Menținerea echilibrului în situații de criză sau cum să ne concentrăm pe oportunitatea oferită de criză

O situație de criză poate fi și o oportunitate de autocunoaștere, vindecare și maturizare psihică: un factor stresor inedit, de intensitate mare și apărut pe neașteptate, tinde să desfacă apărările psihice construite, în timp, în jurul unor conflicte interne pe care, grație acestor apărări, până acum nu le conștientizam. Altfel spus, ceea ce era până acum de nesimțit, de negândit, de negestionat, iese la lumină și devine soluționabil. În procesul de gestionare a crizei generate de Coronavirus, descoperim și dezvoltăm instrumente cu care putem aborda mai eficient decât până acum, sau poate pentru prima dată, probleme mai vechi. E util deci să ne orientăm spre rezolvări, clarificări, desfaceri de noduri, acceptându-ne stările, gândurile, trăirile, oricare-ar fi ele și lăsându-le să fie.

„Rutina mă face să mă simt prizonier” e poate afirmația pe care-am auzit-o cel mai des în ultima vreme. Rutina ne satisface nevoia umană fundamentală de siguranță. Deci ea în sine nu poate fi o problemă. Dimpotrivă: gesturile, elementele și ritualurile cu care ne construim rutina zilnică ne ancorează, aducându-ne tihnă și confort.

Unde ar fi atunci problema? Poate sunt ancorat undeva unde nu mi-e bine. Unde nu mi-era bine nici înainte. Poate nu-mi e bine cu persoana de lângă mine. Poate nu mi-e bine cu mine. Poate nu-mi (mai) e bun locul în care mă aflu în etapa asta de viață. Iar acum, în absența activităților cvasipermanente cu care obișnuiam să mă distrag, mă confrunt direct, și fără să mai am unde fugi, cu realitatea problematică din viața personală. Veste dificil de primit, dar în mod obiectiv, bună: acum că știu unde e problema reală, îmi pot îndrepta atenția, energia și timpul în direcția potrivită, fără să le mai risipesc în direcții false. Pot lucra la a nu mă mai simți prizonier.

Sau poate sunt una dintre persoanele pentru care nevoia – la fel de profund umană – de diversitate, aventură, imprevizibilitate, fior vital, e mai puternică decât nevoia de siguranță. Și oare cum pot obține înfiorare și element-surpriză fără să mă pot îndepărta de perimetrul și vecinătatea restrânsă a locuinței? Probabil mai greu, dar cu siguranță nu imposibil. Pot plonja de exemplu în adâncimi neexplorate, deci periculoase și incitante, din relația cu cele mai importante persoane din viața mea. Pot face expediții aventuroase în lumea mea internă, chestionându-mi și lărgindu-mi puțin limitele. Limitele psihice, emoționale și/sau fizice. Îmi pot construi proiecte pentru cele mai „nebunești” vise. Să visez și să-mi fac planuri, oricât de detaliate, nu mă poate împiedica nici o măsură restrictivă guvernamentală.

Viața vine peste noi doar într-o anumită măsură, și cel mai mult se-ntâmplă asta în situația în care stăm pe loc, așteptând, în loc să-i ieșim în întâmpinare. În mult mai mare măsură ne-o creăm; prin acțiunile sau non-acțiunile noastre, prin alegerile pe care le facem sau pe care ni le refuzăm sau amânăm. Dacă nu ne facem planuri, dacă nu ne construim un proiect de viață (oricât de flexibil și deschis modificărilor și adaptărilor ulterioare), devenim – fără ca măcar să fim musai conștienți de asta – parte din proiectul de viață al altora. Ce altceva ar putea fi libertatea interioară, decât asumarea, în proporție de 100%, a responsabilității pentru propria-mi viață? Sunt liber atunci când retrag responsabilizarea oricărui factor extern (persoane din prezent sau din trecut, mediu geografic sau social, regim politic, condiții climatice) pentru configurația actuală a vieții mele; când preiau integral proprietatea asupra tuturor gândurilor, trăirilor, acțiunilor mele și asupra tuturor rezultatelor lor; când sunt integral responsabil pentru tot ce-mi iese bine, pentru toate situațiile-n care-o dau în bară.

Un aspect important și productiv pe care perioadele dificile, care ne provoacă și ne solicită mult mai mult decât cele obișnuite, îl pot influența, este modul în care luăm decizii. Tendința, în astfel de perioade, este să ne restrângem. Tindem să devenim parcimonioși cu investițiile financiare, de timp, de energie și de încredere, să ne luăm doar angajamente pe termen scurt pentru că „nu știm ce va fi“. Preferăm să ne trecem intuiția în șomaj tehnic, nemaiavând curajul de a ne baza pe ea, respectiv să ne refuzăm temporar luarea de decizii „inconștiente“, din zona dorințelor pătimașe, a resurselor noastre de curaj, experimentare, aventură, risc, explorare, curiozitate, creativitate, preferând să luăm decizii din experiență (decizii mult mai conștiente, venite de pe tărâmul fricilor/temerilor/precauțiilor, al evaluărilor situaționale pe baza datelor și rezultatelor obținute până acum, pe cărări deja cunoscute, bătătorite, cu risc minim). Experiența și evaluarea pragmatică a fiecărei situații în parte este, desigur, foarte valoroasă, dar în mod ideal ele ar trebui să susțină, să completeze sau să ajusteze – din perspectiva realității externe – deciziile luate pe baza intuției, nu să le înlocuiască.

„May your choices reflect you hopes, not your fears.” (Nelson Mandela)

Violeta Dincă este Psihoterapeut, Psihanalist Relațional și Lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține cursul Cum ne construim şi menţinem echilibrul în situaţii de criză.