Când nu te poți opri. Presupunerile care ne țin în priză
Că avem nevoie să ne oprim din când în când și să ne încărcăm bateriile pare evident. Și totuși, nu facem asta cu grija și preocuparea alocate altor lucruri, proiecte și obiective, altor oameni sau organizației în care lucrăm. Ne punem pe locul doi. Găsim justificare de fiecare dată și o alimentăm, în așa fel încât să ne convingem pe noi înșine că motivul pentru care nu ne oprim și nu ne odihnim este foarte solid. De cele mai multe ori, nu validăm și nu întrerupem șirul presupunerilor pe care le facem și care s-ar putea dovedi, deseori, false. Ne construim atent istoriile care nu ne dau voie să luăm o pauză în mod real, chiar și când suntem pe plajă sau undeva cu familia, într-un loc destinat vacanței.
Aud și în cercul meu de prieteni, văd chiar și în familia mea, am făcut și eu uneori asta: merg în vacanță și totuși răspund la câte un e-mail, îmi iau o oră dimineața de lucru înainte de a începe programul zilei, răspund la telefoane și lucrez de la distanță… Văd aceste obiceiuri la oamenii cu care lucrez în sesiunile de coaching. Unul dintre mecanismele care funcționează pentru mine este să plec în vacanță într-un loc pe care mintea mea îl asociază doar cu vacanța. Vizitez orașe pe care nu le-am văzut, merg în locuri în care încă nu am lucrat. Specific muncii mele, am bătut țara și Europa în lung și-n lat și am ocazia să vizitez locuri frumoase și hoteluri foarte bune. Dar locurile acestea sunt asociate muncii mele, deci nu prea îmi place să merg acolo în vacanță. Chiar dacă m-a impresionat locația.
Trec aici în revistă câteva dintre presupunerile pe care oamenii le fac și care nu le dau voie să se deconecteze în mod real și să lase mintea, sufletul și trupul lor să se odihnească și să se reîncarce cu energie.
Că oamenii vor spune că nu te mai interesează…
Oh, și asta poate fi chiar periculos în ochii ierarhiei, mai ales în culturile care pun atât de mult focus pe a fi competitivi, focus pe rezultate și pe efort susținut și neîntrerupt sau în care oamenii consideră că trebuie să fie prezenți, văzuți și permanent ocupați. Construindu-se povestea în jurul acestei presupuneri, te poți trezi că dai chiar tu telefoane din vacanță, încercând să păstrezi aparența controlului și a conectării. Ești atât de motivat și de interesat de ceea ce se întâmplă încât nu lași nici o clipă frâiele din mână devenind primul dușman al odihnei tale.
Partea nevăzută a monedei este că acest tip de comportament se numește micromanagement și obsesie pentru control în ochii celor mai multor oameni. Nu prea te apreciază nimeni, de fapt.
Că pierzi ceva ce ai deja – de exemplu, autoritate sau rezultate care depind de tine
Acest tip de presupunere include o mare lipsă de încredere în echipa cu care lucrezi și colaboratorii tăi, alimentându-ți ego-ul: cum că lumea și rezultatele depind, în mare măsură, doar de tine.
Este uneori întâlnită presupunerea că dacă delegi prea mult și creezi prea multă autonomie, autoritatea ta va putea scădea pentru că dispare puterea controlului și a expertizei specifice, în unele cazuri. Genul acesta de presupunere nu te lasă deloc să te odihnești și să te detașezi pentru două-trei săptămâni cât ar fi normal, pentru ca mintea ta să-și refacă capacitatea de concentrare și energia necesară unor decizii de calitate. Ba mai mult, îți limitează capacitatea de delegare. Ai putea să o descrii ca la carte dar ți-e greu să o aplici.
Că e doar temporar – e doar pentru câteva săptămâni
Aceasta este o presupunere foarte des întâlnită și anume că vârful de sarcină și de presiune la care alegi să te supui fără să faci pauză, fără să faci sport, fără să îți dai voie în weekend sau în timpul vacanței să faci activități absolut desprinse și fără nicio legătură cu munca ta… acest vârf este doar pentru o perioadă scurtă… În fond, în lumea asta VUCA, trebuie să știm să ne adaptăm din mers și să fim în priză deci o mobilizare de încă (doar) câteva săptămâni nu poate să cauzeze nimic rău… peste celelalte multe alte rânduri de câteva săptămâni de acest fel, aș adăuga eu aici.
