Este coachingul o șarlatanie? Criticile cu privire la coaching nu sunt complet neîntemeiate

Acesta e primul dintr-o serie de trei articole prin care încerc să îi ajut pe cititorii care încă nu au încredere în valoarea coachingului să înțeleagă mai corect care e plusul real de valoare pe care îl pot aduce programele de coaching în viețile noastre. Articolele se adresează de asemenea și coachilor sau beneficiarilor care pot avea o încredere prea mare, necritică, în ce aud și citesc despre coaching. Din păcate, mulți dintre coachii cei mai vizibili în programe TV, podcasturi foarte populare, reviste cu număr mare de cititori, ori conferințe cu număr foarte mare de participanți vehiculează unele clișee care sunt aparent corecte și utile, dar care, la o analiză mai atentă, se dovedesc nesustenabile. Însă dincolo de critici care pot fi argumentate și documentate, coachingul are un potențial imens pe care prea puțini îl văd în adevărata lui anvergură. De fapt, coachingul este astăzi o metodă personalizată de învățare-dezvoltare pe parcursul întregii vieți, care e focalizată pe interesele și resursele specifice ale fiecărui beneficiar și se dovedește mai eficientă pentru foarte mulți oamenidecât alte metode.

1. Este coachingul o șarlatanie? Criticile cu privire la coaching nu sunt complet neîntemeiate
2. Dacă vrei o metodă personalizată de învățare-dezvoltare pe parcursul întregii vieți, focalizată pe interesele și resursele tale specifice, acea metodă e coachingul
3. O contribuție românească la dezvoltarea coachingului mondial: schimbare de paradigmă și model practic original

Coachingul non-sportiv este în prezent o industrie globală, în creștere rapidă, care atrage anual miliarde de dolari, cuprinzând o gamă largă de servicii cunoscute sub numele de coaching pentru viață (life coaching), coaching pentru carieră (career coaching), coaching pentru management (executive coaching), coaching pentru afaceri (business coaching), coaching pentru echipe (team coaching) etc. Persoana care oferă astfel de servicii e numită coach, iar persoana care cumpără sau primește astfel de servicii e numită client sau beneficiar. Termenul antrenor prin care putem traduce englezescul „coach” e utilizat mai rar pentru că antrenorii sunt de obicei asociați cu sportul și a spune „sunt antrenor” poate genera confuzii. Există multe similitudini între antrenamentele sportive și coaching, de exemplu dimensiunea practică a procesului și natura relației: exact ca în sport, în coaching nu doar vorbești despre ce și cum faci, trebuie să faci efectiv; iar relația între coach și beneficiar e una nonformală, întemeiată pe parteneriat, autenticitate, respect reciproc, apreciere și admirație reciproce, reguli acceptate de toți partenerii. Totuși, procesele de coaching non-sportiv urmăresc alte scopuri și au conținuturi diferite față de antrenamentele sportive; de aceea, inclusiv sportivii și echipele sportive care vor să obțină performanțe înalte apelează și la coachi non-sportivi.

Potențialii beneficiari au opinii și atitudini foarte diferite cu privire la coaching

1. Unii îl resping total, etichetându-l ca „șarlatanie”, „metodă de a obține bani fără muncă”, „nouă religie”, „metodă de spălare a creierelor”, „metodă de manipulare a angajaților”. Aceste critici nu sunt complet neîntemeiate; voi arăta mai jos de ce. Adesea însă ceea ce criticii prezintă drept argumente dezvăluie absența informației corecte cu privire la procesele de coaching, iar puterea criticii lor vine mai mult din retorică (limbajul folosit) decât din argumentație întemeiată.
2. Alții îl abordează cu o curiozitate sceptică, speră ca un coach să le dea cât mai repede soluții pentru toate problemele complicate din viețile lor și sunt dezamăgiți, pentru că niciun coach respectabil nu poate promite sau face asta, iar aceia care promit nu își pot respecta promisiunea – știi vreun domeniu în care nu există și furnizori care promit mai mult decât pot oferi?
3. Alții îl îmbrățișează cu entuziasm, pentru că starea lor de bine crește în timpul sesiunilor și după ele.
4. Iar alții îl îmbrățișează cu încredere realistă, pentru că găsesc în programele de coaching oportunități reale de creștere personală, profesională sau pentru business.
   

