Ștefan Dărăbuș: Tată, umanist, antreprenor, lider, artist

Hopes and Homes for Children înseamnă performanța de înlocui orfelinatele sinistre ale României cu un sistem de îngrijire familială profund uman. Înseamnă 20 de ani de activitate constantă pentru a reabilita condiția atât de vulnerabibilă de „copil instituționalizat”, dar și performanța de a vindeca plaga sângerândă a imaginii unei țări primitive, crude și obscure, așa cum a fost percepută România ceaușistă post-revoluție de către țările civilizate ale lumii. Renumele HHC România a crescut o dată cu cooptarea unor personalități de marcă ale activității caritabile, artiști și profesioniști din diverse domenii care au ales să își folosească notorietatea în demersul de responsabilitate socială atât de necesar în România.

Leadership-ul e mai mult o constantă de atitudine și de viziune

Ștefan Dărăbuș este absolvent de filologie, la Universitatea ”Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, cu studii aprofundate de formare în asistență socială, psihologia copilului și dezvoltare organizațională, un doctorat în Teoria Literaturii, tot la Universitatea ”Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Între timp, a absolvit un MBA în Management organizațional, la „The Open University Business School”, Marea Britanie, și un program de Business Coaching, cu The Business Coaching Academy din Marea Britanie. E greu de spus cât din ceea ce face pentru Hope and Homes for Children România este management, cât este leadership și cât este antreprenoriat. Ștefan Dărăbuș susține că e un mix morfic din toate trei, la baza căruia stau smerenia și capacitatea de a face transfer de perspectivă, adică modul în care gândești din unghiul oamenilor cu care lucrezi, felul în care înțelegi ce-i pune în mișcare, ce-i inspiră. „Uneori, leadership-ul e esențial, alteori antreprenoriatul, iar din timp în timp, managementul. Depinde mult de priorități, de întâmplările spontane din realitatea imediată, de ceea ce are loc în lumile altora și de felul în care decurg lucrurile în lumea mea. Fac mult management în echipă, în proiecte, în organizarea strategică. Fac antreprenoriat, pentru că reforma sistemelor de protecție socială impune inovație și acțiune. Leadership-ul e o constantă mai mult de atitudine și de viziune: aduce inspirație și impact asupra capacității de a visa a oamenilor cu care lucrez. Leadership-ul e o proiecție de idealism prin acțiune, care, dacă e autentică și posibilă, e împărtășită de cei din jur și capătă forța energiei colective. În toate, însă, cheia sunt oamenii din jurul tău și cât de mult, sau cât de puțin, însemni tu pentru ei”, explică Directorul Naţional al Hopes and Homes for Children România.

E clar că toate aceste calități și aptitudini sunt necesare – simultan sau separat. Dar dintre toate aceste fațete, Ștefan Dărăbuș crede că cel mai bine se exprimă în variant de lider. „Prin reducție, mi-aș dori să am capacități de lider, înainte de toate. Dar autocaracterizarea e, de cele mai multe ori, viciată, aceste trăsături nefiind autoreferențiale (chiar dacă absolut dezirabile), ci atribuiri acordate, de regulă, de cei din jur. Am o cunoaștere limitată despre cum mă consideră oamenii cu care interacționez, dar acțiunile mele sunt realizate în acest spirit”, declină modest cel care a salvat mii de destine ale copiilor orfani în derivă.
Are patru copii minunați, pe care îi consideră centrul universului său și crede cu tărie că nici un copil nu ar trebui să crească fără afecțiune, fără atașament și fără iubire. De aceea dă tot ce poate în lupta pentru o viaţă cât mai bună pentru copiii din instituții și cei lipsiți de familie, iar imaginea cea mai elocventă a acestui crez sunt chiar copiii săi. Deși mi se pare o întruchipare pefectă a sintagmei „părinte-manager”, Ștefan Dărăbuș crede că e doar un alt „buzz-word”, o altă sintagmă la modă, așadar, o formă fără fond. „Cele două cuvinte sunt două stări de a fi, două moduri umane. Dar cea de părinte înseamnă cu ani lumină mai mult decât cea de manager. O dată ce ești părinte, rămâi așa pentru tot restul vieții. Construiești un destin, îl modelezi, formezi un om, toată lumea ta se schimbă fundamental. Devii centrul universului pentru copilul tău, cel puțin atâta vreme cât e copil. Ce ar putea însemna mai mult decât asta? Cum să compari o astfel de calitate cu aceea de manager? A fi manager e o meserie, ai un rol în viața profesională a oamenilor cu care lucrezi, ai un rost tehnic în organizație, dar cât de îngustă e calitatea aceasta, prin oglindire cu cea de părinte? Desigur că poți fi un „părinte-manager”, în măsura în care ești și părinte, dar și lucrezi, însă nu e asta ceva firesc, nu e asta în ordinea lucrurilor?”, se întreabă retoric directorul național HHC România, acum și Director Regional pentru Europa Centrală și de Sud.

