Cum arată un demers psihoterapeutic corect și cum recunoaștem abordările științifice, potrivite pentru gestionarea situațiilor cu care ne confruntăm

În ultima vreme, apar tot mai des discuții despre pregătirea specialiștilor din domeniul sănătății psihice și despre popularizarea unor informații care nu sunt fundamentate științific. Ca să putem face alegeri cât mai potrivite pentru sănătatea noastră, este important să înțelegem cum diferențiem știința de informația tip pop-psychology, ce presupune de fapt un proces psihoterapeutic corect și care sunt rezultatele pe care le putem aștepta de la acesta – despre toate acestea voi explica pe larg în acest articol.

Pop-psychology versus psihologia bazată pe știință

Pop-psychology este un termen care se referă la credințele populare pe care le au oamenii despre funcționarea psihică – ele sunt mai degrabă opinii personale, nu informații fundamentate științific. În schimb, teoriile psihologice științifice sunt o serie de date care au fost verificate și validate în timp, adică se pot folosi pentru a face predicții cu un grad mai mare de probabilitate de a se împlini în realitate (sau de a fi conforme cu realitatea).

Regulile și legile din psihologie nu sunt cauzale, ci multicauzale, și derivă din calcule statistice, folosind cunoștințe matematice, de probabilitate. Confuziile dintre opiniile personale și cele profesionale, mai ales la cei neantrenați în înțelegerea psihologiei, apar de la faptul că nu toți oamenii au acces la aceste informații și nici nu pot lucra ușor și rapid cu probabilități.

Specialiștii și promotorii informațiilor științifice au responsabilitatea de a face aceste informații științifice mai abordabile pentru publicul larg, ca oamenii să își poată modela apoi nu doar opiniile, ci și atitudinile față de propria funcționare psihică, aducându-le mai aproape de ceea ce înseamnă o funcționare demonstrată, verificată de mai mulți oameni de știință. Acest lucru poate să prevină folosirea unor informații înțelese incomplet, cărora le lipsesc nuanțele, și care estompează granițele dintre informare și cunoaștere fundamentată.

Cum arată un proces psihoterapeutic bazat pe știință

O să încep așadar cu explicarea scopului unui demers psihoterapeutic științific. Acesta urmărește ameliorarea sau restructurarea funcționării sistemului psihic uman, raportat la problema cu care se confruntă o persoană. Efectul său se regăsește în creșterea calității vieții și reducerea tensiunii psihice resimțite – adică într-un mai bun management al stresului, o calitate mai bună a relațiilor cu ceilalți și luarea unor decizii mai potrivite pentru propria persoană, prin strategii și comportamente adecvate, care sunt stabile, adică se păstrează în timp și nu sunt doar de scurtă durată.

Practic, psihoterapia poate ajuta persoana să gândească mai limpede și să aibă un contact mai bun cu realitatea, să își identifice prejudecățile și punctele oarbe pe care le are în legătură cu sine, cu alții și cu lumea în general.

Dar care sunt caracteristicile unui proces psihoterapeutic de calitate? Un astfel de proces se bazează pe teoriile psihologice actuale, susținute de experimente, de calcule statistice, referitoare la ce condiții sunt necesare pentru o bună sănătate psihică și ce factori contribuie atât la perturbarea ei, cât și la recuperarea sau păstrarea ei.

Procesul terapeutic este ancorat în recomandările de bune practici și în principiile de lucru specifice teoriilor și practicilor dovedite științific, organizându-se în protocoale de lucru (planuri de tratament) care se adaptează, după experiența specialistului la specificul persoanei care are nevoie de psihoterapie și al problematicii acesteia. Înțelegem deci că un proces de psihoterapie implică două categorii de persoane: specialistul (sau echipa de specialiști) și persoana care primește sprijinul psihologic (sau persoanele care îl primesc, dacă vorbim despre terapie de cuplu, de familie sau de grup).

De asemenea, este important ca specialistul să informeze corect și complet persoana în privința procesului. Informarea clientului presupune ca fiecare dintre cei implicați să își înțeleagă rolul și responsabilitățile, limitele procesului, să se angajeze conștient și voluntar în demersul psihoterapeutic, care are o structură clară și traversează o serie de etape până la obținerea rezultatului (ameliorării sau recuperării sănătății psihice).

Alegerea terapeutului potrivit: ce ni se potrivește și cum ne dăm seama?

În acest punct, e important să mai vorbim și despre alegerea unui terapeut potrivit. Aș vrea să subliniez faptul că, indiferent de tipul de provocare cu care se confruntă cineva, psihoterapeutul ales trebuie să fie format și recunoscut de o asociație profesională. În România, această organizație este Colegiul Psihologilor, care dă și dreptul de practică – ceea ce înseamnă că specialistul a făcut o școală, are o certificare și are dreptul de a lucra pe baza acelei certificări. Apoi, alegerea unui terapeut depinde de problematica pe care clientul dorește să o abordeze: să știe care sunt lucrurile care îi pun probleme, ce tipuri de resurse are, ce vrea să obțină și ce fel de interacțiune i se potrivește.