Coachii au și ei opinii și atitudini diferite față de ocupația lor

1. Unii îl abordează pragmatic, ca pe o ocupație din care caută să obțină cât mai repede câștiguri cât mai mari. Eu îi recunosc după clișeele atrăgătoare pe care le vehiculează fără să le pună sub lupa gândirii critice întemeiate pe știință și după numărul de oameni cu care lucrează simultan; când numărul acela e mai mare de 15-20, ce se petrece acolo poate fi antrenant, plăcut, interesant, inspirațional, util, dar nu e coaching de bună calitate (voi arăta pe parcursul celor trei articole ce înțeleg prin coaching de bună calitate).

2. Alții îl îmbrățișează cu bună credință și entuziasm, investind timp și bani ca să devină meseriași buni sau foarte buni. Eu îi recunosc după mai multe caracteristici: știu cum să lucreze cu clienții lor ca să obțină rezultatele dorite de aceștia, conversează cu ușurință, au experiențe de viață și profesionale variate, au o bună intuiție întemeiată pe acele experiențe, dovedesc inteligență cognitivă și socio-emoțională, nu lucrează niciodată cu mai mult de 15-20 de oameni și refuză clienți pentru că își dau seama că împreună nu pot obține rezultate foarte bune; eventual (dar nu obligatoriu), au o certificare din partea unei asociații internaționale a coachilor.
3. Iar alții se străduiesc să lucreze ca profesioniști autentici. Eu îi recunosc după următoarele: au toate caracteristicile unui bun meseriaș; știu nu doar cum să lucreze cu clienții lor, ci și de ce și pentru ce lucrează în felul acela, iar nu altfel; pun sub lupa unei gândiri critice foarte lucide și solid documentate științific atât propriile practici, cât și orice se spune sau se scrie în și despre profesia lor; nu folosesc clișee sau, dacă le folosesc, le analizează cu gândire critică bine documentată.

În ce mă privește, m-am apropiat de coaching mai întâi din curiozitate. Destul de repede, s-a activat în mine atitudinea critică a psihosociologului și profesorului universitar care a observat că discursurile și practicile cel mai bine vândute vehiculează multe idei foarte atrăgătoare, dar care nu au o întemeiere științifică sau filosofică solidă. Însă, dincolo de toate criticile care pot fi argumentate și documentate corect – care dintre profesii nu e criticabilă și care pădure nu are și uscături? –, coachingul are un potențial imens pe care încă prea puțini îl văd în adevărata lui anvergură. Pentru că am văzut acest potențial foarte mare, am decis să devin coach „cu normă întreagă” și să dezvolt un model de coaching mai bun decât cele pe care le criticam. Am prezentat și criticile mele, și noul model într-un articol academic recent (Stănciulescu, 2024), susținându-le cu argumente întemeiate pe 15 ani de practică reflexivă în calitate de coach și cu documentare multidisciplinară în literatura științifică internațională din domeniile coaching, sociologie, psihologie și științele învățării.

Sursa criticilor întemeiate e o definiție veche a coachingului, singura care ajunge, în diferite forme, la clienți și la publicul larg

Coachingul e considerat una dintre „intervențiile care ajută prin a sta de vorbă” (helping by talking interventions, Tee and Passmore, 2022), asemănătoare cu, dar și diferită față de consiliere, consultanță, psihoterapie, formare, predare, mentorat sau mediere.

Nu avem o definiție unică, unanim acceptată. Cred că orice profesie cunoscută astăzi are definiții multiple, pentru că orice profesie evoluează în timp, iar timpul aduce noi dezvoltări și noi definiții. Definițiile cele mai cunoscute ale coachingului indică schimbări importante și rapide în înțelegerea procesului pe parcursul ultimilor 20 de ani.

Din nefericire, cei mai mulți coachi din toată lumea continuă să repete, cu variațiuni pe aceeași temă, partea cea mai criticabilă din definiția dată în 1992 de John Whitmore, considerat „părinte fondator”:

„Coachingul înseamnă deblocarea potențialului unei persoane pentru a-și maximiza propria performanță.  Înseamnă să îi ajuți [pe oameni] să învețe, mai degrabă decât să îi înveți.[…] Coachingul dă rezultate în mare măsură datorită relației de susținere dintre coach și beneficiar, precum și datorită mijloacelor și stilului de comunicare utilizate. Persoana antrenată dobândește faptele, dar nu de la antrenor, ci din interiorul său, fiind stimulată de coach.  Bineînțeles, obiectivul de îmbunătățire a performanței este primordial, dar întrebarea este cum se poate realiza cel mai bine acest lucru” (Whitmore, 2009: 9-10).

