Cât de mult s-au îndepărtat româncele de caracteristicile tradiţional acceptate? Leadership prin imitație: femininul masculin
Mihaela Miroiu, inițiatoarea studiilor feministe și de gen în România, afirmă că autonomia personală este o valoare centrală a eticii moderne, care nu ține de gen. La fel și curajul, care, ce e drept, se manifestă în moduri diferite la femei și bărbați. „Statistic, se pare că femeile au o apetență mai mică pentru conflict și risc și mai mare pentru cooperare și jocuri de tip win-win. Româncele pot să manifeste calitățile mai sus enunțate, în toate domeniile în care nu li se trântește ușa în nas, dacă vor să fie autonome, dacă au idei proprii și nu sunt umile și ascultătoare, dacă nu vor să reușească prin argumente erotice și de flatare a masculinității, ci prin argumente profesionale și umane”, comentează ea.
Faptul că tindem să asociem automat și uneori inconștient autoritatea cu o figură masculină poate fi explicat și printr-un stereotip de limbaj derivat dintr-o istorie care le excludea sau le marginaliza pe femei. „Spunem președinte, ministru, deputat, senator, director, profesor universitar, rector, academician, autor, cercetător etc. Dacă facem acordul de gen: președintă, ministră, deputată, senatoare, profesoară universitară, rectoră, academiciană, autoare, cercetătoare, mulți și multe fac «crampe mentale». E o deprindere de care scăpăm greu și care încurajează păstrarea concepției și practicii potrivit căreia tot ce e important și prestigios pe lumea asta e masculin.”
Călcâiul lui Ahile
Există un cod de comportament potrivit pentru o femeie care dorește să i se recunoască autoritatea în conducere? Mihaela Mirou spune că nu este nevoie decât de un comportament normal și autentic, compatibil cu rolul în care se află. „Autentic înseamnă să fie ea însăși. Dacă nu este în firea ei să fie dură şi autoritară, să nu fie. De regulă, ne așteptăm ca bărbații să fie bărbați și femeile femei. Nu are rost să ne prefacem. Nu suntem mai buni unii decât alții pe acest criteriu. În genere, subordonații apreciază la un șef și trăsături considerate masculine, cum ar fi stăpânirea de sine, și trăsături considerate feminine: să le pese de angajați și ca oameni, nu doar ca roboți-salariați. Celelalte cerințe sunt mai degrabă ambigene: competența, creativitatea, eficiența, capacitatea de organizare, delegarea corectă a sarcinilor.”
Greșesc femeile-lider cu ceva în exercitarea autorității? „Una dintre trăsăturile foarte apreciate ale feminității este implicarea minte–suflet–trup. Dar aceasta este o trăsătură care poate și să distrugă o femeie-lider. Consumul emoțional este uriaș. Nu reușește să se separe de grijile de la serviciu. Este supusă unei epuizări mai mari. În plus, angajații tind să o lase să facă și treaba lor, dacă e așa de implicată. Aici este călcâiul lui Ahile.”
Ce forme îmbracă hărțuirea sexuală în zilele noastre
„Hărțuirea sexuală înseamnă avansuri sexuale nedorite de către persoana căreia i se fac. Se manifestă prin vorbe, interjecții și fluierături sau prin gesturi: pipăieli, atingeri de natură sexuală. Cred că nu există femeie care să nu fi trăit asemenea lucruri, măcar pe stradă sau în transportul în comun. Multe o trăiesc și la școală, facultate sau la serviciu. Când aceste comportamente devin frecvente și insistente, gravitatea se amplifică. Un mediu cu hărțuire sexuală este ofensator, ostil, intimidant și umilitor. Le face pe femei (dar și pe unii bărbați) să trăiască în teamă și silă. Le îngrădește libertatea de mișcare și de exprimare. Iar dacă are loc la școală sau la muncă, le poate chiar distruge performanța și conduce la abandonarea școlii sau serviciului. Hărțuirea sexuală este gravă prin consecințele ei.”
Româncele pot face plângeri legale pentru a se proteja de hărțuirea sexuală, dar de cele mai multe ori preferă să nu facă nimic – dintr-un sentiment de vinovăție –, ori de teama că nu vor fi crezute. „Cea mai mare eroare este să tăcem și să înghițim. Uneori nu avem nici puterea de a spune răspicat și categoric: NU! Dacă acest lucru se petrece la școală sau la muncă, e important să strângem dovezi scrise, filmate, înregistrate vocal, încât să cerem răspicat respectarea legii și a codurilor de etică.”
