Roata copilăriei se învârte din nou. Povestea bărbatului ieșit la pensie, care recondiționează biciclete vechi – INTERVIU

Sunt oameni care se întorc la pictură sau muzică după pensie. Și e un lucru minunat. Astăzi, însă, îl cunoaștem pe Laurențiu Gimpirea, inginer de meserie, cel care s-a întors la biciclete. Ieșit la pensie, și-a regăsit bucuria într-un hobby în egală măsură plin de grație: reconstruirea lor, piesă cu piesă, ca pe niște puzzle-uri mecanice cu suflet.

E genul de om care nu se mulțumește să le repare, ci le restaurează cu respect. Astăzi, la 67 de ani, nu colecționează trofee, ci zâmbetele celor care urcă pe o bicicletă salvată de el și redescoperă plăcerea mersului simplu, curat, fără grabă.

Într-un interviu pentru Revista CARIERE, Laurențiu Gimpirea povestește că are o pasiune pentru biciclete încă de când era mic.

„Bicicletele mi-au plăcut de copil. Până în 10 ani, cred că aveam una din puținele semicursiere din cartier. Eram fascinat de bicicletele de club, cele pe care le aveau băieții mai mari și cu care se mai plimbau prin cartier. Și am avut, mă rog, nu pot să-i zic șansa, ocazia, să zicem, că tata a fost foarte aplecat spre chestia asta mecanică. Eu am stat, vorba aia, pe lângă mașină cu taică-meu de la 7-8 ani și tot îi dădeam chei la mână și-l vedeam ce face. Deci am avut o înclinație voită sau nevoită către lucrul ăsta cu mâna, către mecanică”, spune bărbatul.

Pățania cu prima bicicletă

Își amintește și acum prima bicicletă pe care a avut-o în copilărie. Una care l-a scos teafăr dintr-o cascadorie pe care, evident, nu trebuia să o încerce.

„Era o bicicletă de damă și ăsta a fost un mare noroc pentru mine, că am avut o mică aventură, am încercat să mă înfig într-un dâmb de nisip și noroc că era de damă, că altfel nu mai avea cine să-mi spună tată. Următoarea bicicletă a fost o semicursieră, o frumusețe de bicicletă. Era semicursieră, n-avea decât trei pinioane și o singură foaie”, mai spune el.

Cum a ajuns să restaureze biciclete vechi

Cu câțiva ani înainte să iasă la pensie și-a cumpărat, din nostalgie, o bicicletă, pe care a reparat-o. „Și când am terminat, mi-a fost rușine de mine, zic „ce faci, măi, moșule, ce-ți trebuie ție?” Și i-am dat-o fiului meu, i-am făcut și nurorii mele o bicicletă, mi-a plăcut foarte mult. Și după am început să fac”, povește Laurențiu Gimpirea. „Am și câteva, nu multe, 4-5 biciclete de colecție, așa mai deosebite. Și după aia tot fac, tot fac biciclete întruna de-atunci. O medie de 17-18 biciclete pe an”, adaugă el.

Abia după ce s-a pensionat s-a apucat mai serios de treabă. Deși spune că nu a fost chiar simplu, pentru că a avut multe de învățat, mai ales din experiență, nu-i pare deloc rău. Când aude de o bicicletă care poate fi recondiționată, nu stă pe gânduri. Uneori începe de la un cadru, alteori le găsește „întregi, dar neiubite o perioadă lungă de timp”, cum spune chiar el.

Recondiționează doar biciclete cu cadru de oțel. Uneori, le cumpără și de pe internet.

„Găsesc în diferite stadii, fie pornind doar de la cadru sau doar cu câteva piese pe ele. Le caut prin cataloage și văd cum a arătat bicicleta când a plecat din fabrică, dar asta se întâmplă foarte rar, pentru că, de obicei, la bicicletele din anii 70-80, pentru ele nu prea mai găsești piese. Și, atunci, le aduc cumva în ziua de astăzi cu unele componente. Nu vă închipuiți că e chiar așa o complicație. Deci o bicicletă are 30-35 de componente distincte, deci nu trebuie să faci decât să le potrivești, pentru că standardele au evoluat între timp”, adaugă bărbatul.

Din 2016, de când s-a apucat de acest hobby, și până acum, i-au trecut prin mână aproximativ 150 de biciclete. Număr pe care el îl consideră, însă, mic.

Cele trei motive

Întrebat de ce se ocupă cu reparatul bicicletelor, Laurențiu Gimpirea spune că asta îl ajută să își ocupe mintea. Dar și pentru că se bucură atunci când vede pe cineva fericit că are o bicicletă recondiționată.

„Unul, ca să-mi ocup mâinile și mintea, că mâinile e, cum se spune, natural și evident că le ocup. Mintea… că ai de făcut tot felul de adaptări, tot felul de prelucrări, tot felul de chestii. Sunt unele piese pe care trebuie să le fac efectiv din pilă și din ciocan și din bormașină. Și cel mai important, emoțional, că mă bucur de zâmbetul omului ăla, când vine și își cumpără o bicicletă de la mine și știu că o să zâmbească și în continuare, când o să s-apropie de ea și o să vrea să dea o tură. Nu fac asta pentru bani, nu e un business. O fac ca să pun biciclete elegante din nou pe stradă. Pentru că bicicletele din ziua de azi arată ca niște tractoare. Nu mai au niciun fel de suplețe”, explică bărbatul.

Ce spun rudele și prietenii

Firește, pasiunea lui nu avea cum să treacă neobservată în rândul familiei și printre prietenii săi.

„Unii dintre ei s-au bucurat de hobby-ul ăsta al meu. Am avut un caz, la un moment dat, cu un amic, căruia i-am făcut cadou o bicicletă și care, după prima întâlnire, s-a încruntat la mine și mai, mai să mă înjure. Zice „de ce nu mi-ai dat-o acum 10 ani? Acum mi-o dai?” Deci, s-a bucurat foarte tare și de atunci mașina lui a fost integrată în natură. Deci n-a mai pornit mașina de ani de zile. Merge doar pe bicicletă”, povestește, încântat, Laurențiu Gimpirea.

CITEȘTE ȘI: Inboxul cu tăceri: ce înseamnă când nu ți se mai răspunde și cum decizi dacă insiști, ca freelancer

Foto: Facebook / Laurentiu Gimpirea