Chiar și definiția folosită de ICF, cea mai numeroasă asociație internațională a coachilor, rămâne tributară acelei părți din definiția lui John Whitmore care e criticabilă: „ICF definește coaching-ul ca fiind un parteneriat cu clienții într-un proces creativ și provocator care îi inspiră să își maximizeze potențialul [sublinierea mea] personal și profesional. Coaching-ul este un proces orientat spre client.” (https://coachingfederation.ro/ce-este-coachingul/) Această definiție nu punctează partea cea mai valoroasă din definiția dată de „părintele fondator”: coachingul „înseamnă să îi ajuți să învețe, mai degrabă decât să îi înveți.”

De ce afirm că o parte din definiția clasică a coachingului e nesustenabilă și alimentează critici întemeiate

Orice ființă umană are în ea însăși și în mediul său de viață un „bazin” cu resurse utile pentru viața sa și proiectele sale. De obicei, ne referim la acest bazin de resurse cu termenul potențial: ele sunt acolo și pot fi folosite. Însă a avea resurse e o condiție necesară, nu și suficientă ca să reușești în ceea ce îți dorești și îți propui să faci. Pentru reușită, e crucial să activezi și să capitalizezi acele resurse, să le aduci din starea de potențial în starea de „capital”. În economie, capitalul este un ansamblu de resurse (bani, obiecte, oameni) care sunt puse la treabă împreună în așa fel încât să genereze un profit; prin analogie, a capitaliza resursele din tine și din mediul tău social și natural înseamnă a le pune efectiv la treabă împreună, în contextele potrivite, în puzzle-urile potrivite contextului, în formele și proporțiile potrivite, astfel încât să obții beneficii, materiale și nemateriale. Exact la asta te ajută coachingul de bună calitate: să (re)descoperi ce resurse ai în bazinul tău de resurse, să le activezi, să le pui împreună în puzzle-ul potrivit și să le capitalizezi cât mai bine. El se adresează persoanelor care au un bazin cu multe resurse, dar fie au atât de multe încât au și uitat că au una sau alta, fie nu știu cum să le pună împreună la treabă ca să obțină beneficiile pe care și le doresc, fie nu au câteva piese cruciale și nu știu care sunt acele piese lipsă, ori cum să le așeze într-un puzzle eficace.

De obicei, orice om care se menține în viață reușește să activeze și să capitalizeze o parte din resursele sale (potențialul său) și să obțină unele beneficii fără să apeleze la profesioniști. Însă în lumea actuală comparația cu alții și competiția pentru toate lucrurile importante devin tot mai puternice și nu le poți evita (poate doar dacă te izolezi complet de alți oameni). Indiferent că vrei să ai cumpărători pentru produsele sau serviciile tale, să obții și să păstrezi un loc de muncă mai bine plătit și un statut social care îți aduce mai multe avantaje, să ai iubitul/iubita, soțul/soția, prietenii și vecinii pe care ți-i dorești și să-i păstrezi alături de tine, să obții pentru copilul tău un loc la o școală bună sau să fii apreciat/ă de el ca părinte bun, ori să te consideri o persoană realizată, împlinită, te compari și ești comparat/ă inevitabil cu alții și te afli inevitabil în competiție cu alții, care își doresc aceiași cumpărători, același loc de muncă, același statut social, același bărbat sau aceeași femeie, același loc la școală pentru copil etc. Ca să reușești, trebuie să activezi și să capitalizezi resursele potrivite din bazinul tău nu oricum, ci laacel nivel de performanță care îți dă șansele cele mai mari să reușești. Nu e vorba despre performanță doar în sensul sportiv ori economic al termenului, e vorba despre performanță în orice domeniu al vieții tale: de la educație și viața profesională sau business, la relațiile de cuplu, cu copiii, ori cu prietenii și vecinii, și la implicarea în proiecte care fac comunitatea și societatea în care trăiești mai funcțională, mai aproape de cum ți-ai dori tu să fie.