Ajungem să ne mândrim cu capacitatea noastră de mobilizare și o asociem responsabilității foarte ridicate pe care o manifestăm, responsabilitate care, de altfel, ar trebui foarte mult apreciată. Dependent de adrenalină, nu prea știi ce să faci cu timpul tău în momentul în care îl ai liber.
Că întreruperea va face ca oamenii să (te) uite
Presupunerea aceasta generează multe temeri: dacă se descurcă și se întâmplă lucrurile fără tine, pe criza asta, oare nu devii redundant?
Mult mai prezentă această presupunere în organizațiile mari în care fiecare își dezvoltă un soi de teritoriu. Sunt foarte multe culturi organizaționale în care oamenii sunt îndemnați să se facă vizibili, dacă vor să rămână în radarul celor care iau decizii în privința lor. Evident că este bine să faci vizibile inițiativele și ideile tale cu condiția ca vizibilitatea să nu se refere la acest tip de prezență continuă care să nu-ți permită să te detașezi și să rămâi un profesionist capabil să livreze pe termen lung având un nivel ridicat de reziliență.
Că ai trecut prin perioade ca asta și nu ți s-a întâmplat nimic deosebit
Supraevaluarea propriilor capacități de a face față presiunii pe termen lung este o temă relativ comună. Am lucrat cu oameni care, ajunși în burnout, au adunat din anii din urmă luni întregi de concediu. La limita epuizării, cu obiceiuri pe care nu și le recunosc și le judecă critic ei înșiși, sunt puși în fața situației de a fi trimiși să își ia tot concediul odată, chiar de către compania care, în trecut, a beneficiat de prezența lor non-stop.
Este un cerc vicios posibil de întâlnit mai ales la vârful organizațiilor. Foarte periculos pentru starea de sănătate a acestor manageri, oameni care, oricum, au o responsabilitate foarte ridicată. Toate studiile din ultimii trei – patru ani arată un nivel foarte ridicat de oboseală la nivelul managerilor a căror muncă și al căror rol s-a transformat foarte mult în urma pandemiei și a generalizării muncii hibride. A fost o perioadă foarte grea, prin care marea majoritate a trecut și acum pare că ne-am obișnuit cu un nivel mai ridicat de oboseală, ale cărei efecte imediate uneori nu le vedem și doar le intuim.
Presupunerea că ai mai făcut asta și că ai rezistat nu ia în calcul efectul major pe care l-a avut asupra tuturor această schimbare a ultimilor ani și a faptului că, biologic, fără odihnă și fără sport, în fiecare an pe care îl adăugăm vârstei noastre suntem puțin mai fragile și e nevoie să ne protejăm și să ne odihnim cu mult mai multă responsabilitate pentru a putea trăi o viață frumoasă și în ultimii ani profesionali și după aceea.
Acest lucru este valabil nu doar în cazul celor care au peste 50 de ani și care, în mod evident, ar trebui să aibă o intensitate mai mică a efortului, este valabil pentru toate vârstele, pentru că am văzut atât de multe cazuri de burnout la millennials, accidente vasculare sau infarcturi…
Pentru cineva care performează ”a fi în priză” este un mod de a fi. A deveni conștient care sunt limitele tale naturale și a încerca să le respecți protejându-ți atât sănătatea mentală cât și pe cea fizică și emoțională parcă este unul dintre cele mai înțelepte lucruri care se pot întâmpla unui om care își iubește munca și este pe deplin responsabil. Sunt foarte multe teme de reîncadrat pentru a putea deveni conștienți de aceste lucruri și conversația cu un coach are exact acest rol: de a te vedea pe tine însuți într-un context mai larg, al muncii și al vieții care se integrează cu munca ta, al resurselor tale interioare care vin în slujba aspirațiilor pe care le ai, a înțelegerii temerilor și ipotezelor de la care pleci atunci când iei o anumită decizie în ceea ce privește momentul și oportunitatea de a te opri și a-ți încărca bateriile așa cum trebuie.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 285
Pentru abonare, click aici