Uneori, oamenii tind să ceară recomandări de la alte persoane din jur, ceea ce nu este greșit, însă trebuie să menționez că nu toate abordările funcționează la fel pentru toată lumea. Faptul că altcineva a progresat cu un specialist anume nu oferă o garanție pentru propria persoană, dar un terapeut cu care multe persoane au progresat poate fi într-adevăr de ajutor. De asemenea, dacă persoana care recomandă terapeutul său este foarte apropiată (un partener, o rudă de gradul I etc.), cel mai probabil nu este o variantă potrivită, mai ales pentru un proces de durată.

Ca să alegi un terapeut potrivit, e important să te documentezi în legătură cu formările sale, eventual să discuți și cu alți oameni care sunt în procese de psihoterapie, și să cântărești dacă aceste lucruri se potrivesc sau nu cu nevoile, problematica ta și preferințele tale. Dacă psihoterapeutul respectiv îți trezește vreo îndoială, nu înseamnă neapărat că este vorba de un specialist rău sau nepotrivit, ci mai degrabă că acesta nu este potrivit pentru tine și contextul tău. Aici ajută foarte mult să ai și niște interacțiuni cu acesta, ca să îți dai seama dacă rezonați. Scott D. Miller, care este un clinician recunoscut internațional, a arătat prin studiile sale că în general, specialiștii împreună cu clienții lor își pot da seama în aproximativ 6-7 ședințe dacă procesul funcționează pentru provocările lor, dacă verifică acest lucru constant.

Pe drumul corect: rezultatele unui proces psihoterapeutic de calitate

Iar aici ajungem la o întrebare pe care o auzim adesea: Cum îmi dau seama că procesul psihoterapeutic funcționează?. Ei bine, progresul înregistrat este parțial conștient, adică oamenii înțeleg ce se întâmplă, sesizează schimbări, dar nu întotdeauna. Conștientizarea acestora se poate întâmpla pe loc sau mai târziu.

În plus, psihoterapeutul trebuie să obțină acordul participării persoanei în proces, iar pe parcurs trebuie să existe feedback permanent, pe lângă folosirea unor instrumente ca scalele de verificare a rezultatelor. Acest feedback permanent va ajuta specialistul și clientul să identifice corect cum și când apar rezultatele. Mai concret, psihoterapeutul trebuie să întrebe ce se întâmplă, ce funcționează, iar clientul trebuie să poată observa și împărtăși cu acesta ceea ce identifică sau conștientizează.

Cultura feedback-ului reduce întotdeauna gradul de presupunere din partea specialistului și a clientului, dar și riscul ca procesul să se îndrepte într-o direcție care nu este foarte relevantă în momentul respectiv.

De asemenea, merită știut și că există procese de scurtă durată, în care rezultatele sunt concrete și ameliorarea apare rapid, și altele de lungă durată, care urmăresc niște schimbări structurale profunde. În cazul celei de-a doua categorii, este posibil să apară așa-numitele crize psihoterapeutice, în care unele mecanisme de profunzime perturbate stau în calea dezvoltării capacității noastre de relaționare și blochează trecerea la un nivel superior de dezvoltare.

În astfel de momente, poate să apară sentimentul că terapeutul nu mai este potrivit sau că abordarea lui este în neregulă (și uneori acest sentiment poate chiar să fie valid). Ele pot fi însă oportunități importante de dezvoltare a felului în care funcționăm și de reparare a unor mecanisme personale. Acest lucru depinde de capacitatea terapeutului de a invita la un nou tip de explorare în proces, dar și de aportul și acordul clientului. Uneori, dacă terapeutul nu poate aborda astfel de mecanisme, varianta corectă este aceea de a direcționa clientul către alt specialist.

Altfel, în general, sigur că unii oameni se pot simți mai bine după începerea terapiei din simplul motiv că se simt ascultați și pot vorbi cu cineva despre ceea ce îi frământă. Însă există o diferență importantă între această impresie și a avea rezultate cu adevărat. Ca să putem spune că există rezultate, trebuie să apară o serie de schimbări: de funcționare cognitivă (s-au schimbat niște gânduri, raționamente, strategii de rezolvare de probleme), de comportament sau abordare a unor situații ori de gestionare a unei emoții, ceea ce generează o reducere a problemelor și creștere în calitatea vieții.

Aceste schimbări sunt sesizate de către persoana care beneficiază de procesul psihoterapeutic, dar și de către cei din jur. De regulă, aceștia validează progresul. Însă nu toți cei din jur vor fi și fericiți de aceste schimbări, deoarece felul în care le primesc depinde și de nivelul lor de funcționare și/sau dezvoltare psihică.

Astfel de schimbări apar mai degrabă în timp, nu pe loc, pentru că oamenii au nevoie de informații înțelese corect și complet și de practici noi, apoi de timp pentru consolidarea și exersarea lor. Simpla achiziție a unei noi perspective nu este suficientă pentru o schimbare de profunzime în gestionarea lucrurilor cu care ne confruntăm.

Deși acest lucru vine într-o oarecare contradicție cu ritmul rapid în care funcționează viața modernă, este important să ne amintim că schimbarea reală, sustenabilă, are nevoie de timp, de perspective ancorate în realitatea științifică curentă și de resursele potrivite – individuale și de mediu – ca ea să fie într-adevăr una de profunzime.

Foto: freepik.com