Înapoiere istorică în relațiile de gen
Se spune că nicio nedreptate nu pare așa până nu este conștientizată ca atare. Suntem capabili să recunoaștem discriminarea de gen și să reacționăm când o întâlnim? „Sclavia părea naturală. La fel și iobăgia. Misoginismul și puterea patriarhală par «firești». E «normal» să ai președinte de stat, nu președintă, director și nu directoare, e «normal» ca bărbații să câștige mai mult. E «normal» ca doar femeile să fie casnice. E «firesc» ca străzile să aibă nume de bărbați importanți și ca singurele personalități importante să fie cele masculine. E «firesc» să ridici o statuie a unei regine poete – Carmen Sylva –, făcând gherghef, și a alteia, excelentă diplomată, doar îngrijind răniți –Regina Maria. E «normal» ca premiile de excelență în știință și cultură să fie luate de bărbați. Dacă nu ei, atunci cine? Ei bine, când toate acestea ni se par «normale», nu avem nicio șansă să depășim înapoierea noastră istorică în relațiile de gen.”
Pentru Mihaela Miroiu, feminismul este forma completă a umanismului. „Este tipul de filosofie, etică și ideologie care susține că femeile sunt tot atât de oameni și de cetățene ca și bărbații, că misoginismul este imoral, discriminarea de gen trebuie să fie ilegală, iar regimul de monopol masculin asupra puterii este complet nedrept. În privința resurselor și a puterii, femeile trebuie să fie competitori și parteneri egali cu bărbații.”
Curentul feminist în România a existat și a fost impresionant în perioada 1848–1945. Refacerea lui, ca ideologie și ca activism a debutat în 1991, mai întâi în spațiul universitar, apoi în organizațiile neguvernamentale. În prezent, avem un feminism divers ca orientări și manifestare publică.
„Există un antifeminism preventiv. În România n apucă să se dezvolte vreo mișcare feministă, că și apare antifeminismul preventiv, care întotdeauna-i mai zglobiu, mai zgomotos și are mai multe canale de manifestare decât cealaltă ofertă.” Mihaela Miroiu explică totuși că antifeminismul preventiv a fost prezent într-o primă fază, dar nu a inhibat dezvoltarea feminismului intelectual și activist în științele sociale.
„Se pare însă că umanioarele, publicațiile pentru femei, media mainstream, politica au rămas prizoniere într-o teamă sau respingere difuză, corelată cu o mare apărare față de cunoașterea și înțelegerea feminismului de dragul locurilor comune, călduțe ale confortului pe care îl dă conformismul cultural și politic.”
Rezistența la feminism
Chiar și-așa, în comparație cu alte țări europene, femeile din România stau peste medie, în raport cu bărbații, la școală, muncă și sănătate. Sunt însă pe ultimele locuri, în raport cu bărbații, la venituri, timp liber și putere politică.
„Cu alte cuvinte, bărbații români nu le împiedică pe femei să lucreze cât de mult pot, la serviciu și acasă. Nici să se educe la orice nivel și să fie competente. Nici să se păstreze cât de cât sănătoase, ca să fie bune de muncă. Dar în ce privește accesul lor la capital, salarii mari, la decizia asupra resurselor publice, să fim serioși. Aceste monopoluri «nu trebuie pierdute». În plus, este atât de restrânsă contestarea lor, atât de puține protestatare există față de starea de fapt, încât putem deduce că femeilor le convine și nu au nimic de obiectat. Acest ultim argument spune ceva foarte semnificativ despre rezistența complet păguboasă a multor românce şi români la feminism.”
***
Scurtă istorie a activismului feminist
*Primul stadiu, reinventarea curentului feminist. Caracterizat de achiziţie şi producere de know-how, creare de ONG-uri (1993–2000).
* Primele feministe românce s-au circumscris valului de democratizare. Mai mult, ele au jucat rolul de „Jane of All Trades”. Au studiat, au scris, au publicat. Au creat primele organizaţii nonguvernamentale: Gender (Mădălina Nicolaescu), Societatea de Analize Feministe AnA, (Laura Grunberg), Grupul Interdisciplinar pentru Studii de Gen Cluj (Eniko Vincze), SEF: Şanse Egale pentru Femei (Dina Loghin), CEPES (Centru Parteneriat pentru Egalitate, Renate Weber, Roxana Teşiu), Filia (Otilia Dragomir). Ele au iniţiat primele programe de studii de profil (Mihaela Miroiu în anul 1994) şi primele masterate de studii de gen (Mihaela Miroiu în 1998 şi Eniko Vincze în 2002).