Atunci când vorbesc despre „maximizarea potențialului”,  „deblocarea potențialului”, „descătușarea întregului potențial”, „cea mai bună variantă a ta / a voastră”, „maximizarea performanței”, coachii se referă exact la acest proces de (re)descoperire, activare, punere împreună în puzzle-ul potrivit și capitalizare a resurselor din bazinul clientului / beneficiarului, astfel încât omul respectiv, echipa respectivă, organizația respectivă să reușească ce își dorește.

Din păcate, acest limbaj, devenit foarte popular datorită autorității numelui John Whitmore și autorității ICF, are consecințe ambivalente. Pe de o parte, el are o forță mare de marketing în anumite categorii de populație. Pe de altă parte, categoriile de populație în care scepticismul față de nou e mare și categoriile mai bine antrenate în gândire critică nuanțată și documentată științific îl percep ca pe instrument al manipulării pentru că, supuse la gândire critică, expresiile respective dezvăluie sensuri nesustenabile.

Să luăm, de exemplu, „deblocare” și „descătușare” a potențialului: dacă ai făină în cămară și nu o folosești ca să nu stai flămând, nu înseamnă că ar fi „blocată” sau „încătușată”, înseamnă doar că fie nu (mai) știi că o ai, fie nu știi ce și cum să faci cu ea. E un raționament simplu, practic, la îndemâna oricui își pune la treabă un minim de gândire critică.

Un alt raționament practic demontează ușor accentul prea mare pus pe resursele interne ale clientului. Când vorbesc despre „potențial”, foarte mulți coachi se referă la acest tip de resurse. Se pleacă de la asumpția „clientul are toate resursele” în el însuși, iar coachul l-ar ajuta să le scoată „din interiorul său”, așa cum spune definiția lui John Whitmore. Pe lângă aceasta, foarte mulți pun ceea ce ei numesc „potențial” (resursele interne) în opoziție cu structurile sociale și interacțiunile sociale, care ar bloca, în viziunea lor, manifestarea liberă și creativă a potențialului. Or, e o evidență că nimeni nu poate nici să rămână în viață, nici să obțină lucruri foarte importante pentru care ne aflăm inevitabil în competiție cu alții – cumpărători pentru produsele și serviciile noastre, locuri de muncă bine plătite, iubiți/iubite, soți/soții, poziții de prestigiu și putere etc. – dacă mizează doar sau prea mult pe resursele „din interiorul său”. Pentru a reuși, oricine are nevoie să activeze, să pună împreună în puzzle-ul potrivit și să capitalizeze atât resurse interne, cât și resurse din mediul social și din mediul natural; de asemenea, are nevoie să-și dezvolte continuu bazinul de resurse, interne și externe, adăugând resurse noi, pe care încă nu le are, și ridicând calitatea resurselor pe care le are la nivelul cerut de competiția tot mai mare.

Și expresiile „maximizarea potențialului” sau „descătușarea întregului potențial” se dovedesc nesustenabile, atât din punct de vedere practic, cât și științific. În fiecare context concret e economic și productiv să utilizăm doar o parte din resurse (potențial), acea parte care e adecvată contextului respectiv. Iar neuroștiințele ne spun că, atunci când activează anumite circuite, creierul dezactivează automat altele. Cu alte cuvinte, potențialul nici nu trebuie și nici nu poate fi vreodată „maximizat”, ori „descătușat” în întregime.

„Cea mai bună variantă a ta” e de asemenea o formulare nesustenabilă: ființa umană e în devenire continuă și doar după trecerea în neființă ai putea, eventual – dacă mai putem ceva atunci –, să cântărești care a fost „cea mai bună variantă a ta”. Nici măcar „cea mai bună variantă a ta în contextul X” nu stă în picioare: cum cântărești diferitele variante ale tale ca să decizi că una și nu alta e „cea mai bună”? E o mare diferență între a spune că ajungi la „cea mai bună variantă a ta” și a spune că activezi acel puzzle de resurse care ți se pare cel mai potrivit aici și acum: ai nevoie să testezi acel puzzle, să observi ce și cum funcționează și ce și cum ar putea funcționa mai bine.