Sunt parte a unei organizații care a schimbat în bine, până acum, viețile a peste 50.000 de copii care, altfel, ar fi suferit trauma instituționalizării.

20 de ani de HHC e o performanță. Iar Ștefan Dărăbuș e „în sistem” de la început, iar în domeniul acesta, al protecției sociale, de 21 de ani. „De atunci e un mod de a fi, nu o formă de rezistență. Nu știu dacă mi-aș putea imagina un coșmar mai urât decât acela în care cei patru copii ai mei ar crește fără părinți, între străini, în instituții, traumatizați de lipsa de iubire și desfigurați sufletește de absența afecțiunii și a atașamentului de care oricare dintre noi are atâta nevoie, chiar și ca adulți, darmite copii fiind. Iar dacă eu am șansa să pot face într-adevăr ceva relevant și transformativ pentru acei copii care suferă de lipsa familiei și de absența iubirii, atunci acesta e un dar extraordinar. Mă bucur de acest dar în fiecare zi. Iar dincolo de asta, dinamismul și fațetele nenumărate prin care lucrăm în Hope and Homes for Children au devenit adictive într-un sens pozitiv. Sunt o rotiță într-un angrenaj care face istorie în protecția socială în țara noastră. Sunt parte a unei organizații care a schimbat în bine, până acum, viețile a peste 50.000 de copii care, altfel, ar fi suferit trauma instituționalizării. Noi, prin ceea ce facem în fiecare zi, le-am dăruit o familie”, susține Ștefan Dărăbuș. Chiar dacă tot acest travaliu înseamnă și multe moment grele. „Cel mai greu îmi e când plec și sunt departe de copiii mei, de familia mea. Momente dificile profesional au fost și vor fi tot timpul. Dar cumva nu mie mi-e greu. Le e cel mai greu copiilor care, depinzând de voința altora, sunt condamnați la supraviețuirea în instituții, copiilor care sunt lăsați să crească în comunități marginalizate, izolate, în condiții de ev mediu, în noroi, fără apă curentă, fără electricitate, fără căldură, mușcați de șobolani, storși de frig și înfometați. Le e cel mai greu părinților care își duc zilele în sărăcie cruntă, în disperare, și care nu mai știu cum să facă să poată rămâne împreună cu copiii lor. Le e cel mai greu tinerilor care sunt scoși din sistemul de protecție specială, o dată ajunși adulți, cu o pătură în mână și cu bani mărunți în buzunar, neavând unde să meargă, neștiind unde să înnopteze, fără un acoperiș deasupra capului și fără un blid de mâncare. Într-adevăr, lor le e foarte, foarte greu. Și de asta suntem aici, ca să-i ajutăm, atât cât putem. Iar dacă ar fi să mă refer la mine, cel mai greu mi-e atunci când încerc să explic lucrurile astea celor din jur, mai ales celor care chiar pot să facă ceva și să schimbe ceva fundamental în țara asta, iar aceștia se fac că nu pricep sau, și mai clar, nu le pasă. Pentru că sărăcia nu e la modă, mizeria nu „vinde”, iar noroiul e foarte greu de simțit din confortul birourilor. Știți, din poze, din imagini pe calculator, sau din filme, nu poți înțelege cum e sărăcia. Nici cât e de cruntă. Ca să o înțelegi, trebuie să o miroși, să o vezi direct, să-ți murdărești pantofii, să pui mâna pe ea. Iar calvarul oamenilor și, mai ales, al copiilor care-și duc zilele în sărăcie, depășește orice putere de imaginație. Da, cred că asta mi-e cel mai greu: să vorbesc despre asta oamenilor care au putere de decizie, să le văd privirea goală și să îmi dau seama că i-am pierdut și că, de fapt, nu-i interesează. Dar nu voi generalize fiindcă sunt „la butoane” și oameni cu suflet. Din păcate, însă, dacă e să fiu realist, voi spune și că aceștia sunt o minoritate”, mărturisește cu tristețe Ștefan Dărăbuș.

