Sanda Foamete, strateg educaţional: “Noi toţi suntem interconectaţi. Dacă nu pot relaţiona cu celălalt, ceea ce vreau să fac nu se va întâmpla niciodată”

Înainte de a deveni strateg educaţional, Sanda Foamete a fost asistent universitar la Academia de Teatru şi Film, jurnalist BBC World Service, secţia Română, regizor, trainer, şi, mereu, cursant. Ne-a povestit despre ce presupune jobul ei, unul inedit pentru spaţiul actual, acela de strateg educaţional, despre cum trebie să fii mereu avid de a cunoaşte şi acumula, pentru că asta, mai devreme sau mai târziu, îţi va servi pe drumul destinului tău.

Mai întâi, cum aţi ajuns să vă specializaţi pe acest segment extrem de nişat, al strategiei în educaţie? Ştiu că aveţi un background în regie de film… Cum s-a întâmplat parcursul dumneavoastră profesional?

În adolescenţă mi-am dorit foarte mult să fac regie de film. M-am străduit foarte tare să intru la facultate, era o perioadă în care se intra foarte greu. Au fost şase ani în care m-am încăpăţânat să dau examen de admitere, şi într-un final am intrat şi am făcut Regie.

Am fost unul dintre cei mai buni studenţi ai generaţiei mele. Când am terminat facultatea, era 1989, a venit Revoluţia, iar sistemul cinematografic a intrat într-un soi de declin. Drept pentru care trebuit să mă reorientez. Am fost asistent universitar la facultate, apoi am considerat că aş putea să iau frâiele unui business şi să mă ocup eu însămi de o firmă de producţie…

Lucrurile se mai aşezaseră în piaţă, apăruseră firme de producţie media, advertising…. Producţia de film era însă tot în declin, Centrul Naţional al Cinematografiei nu avea fondurile stabilite. Eu nu puteam rămâne pe loc, deja aveam o familie, un copil, a trebuit să îmi găsesc o formulă alternativă. Am avut şi o perioadă mai grea, când am fost şomer. Viaţa m-a aruncat apoi în această direcţie, înspre educaţie.

Aţi devenit manager de program al Colegiului Pro, la acea vreme, adresat elevilor cu competenţe peste medie.

Exact. În calitate de manager al Colegiului Pro am dorit să dezvolt un proiect cu Microsoft, în anul 2003, este vorba despre Partners in Learning. L-am derulat, apoi m-au întrebat dacă nu doresc să mă alătur echipei Microsoft, ca manager al acestui program. Am acceptat această provocare şi timp de mai mulţi ani m-am ocupat cu asta. Cu timpul, pentru că lucrurile au mers bine, am devenit strateg educaţional. Acum mă ocup atât de zona de preuniversitar dar şi de programele din universităţi.

Cât de bine v-aţi mulat pe acest domeniu? Cum v-aţi găsit afinităţi?

Când am intrat în companie, nu aveam cunoştinţe de internet, de fapt nu ştiam nici diferenţa dintre Windows şi Office. Era ca o poantă pentru prieteni şi cunoştinţe, care spuneau: cum, nu ştiai chestia asta şi te-au angajat la Microsoft?! Acesta era paradoxul, dar marele merit al unei corporaţii este acela că te specializezi în timp ce lucrezi. Şi dacă au fost componente de business pe care nu le-am cunoscut, am avut parte de traininguri. Alături de cursurile profesionale specifice, oamenii sunt încurajaţi să participe şi la cursuri de dezvoltare personală, de negociere, inter relaţionare, întrebări precise… Am descoperit cu timpul că şi eu sunt un long life learner, adică învăţ pe tot parcursul vieţii.

Nu e toată lumea aşa?

Se pare că nu. Înseamnă să vrei să înveţi de câte ori ai ocazia şi să o faci programatic. De exemplu, când eram în cinematografie, mi-am dorit să fac un curs de project management. N-am ştiut atunci la ce îmi trebuie… Era 1999.

Încă era la început ideea de project manamegement în România..

Da, când am început eu era doar o generaţie de profesori instruiţi pentru aceste cursuri. Am şi predat acest curs, pentru că se căutau profesori. Mi-a ajutat chestia asta la CV, atunci când un angajator mi-a făcut o ofertă. Este doar un exemplu despre ce înseamnă dorinţa mea de a învăţa. Am perioade în care dacă nu învăţ, ceva îmi lipseşte şi caut imediat un curs, să îl parcurg. Nu ştiu niciodată la ce îmi trebuie dar într-o zi descopăr.

Este acum un domeniu nou pe care v-aţi canalizat?

Sunt mai multe. Unul dintre ele este brokerajul de parteneriat.

Sună cam S.F. …

Da, pentru că aşa şi este în acest moment. Este un curs predat de o echipă din marea Britanie, ce a identificat această nevoie pe piaţa de business şi în zona societăţii civile. Noi, oamenii implicaţi în zona de educaţie, am mers la acest acest curs tocmai pentru că în educaţie coordonezi o relaţie între mai mulţi parteneri. Cunoştinţele dobândite acolo m-au ajutat în jobul meu de zi cu zi, acela de strateg. Când am făcut eu cursul, în 2011, erau doar câteva sute de oameni la nivel global care îl urmau. Ce face brokerul de partneriat? Rolul său e de a identifica potenţiale parteneriate strategice cu oameni care au interese comune.

