveţe acest limbaj înainte de vârsta şcolară a copilului, ca să îl educe şi să îl crească normal.

Sistemul românesc de servicii sociale nu a luat asta în calcul. Şi nici faptul că aceşti copii au nevoie de şedinţe de logopedie, pentru a face progrese în comunicarea verbală. Specialiştii logopezi din România pot fi număraţi pe de¬gete, iar din datele Fundaţiei reiese că o medie a sesiunilor de logopedie pe copil surd în România este un¬deva la 50 de minute pe săptămână. „Este o mare carenţă de specialişti în logopedie pentru copiii surzi”, spune Stan Platt, care precizează că motivul acestei situaţii este că „nu sunt plătiţi, stigma socială de cetăţeni de mâna a doua, aplicată persoanelor cu deficienţe, se reflectă şi în corpul profesoral din aceste şcoli”.

Cu o energie nestrămutată, Stan Platt şi şoţia sa continuă să schimbe stări de fapt şi destine în România, suplinind rolul pe care ar trebui să îl îndeplinească autorităţile de drept, instituind practici fundamentale pentru o viaţă normală. Deşi perioada „ajutoarelor” trimise de fundaţii internaţionale în România a trecut demult, iată că sistemul românesc de politici sociale are încă nevoie să ia exemplu de la un britanic.

Articol preluat din Revista Cariere de mai. Pentru detalii legate de abonare, click aici