Cel mai greu îmi e să vorbesc despre sărăcie oamenilor care au putere de decizie, să le văd privirea goală și să îmi dau seama că i-am pierdut și că, de fapt, nu-i interesează.

Pe de altă parte, când vine vorba despre ceea ce îl face cel mai mândru din tot ce înseamnă acum Hope and Homes for Children România, este echipa. „Organizația asta nu ar fi nimic fără oamenii extraordinari care o compun. Orice organizație e o abstracțiune în afara oamenilor ei. Echipa cu care lucrez face ca Hope and Homes for Children să însemne ceva. Sunt mândru de integritatea, de curajul colegilor mei, de forța lor de acțiune și de profesionalismul lor. Pentru că, împreună, doar împreună, am reușit să salvăm peste 5.700 de copii de la chinul instituționalizării, împreună am reușit să ținem 29.000 de copii alături de părinții lor. Împreună am creat peste 100 de case de tip familial, în care își petrec copilăria, în fiecare dintre ele, câte 11-12 copii. Vom fi aici până când România va fi o țară în care vom citi despre instituționalizarea copilului doar din cărțile de istorie. Atunci, vom trece la un alt capitol. Dar asta va fi cândva, prin 2026.”

Când vorbești despre zeci de mii de copii aduși „pe linia de plutire”, e greu să decupezi cea mai dragă amintire. Una din cele multe e despre Mona, o fetiță sărmană pe care a cunoscut-o în fața unui magazin non-stop din Baia Mare, când avea trei ani. „O ținea în brațe pe surioara ei, care avea câteva luni. Mama lor cerșea, iar ele erau cu ea, la cerșit. Le-am văzut de câteva ori acolo, am vorbit cu mama, dar nu prea aveam cu cine… Mona era murdară, înfometată, neîngrijită, iar de surioara ei ce să mai spun? Mi se rupea sufletul de fiecare dată când le vedeam. Am ajuns cu mama și cu fetițele în Centrul Maternal, dar în scurt timp a devenit clar că mama nu era preocupată de fetițe, așa că le-am dus în plasament familial, la o familie care creștea mai mulți copii. Mona era ca un copil sălbatic, nu vorbea, nu știa să mănânce cu lingura și furculița, hăpăia tot ce-i puneai în farfurie, pentru că era obișnuită să fie înfometată. Asta a fost cu 16 ani în urmă. Am văzut-o pe Mona cum a crescut, cum a evoluat în familia care a luat-o și a crescut-o ca pe copilul lor, nu doar pe ea, ci și pe surioara ei. De fiecare dată când mă duceam acolo, mă bucuram mult să o văd, fericită și crescută în iubire. Acum, Mona s-a măritat cu un băiat din sat și trăiește o frumoasă poveste de dragoste”, își amintește cu plăcere cel care este sufletul HHC România.
Deși pare greu ca un om atât de pasionat și implicat să facă altceva, Ștefan Dărăbuș recunoaște că tot cu oameni ar alege să lucreze, cel mai probabil, într-o companie care i-ar aparține (doar e și antreprenor!), sau ar preda într-o universitate, sau ar scrie cărți de leadership și parenting. Nu refuză ideea de a intra în politică, să poată schimba direct atâtea lucruri greșite și să poată introduce politici publice atât de necesare. „Astea sunt preocupările mele și asta aș face, dar toate rămân la modul ideal, pentru că mai am destul de lucru aici, unde sunt. Mi–ar plăcea să se povestească despre mine ca despre un om care a făcut bine celor din jurul său, care a ajutat și și-a pus amprenta într-un mod pozitiv în viețile oamenilor”, recunoaște domnul Dărăbuș.

