Vasilca şi douăsprezece boabe de struguri. Tradițiile noului an

1 ianuarie al fiecărui an este, în tradiţia ortodoxă, ziua prăznuirii Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Cappadociei, unul dintre cei trei sfinţi teologi creatori de liturghie. Bineînţeles, poporul aşază lângă praznicul creştinesc obiceiuri care sunt inspirate de el şi trăite c-o bucurie laică, aceea a-nceputului de an. Iar începuturile, fie că erau idele romane ori altele şi n-aveau nicio legătură cu luna ianuarie, au mizat întotdeauna pe fiinţa noastră ancestrală. Şi azi nimic nu-i schimbat. Obiceiurile de sărbători sunt legătura noastră de nedesfăcut cu premergătorii noştri.

Acum vreo douăzeci de ani, m-am dus la o conferinţă, în aula Facultăţii de Drept, să-l văd şi să-l ascult pe Patriarhul Abisiniei, un bărbat îmbrăcat în odăjdii limpede tributare culturilor africane. A, şi-avea un turban meşteşugit împletit pe cap. Bineînţeles, era un bărbat de culoare. Ne povestea cum arată o slujbă ortodoxă-n satele etiopiene. Păi, cum s-arate? Cum cere tradiţia şi cu ceva-n plus: localnicii bat tobele-n biserică.

Aşa-i şi cu Vasilca noastră. Care mult nădăjduiesc să nu piară dintre obiceiurile satului românesc. Să vă spun cum era la bunicii mei, când eram mică. Ne trezeam în dimineaţa Anului Nou, asta după ce dansaserăm toată noaptea, împreună cu prietenii bunicilor, după muzica unui patefon încă funcţional, luam sorcovele făcute din crenguţe de brad şi hârtie creponată, fără sclipici, da?, şi-i sorcoveam pe ai noştri. Luam banii şi-i păstram. Unii copii îşi luau dulciuri. Eu îi dădeam mamei, că ştia ea mai bine la ce folosesc banii.

Pe la opt dimineaţa, veneau sorcovitorii din vecini şi din străini la uşa noastră. Şi erau toţi primiţi. Nu ştiu cum se făcea, dar mereu cu puţin înainte de ora prânzului venea Vasilca. Într-o târnă mare, de răchită, cu toarte zdravene, erau ştergare albe, de bumbac. Peste ele, o pâine mult crescută, împletită, două sticluţe cu vin, alb şi roşu, şi doi-trei cozonaci mici. Toate astea erau aşezate în aşa fel încât deasupra lor, ca pe un pat de pâine moale, să şadă Vasilca. Dar cine era ea? Făceau colindătorii o păpuşă de cârpă, mărişoară. Cam cât un copil de un an.

Un chip rotund pe care-l vopseau frumos, de jurai că-i un copil de la circ, avea Vasilca. Şi gât, adică nişte cârpă sucită de câteva ori, dar şi trunchi, mâini şi picioare. Era şi frumos îmbrăcată, că-i făceau o rochie multcolorată. Şi niciodată nu era dezvelită. O păturică roşie îi ţinea de cald. Dacă voiai s-o vezi, primeai colinda. Dacă nu, nu. Eu n-am cunoscut pe nimeni care să nu vrea să dea pledul deoparte şi să mângâie păpuşa pe cap. Şi pe părul frumos, de lână netoarsă.

Citeşte şi „Iară ochiu-nchis afară înăuntru de deşteaptă”

Aveau cu ei colindătorii şi-un miel cârlan, adică miel de-un an. Îl ţineau în braţe, că mieii sunt zburdalnici tare şi nu şed în coşuri. În braţe şi niciodată legat. Îi puneau la gât un şnur roşu şi-ntrebau de vrei să-l atingi, ca să-ţi meargă bine-n noul an. Dacă primeai, te lăsau şi să-l legeni puţin. Aşa de tare-am plâns într-un an, când a plecat mielul de la casa noastră, că mama mi-a cumpărat unul foarte mic, de pluş, ca să-l ţin cu mine mereu. A fost singura mea jucărie preferată, dac-o pot numi aşa. A fost mielul meu, iar când am plecat de-acasă, l-am lăsat alor mei. M-am lăsat, cred.

Apoi, în timp, am aflat alte obiceiuri. Unele, ale oraşului. Altele, ale altor etnii. Că-i vorba despre lenjerie roşie, portocale rostoglite pe podele ori douăsprezece boabe de struguri, una pentru fiecare lună, cu dorinţă inclusă, toate vor s-aducă Anul Nou cu bucurie peste noi. Care bucurie, de vom fi cu ochii inimii şi-ai minţii larg deschişi, sigur va şti să vie.

Iubesc tradiţiile de sărbători şi nu resping nici joaca asta de-a superstiţiile. Dacă n-avem inimă de joacă nici la sărbătoare, atunci când s-avem? Puneţi busuioc în grindă, sper c-aţi bifat şi sărutul de sub vâsc, primiţi sorcovitorii – la noi au venit doi băieţi îmbujoraţi de ger şi hotărâţi pe corzile vocale –, bucuraţi-vă şi vă veseliţi. La mulţi ani dragi!