Alte clișee alimentate de definiția lui John Whitmore care se vând foarte bine în anumite categorii sociale, dar generează în același timp critici și respingere în categoriile cu nivel ridicat al scepticismului și în categoriile cu gândire critică mai bine antrenată și documentată sunt „ești perfect/ă așa cum ești”, „ai un geniu în tine”, „descoperă-te pe tine, cel/cea autentic/ă”, „fă ce vrei tu, nu te lăsa influențat/ă”, „fără limite” etc. Credința că un coach nu ar avea nevoie de multă teorie, deci nici de studii sistematice de lungă durată în domeniile socioumane (sociologie, antropologie socială, psihologie, științele învățării, economie), face ca mulți coachi – dar nu toți – să utilizeze concepte și rezultate ale cunoașterii științifice fie prea vechi (din anii 1970-1980), fie distorsionate prin interpretări rapide, fără suficientă aprofundare. Am explicat mai pe larg aceste aspecte în articolul citat mai sus (Stănciulescu, 2024).

Concluzii

Am arătat în acest articol următoarele:

1. coachingul e o metodă de învățare-dezvoltare personalizată, focalizată pe interesele și pe resursele specifice ale fiecărui beneficiar; el seamănă sub unele aspecte cu antrenamentele sportive, dar urmărește alte scopuri și are alte conținuturi;
2. coachingul se adresează persoanelor, echipelor și organizațiilor care au un „bazin” cu multe resurse și vor să le activeze laacel nivel de performanță care le asigură șansele cele mai bune să le capitalizeze în contextul competiției tot mai mari;
3. potențialii beneficiari au atitudini variate cu privire la coaching: unii sunt sceptici sau îl resping ferm; alții își fac speranțe iluzorii și sunt dezamăgiți; iar alții îl privesc cu încredere realistă, întemeiată pe propriile experiențe sau experiențe ale cunoscuților;
4. coachii pot fi incluși în trei categorii: pragmaticii, care lucrează în primul rând pentru bani; meseriașii, care știu cum să facă lucrurile; și profesioniștii, care știu și cum să facă lucrurile, și de ce și pentru ce fac ce fac, putând documenta științific de ce fac una sau alta;
5. coachingul e criticat de multe ori din cauză că oamenii nu sunt suficient de bine informați;
6. cele mai multe critici populare care sunt și întemeiate se referă la un jargon alimentat de o definiție veche și depășită a coachingului.

Voi prezenta în articolul următor alte câteva definiții mai recente, care păstrează nucleul valoros din definiția lui John Whitmore – coachingul „înseamnă să îi ajuți să învețe, mai degrabă decât să îi înveți” și „dă rezultate în mare măsură datorită relației de susținere dintre coach și beneficiar” –, dar se și îndepărtează de ea sub alte aspecte.

---

Referințe bibliografice

Stănciulescu, E (2024). Beyond coping and adaptation: Toward a sociology of coaching. A necessary paradigm shift to address contemporary dramatic social change. Social Science Information, 63(2), 213-249. https://doi.org/10.1177/05390184241252770

Tee D and Passmore J (2022) Coaching frameworks: The role of frameworks, models and approaches in coaching. In: Tee D and Passmore J (eds) Coaching Practiced. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, pp.4–7.

Whitmore J (2009) Coaching for Performance: GROWing Human Potential and Purpose – The Principles and Practice of Coaching and Leadership. London–Boston: Nicholas Brealey Publishing.

——-

Sunt Elisabeta Stănciulescu, fostă învățătoare, profesoară de liceu, sociolog și profesor universitar, acum coach. Doctor în sociologie. Creatoare a unei noi paradigme și unui nou model de coaching, singurele produse originale din domeniu create în România, neimportate „de afară”. Le-am descris într-un articol publicat recent într-o revistă a prestigioasei edituri SAGE:
Stănciulescu, E. (2024). Beyond coping and adaptation: Toward a sociology of coaching. A necessary paradigm shift to address contemporary dramatic social change. Social Science Information, 63(2), 213-249. https://doi.org/10.1177/05390184241252770.
Le-am descris și în limba română pe site-ul meu, unde găsești – gratuit – multe articole care îți pot fi utile : https://elisabetastanciulescu.ro/