Cum să dăm viață patrimoniului?
Generația mea a reacționat ostil față de îndoctrinarea național-comunistă. Am urmărit cu pasiune occidentalizarea, ieșirea din izolare, adică din enclava propagandei de tip ”Cântarea României”, care ne-a intoxicat anii de formare intelectuală. Generația următoare – codificată între Millenials și Z Gen – trăiește mobilitatea europeană ca pe un dat subînțeles și nu prea știe cum să-și utilizeze libertatea. Ne-am instalat în comunitatea umană unificată prin internet, trăim urmările revoluției digitale, suntem cu toții interconectați la fluxul global de informații. Pe fondul acestei eliberări adesea haotice se revine treptat la o psihologie colectivă care-și caută compensatoriu izvoarele. Dar conceptul de patrimoniu va fi greu recuperat și numai printr-o educație umanistă accesibilă cât mai larg. De ce spun asta? Pentru că patrimoniu e tot ce ai moștenit de la părinți și strămoși. Noțiunea este etimologic legată de cultura patriarhală, adică de o ancestralitate pe care corectitudinea politică, studiile de gen, curentul feminist și un anume secularism anti-clerical o pun în criză. Avem nevoie de mai mult răgaz creator pentru a reabilita termeni precum patrie & patrimoniu. Nu suntem încă pe deplin naturali în schimburile culturale cu restul lumii occidentale, la periferia căreia ne aflăm. De fapt, tocmai acest statut periferic, reflectat în mimetisme superficiale și complexe de inferioritate resentimentare, ne face să ne trăim crispați specificul național, inerțial legat de un imaginar rural, ”primitiv”, deci rușinos. Dezvoltarea economică din deceniile post-comuniste s-a bazat pe decomunizarea decorului nostru mental, dar și pe o ură de sine, exprimată prin urbanizarea galopantă a moravurilor, cu tot cu decompensările sale nevrotice. Tocmai în acest balans vechi-nou găsim paradoxul care ne va reconecta la o conștiință patrimonială ”funcțională”: nu poți înțelege logica arhaică a românității ”tradiționale” decât dacă ești complet urbanizat, cultivat, familiarizat cu antropologia culturală și oarecum ”obosit” de propriul rafinament. Un Horia Bernea, cel care a creat Muzeul Țăranului Român, în 1990, era un mare artist, dar și fiul unui faimos etnolog din Școala sociologică de la București, fondată în anii 30 ai veacului trecut de către Dimitrie Gusti. Asculta jazz, picta în sudul Franței, a făcut împreună cu mine o carte despre Roma bizantină – iată genul de om care poate iubi ce-au creat înaintașii noștri fără să ucidă spiritul țărănesc sub asaltul unei atitudini de parvenit. E nevoie de arhitecți sofisticați, de oameni ”citiți”, de inși călătoriți prin toată lumea pentru a revaloriza competent un sat din Muscel, din Mărginimea Sibiului sau din Bucovina și Oaș. Numai asemenea oameni au o percepție completă și corectă asupra creațiilor de patrimoniu străvechi, opace pentru cei mai mulți dintre contemporanii noștri.
