Școala românească excelează în a fi o junglă. Dar e o junglă în care înveți să supraviețuiești
În continuarea materialului despre meseriile viitorului, Claudia Chiru, profesor în învățământul primar la o școală de stat, fondatoare și manager SAGA Kid, ne povestește cum arată școala românească și cum ar putea fi combătut analfabetismul funcțional, responsabilizând fiecare cadru didactic din țară.
Țările care au o preocupare constantă pentru STEM derulează multe proiecte și își formează profesorii special pentru asta. Știm că misiunea omenirii este să cucerească spațiul și să găsească o alternativă pentru viața pe planeta noastră. Recent am fost la Cluj pentru a beneficia de un proiect din zona STEM prin intermediul ESERO România (European Space Education Resource Office). Cursul are scopul de a le oferi participanţilor cunoştinţele necesare pentru a atrage elevii din învăţământul primar către materiile STEM prin intermediul fascinaţiei prezentate de către spaţiul cosmic. Sunt abordate subiecte care ţin de explorarea spaţiului cosmic, cum ar fi misiuni spaţiale, aterizarea pe o cometă, viaţa în spaţiu sau cum devii astronaut.
Dar educația ar trebui să țină cont de ambele componente, atât de educația umanistă, cât și de cea raționalistă, pentru că orice demers educativ ar trebui să formeze individul pentru a face față atât cerințelor externe, cât și cerințelor interne. În acest moment, ne străduim să dăm cel puțin aceeași importanță educației umaniste, care a pierdut teren în fața celei raționaliste. La școală, ar fi util și corect să lucrăm în cele trei dimensiuni: cognitivă, emoțională și comportamentală, cu mare accent pe zona emoțională. Este util să descoperim ceea ce-și doresc copiii și să reușim să-i îndrumăm astfel încât să-și descopere și să-și împlinească potențialul, adică să-și îndeplinească visurile, oricare ar fi ele și oricât de ciudate ni s-ar părea nouă. Ar trebui ca educatorii să pună deoparte crezurile și limitările personale și să nu le transfere copiilor, fiindcă dacă lor li se pare că nu pot, nu înseamnă că elevul din fața lor nu poate. Educatorii sunt datori să îi lase să încerce, să le dea speranță și ghidaj, să-i încurajeze și să le fie exemplu, să învețe cot la cot cu ei.
Citește și: Educația în era revoluției digitale
Dacă educația românească este pregătită să instruiască elevii pentru meseriile viitorului, problema se pune în termeni că e musai să ne îndreptăm într-acolo. Asta se vrea de la noi – să învățăm copiii pentru a fi atrași de meseriile din zona tehnică, din zona STEM. Următorul pas uriaș pe care și-l dorește omenirea și de care are nevoie va fi făcut cu ajutorul nostru. Alături de familie și societate, îndrumăm nativii digitali pentru a-și dori meserii tehnice, inginerești sau spațiale precum astrobiologi, ingineri spațiali, specialiști în domeniul studierii vremii spațiale, astrofizicieni, ingineri de software sau astronauți.
Profesorul-lider în educație nu renunță și este un model pentru elevii săi. Acesta este prezentul și viitorul.
Ca educator în ciclul primar, pun accent mai ales pe competențele din zona emoțională și comportamentală, corelate cu competențele cognitive din programa școlară. Până la finalul clasei a IV-a, copiii ar trebui să afle cine sunt și la ce sunt buni, care le sunt punctele forte și punctele slabe, cum să învețe într-un timp scurt, cum să structureze și cum să dea mai departe cunoștințele, cum să folosească optim tehnologia și cum să încadreze, conform propriilor valori, evenimentele cotidiene. Ar trebui să lucreze în echipă și să aibă deja câteva proiecte de suflet. Ar trebui să aibă voce proprie și să își poată exprima nemulțumirile și simpatiile și să le argumenteze.
Învățarea este despre satisfacerea nevoilor de bază. Pentru a învăța, trebuie să fii fericit și să te simți bine, să fii respectat și acceptat pentru ceea ce ești și pentru potențialul incredibil de devenire pe care îl ai, ca profesor și ca elev. În acest moment, cred că ambele părți sunt neglijate.
Educatorul ALTFEL, conform standardelor comune sistemelor de succes în educaţie (Singapore, Canada, Finlanda, China şi Australia), este un hibrid contemporan, este profesor reflexiv, lider în educație, o persoană pasionată, care atunci când iese pe poarta școlii nu se transformă și nu uită ceea ce a făcut până la acea oră, merge prin viață în aceeași manieră, se gândește constant cum să îmbunătățească și cum să satisfacă nevoile elevilor. Acest profesor-lider în educație știe că este în slujba clientului, care este elevul, și are de livrat un serviciu performant, care îl reprezintă, care șlefuiește viitorii adulți productivi ai societății.
Profesorul-lider citește și își actualizează cunoștințele singur, face schimburi de experiență și nu așteaptă niciodată nimic. Își cunoaște puterea și își știe influența de care dispune, de aceea le pune pe ambele în slujba binelui suprem. Profesorul-lider în educație construiește o comunitate în jurul școlii și tine ușa deschisă oricând pentru părinți și pentru reprezentanți ai societății, inovează și adaptează programa, o reinterpretează și o modelează astfel încât să le fie de folos elevului și nevoilor acestuia. Profesorul-lider în educație nu renunță și este un model pentru elevii săi.