*Au iniţiat şi dezvoltat prima revistă de studii feministe: AnaLize (Laura Grunberg). Au făcut un lobby de succes pentru legislaţia antidiscriminare, concediul parental şi, fără succes sau cu un succes mai redus în prima decadă, împotriva violenţei domestice, pentru şanse egale şi paritate de gen în politică. Ele au devenit, în acelaşi timp, intelectuale publice într-un mediu cultural foarte ostil feminismului.
*La sfârşitul acestei prime decade şi la începutul procesului de integrare euroatlantică, preocuparea a fost faţă de crearea unor şcoli de educare şi cercetare a politicilor de gen (la universităţile SNSPA, Bucureşti, Babeş-Bolyai, Cluj şi la Universitatea de Vest din Timişoara), apariţia a două colecţii de studii de gen la editurile Polirom şi Desire, un oarecare impact în media, proiecte ale organizaţiilor nonguvernamentale feministe care au lărgit semnificativ cunoaşterea şi sensibilizarea în domeniu, pentru formarea de specialişti în agenţiile guvernamentale pe problematica discriminării de gen. Pe scurt, centrul de greutate a fost intelectual şi civic în principal, politic doar secundar.
*După 2000, în special după 2007, anul aderării la UE, feminismul românesc a intrat într-un nou stadiu de dezvoltare. Are o reprezentare mult mai substanţială, este mai asociativ, mai pregnant militant şi mult mai divers. Unitatea organizaţiilor feministe se manifestă în contextul acţiunilor comune pentru drepturi sociale, cote electorale de gen şi critica publică a politicilor care le dezavantajează pe femei (CPES, Filia, Front, A.L.E.G, Transcena, şi Biblioteca Alternativă). Începând cu 2009, în fiecare an au loc manifestări de stradă cu ocazia zilelor de 8 Martie şi 25 Noiembrie, ultima consacrată acţiunilor împotriva violenţei domestice şi a sexismului în politică şi mass-media. Ocazional sunt organizate şi alte proteste, cum ar fi Slutwalk 2011, protestul împotriva tabloidizării violenţei asupra femeilor din 2012, protestul împotriva abuzurilor sexuale din Poliţia Română din 2013, protestul împotriva includerii violului în Legea Medierii din 2013. Organizaţiile pentru apărarea drepturilor femeilor şi cele care au ca obiect mai general apărarea drepturilor omului s-au unit în Coaliţia pentru Drepturi Reproductive şi, din 2011, încercă să contracareze anularea dreptului femeilor de a alege în privinţa sarcinii.
*Au fost create ONG-uri pentru drepturile femeilor rome (E-Romnija, Romani CRISS, Agenţia Împreună) şi s-au format profesionişti şi cercetători în ştiinţe sociale, din rândul etniei rome, inclusiv a unor programe doctorale pe tematică specifică.
*Mediul cel mai propice de dezvoltare s-a dovedit cel al ştiinţelor sociale. Au rămas însă serios în urmă literatura feministă, revistele şi emisiunile pentru femei (cu puţine excepţii).
MIHAELA MIROIU este profesoară universitară de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti. Este iniţiatoare a studiilor feministe şi studiilor de gen în România (1994), a primului masterat de studii de gen (1998) şi a şcolii doctorale de Ştiinţe Politice (2000). A publicat 12 cărţi între care cele mai relevate sunt: în filosofie: Gândul umbrei (1995), Convenio. Despre natură, femei şi morală (1996), teorie politică: Societatea retro (1997), Drumul către autonomie (2004), analiză politică: România. Starea de fapt (1997, în colaborare), Dincolo de îngeri şi de draci. Etica în politica românească (2008), literatură: R Estul şi vestul (2005, împreună cu Mircea Miclea), publicistică feministă: Nepreţuitele femei (2007). A editat 11 cărţi, între care Lexicon feminist (2002, în colab.) şi Patriarhat şi emancipare în gândirea politică românească (2002, în colab.) şi Ideologii politice actuale (2012). Conduce colecţia de Studii de gen a editurii Polirom. Joacă un rol public activ în calitate de politologă şi eticiană.
Articol preluat din numărul 235/martie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici