Cătălin Ştefănescu: Un fior de inspiraţie
Impactul ei în general, al televiziunii în particular, este mult mai mare decât ar trebui. A fi jurnalist devine o chestiune de statut social, ceea ce nu e neapărat corect; e o meserie ca oricare alta. Jurnaliştii români se erijează însă în judecători şi fac presiuni asupra instanţelor să ia decizii; procesele se judecă la televizor, în loc să se judece la tribunal.
Or, presa trebuie să atragă atenţia, nu să rezolve. „Presa este câinele de pază al societăţii şi ar trebui să latre în aşa fel încât cei în drept să sesizeze că s-a făcut zgomot şi să ia măsuri. Dar presa nu se opreşte aici, merge mai departe. E bine că se întâmplă, dar nu e normal“, crede Cătălin Ştefănescu.
Realizatorul emisiunii „Garantat 100%“ se pronunţă în favoarea libertăţii de exprimare, pe care o consideră normală. Teoretic, nu are nimic împotriva unor emisiuni în care violenţa şi sexualitatea sunt explicite. Practic, nu le frecventează. „Nu le-aş opri accesul acelor oameni la a se exprima aşa cum doresc. Faptul că ceea ce fac ei e împotriva convingerilor mele nu e o problemă atât de mare. Sunt capabil să mă lupt oricând pentru dreptul oricui de a se exprima. Dacă nu îmi place exprimarea, nu frecventez locul.“
Influenţa socială
Responsabilitatea de a reacţiona faţă de producţiile de calitate îndoielnică ne revine tuturor şi ţine, în primul rând, de nivelul educaţiei pe care o primim acasă, la şcoală. „Dacă norma publică, moravurile ar avea un anumit nivel, impactul celor care se exprimă astfel în această meserie ar fi mult mai mic.“ Spaţiul public e foarte important, pentru că ne modelează felul în care vedem lumea. Consecinţa firească a dispreţului faţă de spaţiul public este că acesta devine locul nimănui. „Aici se poate arunca orice. Ca o uliţă în care se aruncă zoaiele de prin curţi, pentru că uliţa nu e a cuiva anume. Nu e scrisă în actele de proprietate asupra pământului. E doar uliţa. Atât. Iar atunci când o descoperim murdară şi fetidă, ne plângem că «n-ai cu cine», «n-avem oameni», «e prea târziu».“
Ştefănescu ia atitudine când, să zicem, la televizor sunt insultate anumite categorii sociale, când se manifestă un antisemitism sălbatic ori când se adresează injurii inacceptabile la adresa homosexualilor sau a romilor. Atunci societatea civilă trebuie să reacţioneze şi îi vin în minte oameni şi organizaţii care fac asta imediat, precum cei de la Active Watch- Agenţia de monitorizare a presei.
Lucrul bine făcut
Televiziunea perfectă este, în opinia sa, o combinaţie fericită între Arte, 3Sat şi Discovery. „Amestecă tehnologie şi cultură cu forme foarte subtile şi eficiente de divertisment şi gata, ai portretul unei televiziuni ideale. Pentru mine, Phoenix e modelul absolut; are o estetică cuceritoare. E genul de canal de la care înveţi ceva şi pe care îl învesteşti cu încredere din prima secundă.“ La noi îi place emisiunea „În premieră“, produsă de Carmen Avram, care, alături de „România te iubesc“, sunt două programe respectabile, exemple de televiziune civilizată.“
Dacă ar exista o masă critică de oameni care ştiu să facă meserie din pasiune pură şi care nu doar bifează o activitate, atunci rezultatele ar fi altele. Cu părere de rău, Ştefănescu afirmă că nu doar în presă şi în televiziune, ci în toate domeniile e un nivel adânc de necunoaştere a meseriilor. Or, el spune că e suficient să-ţi înveţi meseria cum se cade şi să o faci din conştiinţă şi îmi dă exemplul unei discuţii purtate cu dirijorul Cristian Mandeal şi violoncelistul Marin Cazacu despre muzicienii din oraşele de provinicie, care percep ca pe un eşec prezenţa lor în orchestra simfonică locală. Ceea ce în alte ţări ar fi un motiv de mândrie, la noi e un neajuns. Mândria pentru lucrul bine făcut oriunde te-ai afla lipseşte în România şi poate fi pusă pe seama faptului că nu avem în primul rând un exerciţiu al demnităţii individuale, apoi colective. S-ar naşte firesc, dacă procesul de educaţie din familie, şcoală sau biserică ar fi sănătos. „Dacă ar exista un exerciţiu profund al demnităţii individuale, ar exista şi unul al demnităţii colective.“
Citeste si:
Carmen Avram: În slujba interesului public
Liana Stanciu: În slujba unei cauze nobile
Leadershipul, o învestire cu exemplul personal
Ştefănescu îşi împarte rolurile cu cei doi parteneri de emisiune, Silvia Ghiaţă şi Adrian Ionică, şi spune că lucrează în echipă. Dar echipa nu se limitează la trei. Dincolo de platou sunt redactorii, oamenii de imagine, responsabilii cu regia, scenografia, producţia, personalul tehnic, echipele de cameramani. „La noi se vine cu entuziasm şi cu dorinţa de a participa; e o atmosferă sportivă, de meci civilizat.“ Rolul său este să le asigure invitaţilor confortul, în aşa fel încât să se poată exprima cu lejeritate. „Nu trebuie să mă văd eu acolo, ci să se vadă ei, cât mai bine cu putinţă.“
S-ar fi putut lăsa oricând purtat de val, dacă n-ar fi crezut într-o transformare evolutivă, în deprinderea constantă a meseriei. Unul dintre lucrurile care îl fac să meargă mai departe este frica de a nu se uita cu ruşine în ochii prietenilor şi cunoscuţilor. E dificil să accepţi că o meserie se schimbă, ceea ce presupune o luptă fabuloasă cu amorul propriu. „Vei găsi oricând zece oameni care să îţi spună că ai făcut o tâmpenie, ceva prost şi tu trebuie să îţi calci peste orgoliu. Dacă reuşeşti să scapi de muncile de orgoliu inerente şi ţii minte ce ţi s-a reproşat, acest lucru va funcţiona în favoarea ta. „Un feedback constructiv te enervează, te deranjează, te ofensează, îi bagi pe toţi într-o oală şi îi înjuri, dar e absolut omenesc să faci lucrul ăsta. Trebuie însă să găseşti puterea ca după ce ai înjurat să revii.“ De la renumitul chitarist şi compozitor Steve Vai a reţinut un mecanism foarte simplu: „Când cineva îţi critică muzica sau ceea ce faci, tu nu auzi, «nu îmi place piesa, sau ce ai scris sau ce ai spus», tu auzi «Nu-mi place de tine».“ Exerciţiul de a percepe corect o critică poate fi deprins în timp. În ceea ce îl priveşte pe Steve, acesta spunea că nu alcoolul, nu drogurile sau alt tip de exerciţiu îl motivează când cântă, ci înţelegerea faptului că trebuie să fie acolo, atunci, ca şi când n-ar mai exista nimic altceva.
Matematic succesul se calculează în termeni de audienţă. „Dacă ai cifre mari, înseamnă că ţi-ai făcut treaba cumsecade. Dacă n-ai, eşti insignifiant. Opt din zece telespectatori întrebaţi pe stradă răspund că vor mai multă cultură la televizor, mai mult reportaj, mai multe emisiuni-anchetă. Vor afirma că le doresc, dar nu le frecventează.“ Iar ratingul… e necruţător. Dacă, să zicem, Cătălin Ştefănescu îl are ca invitat în emisiune pe Steve Vai, deţinătorul a trei premii Grammy, iar la un post concurent rulează un film indian, ratingul ar favoriza zdrobitor filmul. Din fericire, există un alt indice de audienţă, numit reach, care arată că publicul le este fidel. „Ne-am format un public, care ne-a însoţit în toate zilele, chiar şi atunci când ne-am schimbat ora de difuzare. Există un public care a crescut cu emisiunea. Să te întâlneşti cu studenţii de anii 3, 4 sau cu masteranzii care îţi spun: «Am crescut cu emisiunea asta!» e ceva ce vine cu o mare responsabilitate, dincolo de mândria firească.“
„Garantat 100%“ reprezintă una dintre cele mai longevive emisiuni culturale din România, Cătălin Ştefănescu reuşind să aducă în platou personalităţi diverse, precum actriţa Vanessa Redgrave, soprana Sarah Brightman, regizorul Andrei Şerban sau Wally Olins, guru al branding-ului, filozoful-scriitor Pascal Bruckner. E onorat că emisiunea are un impact decent în lumea corporatistă şi spune că se uită la ea o parte din studenţime, însă lucrul cu adevărat uimitor este faptul că reuşeşte să îi atragă pe oamenii simpli, de la ţară.
Ştefănescu face televiziune din întâmplare. Lucra la radio când a câştigat un concurs la TVR Cluj. Prima sa emisiune „Student Magazin“ e tributară gafelor, micilor greşeli inerente de început, dar şi lucrurilor bune. În ‘97 s-a alăturat lui Ovidiu Uscat şi Constantin Trofin la „Întâlnirea de sâmbătă“ de pe TVR2. O emisiune magazin care dura ore întregi, unde se practica „o formă pură de pionierat, în sensul adevărat al termenului“. De la Trofin a învăţat partea tehnică şi de organizare, tipul elementar de gestiune a unui program complex şi tot ceea ce trebuie să ştie un producător. Partea mai puţin tehnică, subtilităţile care ţin de natura meseriei le-a deprins văzând şi făcând. Mai întâi împreună cu echipa de la Cluj. Mai apoi, cu cea de la Bucureşti. Când a debutat la „Garantat 100%“ în perioada ’97-’99, analiza cadru cu cadru, alături de colegii săi, zeci de ore din programele televiziunilor străine trase pe casete VHS. Au făcut treaba aceasta vreme de doi ani, până în anul 2000. Emisiunea, aşa cum o vedem astăzi, a traversat mai multe tipuri de format. Cel actual îşi propune să ofere o discuţie cinstită şi să deschidă gustul telespectatorilor pentru… altceva.
Citeste si:
Carmen Avram: În slujba interesului public
Liana Stanciu: În slujba unei cauze nobile