Acesta este prezentul și viitorul. Acest salt ține de fiecare dintre noi, ține de pretențiile pe care le avem de la noi înșine și de modestia de a recunoaște. Este momentul să ne recunoaștem limitele și să ne apucam să le depășim. În afară, este cumva bătătorit acest concept, am putut observa profilul profesorului-lider în acțiune și m-a inspirat – acești oameni sunt prețuiți în comunitățile din care fac parte, sunt ascultați și sprijiniți.
Analfabetismul funcțional poate fi combătut prin responsabilizarea individuală a fiecărui cadru didactic din țară.
Atitudinea de responsabilizare în ceea ce priveşte educaţia s-ar putea explica prin faptul că românii din România trăiesc într-o cultură a aşteptărilor pe care le au de la minister, guvern, stat, şi nu a aşteptărilor pe care le au de la ei înșiși. Ne-am obişnuit să dăm vina pe orice altceva (instituţii oficiale, sistem, criză economică), mai puţin pe ceea ce nu am fost capabili să facem.
Ca primi educatori ai copiilor, părinții au și ei nevoie de sprijin, și până acum nu prea l-au găsit. Au nevoie de un model, de un „munte” de profesor pe care să se bazeze, adică au nevoie ca atunci când îl văd și-l aud pe văd pe profesorul copilului lor, să fie liniștiti și siguri în ceea ce privește calitatea profesională și umană a acestuia. Ar trebui să începem prin reconfigurarea standardelor aferente resurselor umane din învățământ și apoi sunt convinsă că celelalte minusuri se vor transforma în plusuri.
Citește și: Sistemul de educație nu trebuie DOAR salvat. Acum ar trebui frânat din cădere
Cât despre gândire ca obiectiv educaţional, aceasta se educă prin învățarea experiențială și, pentru a aplica învățarea experiențială, ne întoarcem la profesorul-lider, care știe că este un facilitator al învățării sau un transmițător de informații, în funcție de moment și necesități. Cu cât lucrăm mai mult experiențial cu material concret și-i lăsam elevului suficient răgaz să tragă propriile concluzii, apoi venim noi și structurăm, cu atât vom fi mai aproape de a educa gândirea și nu vom cădea în capcana dresajului. Dezvoltarea gândirii critice și a discernământului, învățarea continuă și conștiința civică sunt necesare, fără doar și poate. Dar se pot obține doar cu profesori de calitate. Când vorbesc despre educaţie, gândesc în primul rând ca un profesor-lider, cu o viziune clară și o strategie trasată pentru copiii mei, dar simt ca un părinte și sunt în poziția minunată de a-mi vedea elevii ca pe propriul copil.
Ce are şcoala românească şi nu are şcoala altora? Excelăm în calitatea de a fi o junglă. Dar o junglă în care înveți să supraviețuiești. Încă oferim o dinamică extraordinară care facilitează relațiile sociale în clasă și în școală, dinamică fără de care nu ar fi posibilă învățarea experiențială. Încă de la școală putem învăța și elemente de filosofie pentru copii cu Micul Prinț și a sa vulpe, însă ne putem și lupta pentru a ține ușa închisă la toaletă sau echilibrul de a merge pe vârfuri pentru a ajunge în spațiul dedicat nevoilor fiziologice. Mi se pare fantastic să poți vedea minus și plus în acțiune, live, zi de zi.
În școala sistemului privat nu prea avem dinamica de grup și nici derapaje care educă. În România sunt câteva școli particulare care pot fi luate drept exemplu pentru îmbunătățirea structurii școlilor de stat. Putem învăța, de pildă, modul în care se face management diferențiat în fișa postului cu atribuțiuni specifice managerului. Cu alte cuvinte, managerul organizează, profesorul predă la clasă și se dedică 100% actului educațional. În plus, spațiul este gândit pentru a servi atât nevoilor elevilor, cât și ale profesorilor, pentru că, să nu uităm, și profesorii au nevoile lor. Și, nu în ultimul rând, instituțiile particulare acordă o deosebită atenție relațiilor dintre cadrele didactice care se desfășoară atât în interiorul, cât și în exteriorul instituției, ceea ce este un mare plus și un lucru de dorit și în școlile de stat.
Referitor la felul în care un educator le poate forma copiilor o atitudine corectă faţă de muncă şi viaţă, cred că se poate face doar prin exemplul personal, prin modul în care suntem în fața lor, zi de zi, prin aplicarea a ceea ce am predicat fără derapaje. Prin explicarea tuturor trăirilor și prin trăirea efectivă a situațiilor plăcute și neplăcute. Prin trăirea vieții însăși, exact așa cum este.
Ne plângem că elevii români sunt prezentați la extreme – olimpici sau analfabeți funcționali. Ce facem pentru cei aflați între cele două extreme? Ne reformăm pe noi întâi, ca societate și ca profesioniști, lucrăm la propria noastră educație și la calibrarea acțiunilor noastre ca națiune și apoi fiecare cadru didactic va ști că este responsabil ca orice copil al României să știe să scrie, să citească și să socotească. Analfabetismul funcțional poate fi combătut prin responsabilizarea individuală a fiecărui cadru didactic din această țară. Cu alte cuvinte, un copil care a terminat clasa I, dar nu a învățat să scrie și să citească, nu poate să treacă mai departe, dar nici nu poate să rămână repetent. Ar trebui să beneficieze de un plan de recuperare personalizat pentru a-și însuma aceste deprinderi. Acest plan de recuperare se poate aplica anual, astfel încât, la finalul clasei a IV-a, să predăm un copil care a bifat un minimum de competențe.
Acest material a fost preluat din
numărul 250 al Revistei CARIERE,
ediția de septembrie, 2018.