Sunt optimist și din alt unghi. Noua generație are o conștiință ecologică. Vrea să protejeze mediul, deci e mult mai atentă și la mediul construit. Când stai 12 ore pe zi în fața unui computer, la un sediu de corporație din Nordul Bucureștiului, mintea îți evadează ”la iarbă verde”, visezi o viață autonomă, idealizezi natura și pensiunile europene cu program de echitație sau drumeție alpină. România profundă, încă mizerabilă ca realitate socioeconomică (emigrație, dependență asistențială, în absența joburilor și a serviciilor) devine astfel o Arcadie pentru cei care trăiesc alienant rutina unei vieți profesionale excesiv de artificiale (spații de sticlă, beton, inox, hi-tech, cu aer condiționat și mochete insonorizante). În vreme ce țăranii îmbătrânesc în cârciumi sordide sau maimuțăresc suburban viața de la oraș, orășenii ajunși la o treaptă superioară de discurs cultural sunt dornici să recupereze tehnicile ”verzi” ale vieții strămoșești, să-și facă reședințe secundare autentic potrivite cu stilul fiecărei vechi regiuni și să practice agricultura bio, la intersecția dintre un ethos nativist și regăsirea bucuriilor simple. Nevoile spirituale ale mediului corporatist combină așadar utopia ”falansterială” (a comunităților autarhice) și aspirația spre autenticitate existențială, cu sau fără accente religios organizate. Unii pleacă în Vest, alții se mută în Vestul țării, dar sunt destui cei care vor să reinventeze o Românie în care bunăstarea economică și respectul activ pentru prezervarea patrimoniului ar putea conlucra pentru un aer comun mai respirabil. Asemenea impulsuri atavice, slab instituționalizate, vor căpăta amploare programatică dacă CSR va primi mai des expresia unei pedagogii a originilor. Asta nu presupune ca, în locul unor seminarii de public speaking, să finanțăm ateliere de cusături în borangic, sau să ne facem huse de laptop cu motive folclorice. E vorba doar de susținerea unei educații filozofice, umaniste, care să pună la pachet critica hiper-tehnicizării cotidianului și cunoașterea empirică a stilurilor de viață tradiționale: mai multe ieșiri în natură, cu mai multe instrumente de analiză a habitatului tradițional, mai multe expuneri despre îmbinarea dintre modestie (smerenie, umilitate) și etica post-materialistă a limitării consumului. Peste o treime din teritoriul României e montan și subalpin, avem deci materialul unei Austrii sau Elveții autohtone, adică a unei economii de nișă capabile să fructifice potențialul turistic, într-o cheie bonomă, convivială, de bună calitate alimentară și constructivă (o micro-civilizație a lemnului găsești, de pildă, în mult invidiatul spațiu al Scandinaviei).
Dacă optăm pentru o asemenea viziune, avem însă nevoie de o mai bună educație. Din ea vor decurge stările de spirit care, conjugate inteligent, vor impune treptat și politici publice pro-patrimoniu, reduse acum la o sumă de lozinci patriotarde, sau la intervenții punctuale, de la om la om și de la caz la caz. Elevii și studenții au nevoie de cursuri despre patrimoniu, ca sursă de viitor, căci nu-ți poți dezvolta potențialul în absența rădăcinilor vii. Deocamdată, educația formală (licee, universități) le prezintă doar un patrimoniu mort, sacralizat ca abstracțiune solemnă, conform unei stilistici voievodale (axate pe retorica vechiului regim). Ca să iubești patrimoniul, trebuie nu doar să-i cunoști morfologia (deci să poți perora, bunăoară, despre goticul ștefanian), ci și să-l reanimezi printr-un patriotism civic, asumat competent, cu o anumită tandrețe, dar și cu furie față de kitsch. Trebuie să vezi în el cartea ta de vizită pentru orice privire străină, rezervorul tău de motive reciclabile, tezaurul tău de simboluri și corespondență ”ecumenică” între ce au creat strămoșii tăi și marea cultură a continentului nostru. Transilvania, cu mozaicul ei de expresii multiculturale, poate deveni paradigma unei pedagogii patrimoniale senine, la nivelul tuturor școlilor din România. Aș spune că prințul Charles a devenit principalul ei lobby-ist internațional tocmai pentru că acolo, în arealul intra-carpatic, s-a realizat cel mai bine profeția unei Românii europene: cetăți și sate fortificate, diversitate armonizată prin peisajul ”paradisiac”, castelane biblioteci aristocratice și idilice sate cu case din bârne negre, peste fundații din piatră de râu. Sigur, pentru ca ”transilvanizarea” țării să se obiectiveze, mai avem nevoie de autostrada Comarnic-Brașov, căci ideile nu trec munții doar prin rețelele GSM, ci și terestru, odată cu mărfurile, dar mai ales cu oamenii și povestirile lor. Ups! Era cât pe ce să vă trezesc la realitate…
Articol preluat din numărul 262, noiembrie 2019, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