Cum funcţionaţi ca broker de parteneriate, din postura dumneavoastră de strateg educaţional?

Mediul educaţional este unul conservator. Profesorii ştiu că vin la clasă, predau, au tablă, cretă, manuale. Au o anumită pedagogie şi resurse educaţionale cu care au fost învăţaţi când erau şi ei elevi sau la facultate. Suntem în secolul 21, a apărut internetul, IT-ul, instrumente prin care profesorul îşi poate face lecţia fascinantă pentru elevi, care sunt deja "nativi" din punct de vedere digital. Şi atunci comunitatea profesorilor are nevoie să fie ea însăşi învăţată să înveţe despre digital.

Şi pentru a evita o eventuală situaţie neplăcută, de exemplu, să vină elevul şi să spună profesorului „doamna profesor, nu ştiţi să folosiţi acest device”…. Apoi, mai e ceva – profesorul nu e de capul lui acolo, este în cadrul unui sistem, sistemul este, bineînţeles, parte a unei politici educaţionale a ministerului.

Deci, un alt actor în tot acest proces.

Exact, ce poate avea reprezentare centrală sau locală – inspectoratele şcolare judeţene. Prin politica unitară, aplicată la nivel local, profesorii şi elevii sunt beneficiarii proiectului iar brokerul poate aduna laolaltă aceste energii, să le facă să vadă lucrurile într-un sens cu privire spre viitor. Apare conservatorismul profesorilor: de ce ar trebui eu să ştiu să utilizez calculatorul? Ministerul poate spune: nu mă interesează toate detaliile acestea, eu am făcut politică de nivel superior, ce se întâmplă teritorial e treaba lor.

De aceea am fost învăţaţi să lucrăm ca brokeri de parteneriate: ca să îi înveţi pe profesori, ai nevoie de un al treilea partener, care să se ocupe de traininguri. Noi la Microsoft nu avem ca obiect de activitate instruirea, ci dezvoltarea de software şi infrastructură software. Nu ştim să facem pedagogie, dar putem apela la un terţ.

În ce segment v-a fost cel mai greu în calitate de strateg educaţional? În sectorul public, sectorul privat…

În ambele, în sensul că de multe ori accesul la tehnologie presupune un buget de achiziţii. Acolo unde nu există acest buget pot apărea nemulţumiri din partea profesorului, că nu are acces la tehnologia respectivă. Este acum o situaţie prin care noi ne dăm seama că multă responsabilitate în decizia de utilizare a tehnologiei îi revine şcolii, în mod direct. Şcolile nu au un buget propriu, ci depind de bugetul Consiliilor judeţene şi atunci noi, chiar dacă avem programe de vânzare, în şcoală nu sunt bani. Aici este partea dificilă.

În ceea ce priveşte programele Microsoft, Opening Opportunities este un program de tip CSR. Educaţia este la această graniţă între business şi CSR. Este un program de tip mentoring, şi se adresează elevilor de liceu. Mentorii încearcă să ajute liceeni să se orienteze din punct de vedere profesional, pe mai departe. Dacă doresc să se angajeze în IT sau dacă doresc să înţeleagă ce presupune statutul de angajat într-o naţională, ce înseamnă o responsabilitate de lucru, ce înseamnă munca în echipă. Au fost întâlniri fizice cu aceşti copii, dar dialogul s-a purtat şi online. Proiectul s-a derulat pe perioada unui an iar cei care au fost mentori în acest proiect au făcut voluntariat.

Care este proiectul educaţionat de care sunteţi cel mai ataşată? Poate fi unul care s-a încheiat sau unul care încă se derulează. Sau unul care îşi dovedeşte eficienţa.

Este unul care nu îşi dovedeşte încă eficienţa dar care mi-e drag. Am descoperit că există un pod rupt între preuniversitar şi universitar. Am vrut să văd dacă există această situaţie şi la colegii mei din alte ţări şi am observat că nu există. Tehnologic dar şi uman. Am observat că e o ruptură între ceea ce a învăţat cineva cât timp este în gimnaziu şi liceu, și ce se cere când ajunge la facultate. Continuă dintr-un alt punct.

Puteţi să îmi daţi un exemplu, ca să înţeleg mai bine această ruptură.

De pildă, ce învaţă un elev în liceu, până la un anumit punct, ar trebui să fie baza pe care va merge mai departe la facultate. În realitate, ce se învaţă la liceu nu se regăseşte ca o continuare firească, la universitate. Adică, la universitate poate să găsească un nivel mai scăzut.

Mai e ceva. Liceele au o cotă de piaţă în funcţie de gradul de absolvenţi la bacalaureat, iar managementul şcolii este interesat cel mai mult de acest procent de promovabilitate. Mai departe, nu e interesat de ceea ce se întâmplă cu elevul după ce pleacă de la liceu. Şcoala nu îl mai urmăreşte să vadă ce s-a întâmplat cu el, dacă s-a integrat, fie că s-a dus la universitate, fie că a ales să se angajeze ca vânzător sau orice altceva cu studii medii. E mulţumită comunitatea de el? Și nici universitatea nu zice: recrutez în special din şcoala aceea.

De obicei, nu se depăşesc atribuţiile şi nu se iese „din cutie”. Poate că o astfel de preocupare ar părea ceva suplimentar.

Culmea este că nu e suplimentar, doar pare că e. Noi suntem în realitate interconectaţi. Eu, ca să pot să îmi fac treaba ca profesionist, am nevoie de un alt profesionist. Dacă nu pot să relaţionez cu un profesionist, treaba nu va merge. Mai ales dacă nu am intrat într-o conexiune energetică şi dacă nu facem echipă. Când iese din şcoală, copilul pleacă într-o comunitate care abia atunci se formează. E un şoc. Până se adună şi funcţionează comunitatea, durează. Dacă ar exista elemente de legătură, cum este e pildă sistemul informatic, în care ceea ce au folosit în şcoală regăsesc aici, atunci ar fi mai uşoară tranziţia.

Aveţi creionat acest proiect?

Încă nu, am discutat o cu reprezentanţi din Ministerul Educaţiei şi cu oameni din educaţie, în general. Mi-au dat dreptate, dar au spus nu sunt acum pârghii prin care să facem acest pod. Este o problemă, o conştientizăm, dar e o provocare mult prea mare faţă de provocările de zi cu zi, din proximitate.

Cum simţiţi că vine inovaţia din partea tinerilor care participă la aceste programe educaţionale?

Aaa, ei sunt elementul provocator! Ei sunt practic motorul, trag după ei şi profesorii şi totul. Stimulează noi dezvoltări de aplicaţii, inventează sisteme incredibile. Imagine Cup este o competiţie care stimulează tinerii şi dovedeşte ce înseamnă să îmbini creativitatea şi inovaţia, imaginaţia unui tânăr cu o nevoie socială, ce poate duce ulterior la dezvoltarea unui business neaşteptat.

Apropo de ce îţi place cel mai tare când faci lucruri, îmi amintesc că la un moment dat am făcut un experiment, cu colegul meu de la departamentul de resort. Au venit la mine nişte profesori de liceu, de informatică, din Iaşi, şi mi-au zis că vor să înveţe tehnologie de ultimă generaţie ca să poată ulterior să îi înveţe pe elevii lor, care să aibă astfel oportunitatea de a ieşi pe piaţa muncii cu niște competenţe complexe. A fost prima mare provocare pentru mine, una care venea din interiorul sistemului, dintr-o nevoie, nu din compania în care lucrez.

Era anul 2005, şi nu existau lucruri care astăzi sunt puse la punct. Astfel, instruirea tehnologică se făcea doar pentru mediul enterprise şi business. Nu exista o instruire de aplicaţii software pentru educaţie. Am mers la colegul meu şi i-am spus ipoteza, şi el mi-a spus: pot să îi ajut, dar o pot face doar prin studenţii-parteneri.

Asta însemna că nişte studenţi vor preda informatică unor profesori, unor oameni care au experienţă profesională cât vârsta tinerilor. Am mers şi le-am spus asta, întrebându-i dacă au o problemă cu faptul că vor învăţa de la nişte studenţi. Au spus: în niciun caz! Aşa că am făcut o clasă în acest sens şi lucrurile au funcţionat. Dar acei profesori erau foarte deschişi la minte, de aceea a funcţionat.

Aşadar, dincolo de tehnologie şi ultratehnologie, ca să implementezi ceva, până la urmă, ajungi tot la relaţii interumane, la inteligenţă emoţională, diplomaţie, poate chiar bunăvoinţă.

Da, la ceea ce se cheamă soft skills, competenţe care din păcate nu se predau la şcoală. Aceasta este marea provocare pe care o au angajatorii. La Microsoft sunt internship-uri deschise tinerilor şi ei învaţă în primul rând soft skills.

Şi misiunea dumneavoastră, ca strateg educaţional, este în bună măsură una de soft skills?

Da. Pentru că noi toţi lucrăm cu oameni, şi fiecare poate avea felul lui de a fi, caracterul său. Nu mereu îmi iese să citesc de prima dată un anumit caracter, şi după o intercaţiune simplă, mi se întâmplă de multe ori să îmi fac o idee preconcepută despre un om. Cum faci, pe măsură ce lucrurile avansează şi proiectul creşte, să păstrezi o conduită şi o relaţie bună în interioul echipei? În condiţiile în care lucrez cu colegii mei, de la alte departamente, prin intermediul online-ului. Apoi, sunt diverse proiecte comune, unde sunt implicaţi actori diferiţi, şi ei trebuie să fie foarte bine conectaţi pentru ca lucrurile să iasă.