Cei peste 20 de ani de constanțî profesională au însemnat pentru el să ia în piept toate etapele. „Am început să lucrez la povestea asta în care sunt atât de implicat, încă din tinerețe. Eram student în anul II când am fost prima dată cu un grup de englezi într-un orfelinat și de atunci fac ceea ce fac, închid instituțiile de tip vechi și readuc copiii înapoi în medii familiale. Diferită e scara la care lucrez, diferit e calibrul la care acționez, în rest, povestea e aceeași. Dar cred că și la proiecte de anvergură ajungi etapă cu etapă, luând provocările una câte una și rezolvându-le, pentru că, fiecare dintre cei 50.000 de copii pe care i-am ajutat în mod direct au reprezentat, fiecare la momentul lui, cel mai important lucru pe care l-am făcut, unul câte unul, în ultimii 20 de ani.”

România de azi e una mult mai frumoasă decât România de acum 20 de ani. Iar noi suntem dintre cei care au făcut ceva ca să se-ntâmple asta.

Văzut din exterior, pare că mii de copii îi datorează o viață mai bună, infinit mai bună decât ceea ce însemnau cândva orfelinatele. O responsabilitate uriașă cred eu, o binecuvântare, însă în viziunea lui Ștefan Dărăbuș. „Pentru că nu poate fi decât o binecuvântare capacitatea de a-i ajuta pe cei din jurul tău. Am reușit să facem asta cu ajutorul altora, al oamenilor care ne finanțează, al companiilor care ne sunt partenere, pentru că ai nevoie de bani, ca să poți crea atâtea servicii noi, ca să poți schimba în bine viețile atâtor copii. Nu făceam aproape nimic fără parteneri care să aibă încredere în noi și în organizația noastră. Se întâmplă să mă plimb pe stradă și să mă salute un tânăr sau o tânără, fără să-i cunosc. Uneori, se opresc și-mi spun când i-am cunoscut, ce am făcut în viața lor și cum i-am ajutat atunci. Ce să-ți trebuiască, mai mult de-atât?”, spune cu mândrie actualul Director Regional, Europa Centrală și de Sud pentru Hopes and Homes for Children.

Paradoxal e faptul că cel mai mare risc într-o astfel de carieră, care implică și un grad mare de apostolat, este acela de a-ți face propriii copii să sufere, pentru că nu ești prezent. „Fiind mult timp plecat prin țară sau prin alte țări în care fac același lucru acum, riscul maxim e să nu fiu aici, atunci când au copiii mei nevoie de mine. Dincolo de asta, riscurile de carieră sunt, cred eu, insignifiante, comparativ cu potențialul pe care-l ai în viața oamenilor pe care-i ajuți. Prin ceea ce facem, transformăm decisiv sisteme sociale și le reformăm, repoziționăm corect valori general umane, precum grija față de oameni vulnerabili sau importanța atașamentului și a afecțiunii în dezvoltarea unui copil. România de azi e una mult mai frumoasă decât România de acum 20 de ani. Iar noi suntem dintre cei care au făcut ceva ca să se-ntâmple asta”, încheie optimist Ștefan Dărăbuș.