Viaţa la ţară… în alte țări
O parte importantă a cercetării mele despre Japonia anilor 1930-1940 are de-a face cu una dintre manifestările respingerii modernităţii în ţara soarelui răsare. După o fulminantă intrare pe scena mondială în 1868 şi o creştere economică extrem de rapidă pe fondul expansiunii teritoriale agresive cu anexarea Taiwanului şi transformarea Peninsulei Coreene în protectorat şi mai apoi în colonie, imperiul nipon s-a trezit în perioada interbelică o ţară modernă, în constantă creştere şi cu o dinamică viaţă urbană. Înscrisă firesc pe drumul democraţiilor capitaliste occidentale (cu toate că „democraţie” este un termen folosit întotdeauna în ghilimele când vine vorba de perioada ei interbelică), Japonia va cădea şi ea victimă discursului anti-modernitate (numit emfatic kindai no chōkoku, „înfrângerea modernităţii”) şi va aluneca odată cu începerea ostilităţilor în China, în 1930, în plasa naţionalismului şi fascismului. Şi la fel ca în cazul puterilor occidentale, combinaţia dintre creşterea rolului militarismului, marea depresiune economică şi frica de bolşevism va crea o mişcarea ideologică a nostalgiei pentru un imaginat illo tempore de dinainte de modernitate şi pentru viaţa simplă, bazată pe tradiţie şi pe producţia agricolă şi pastorală. Cunoscută sub diverse nume în Europa şi Statele Unite şi devenită un stâlp al conservatorismului şi naţionalismului ce vor arunca întreaga lume în cel De-al Doilea Război Mondial, în Japonia această mişcare avea să fie numită Nihon e no kaiki (întoarcerea la Japonia) şi avea să fie exprimată atât în literatură cât şi în filosofie de un grup de artişti şi intelectuali grupaţi sub numele de Roman-ha (Gruparea Romantică).
Aceea era însă reacţia la modernitate, adică la acea mişcare universală care dominase secolul la 19-lea şi care pusese sub semnul întrebării tot ceea ce omenirea acceptase până atunci ca pe un dat, imutabil şi universal. Modernitatea a pus omul la centru, a infirmat existenţa lui Dumnezeu pe baze ştiinţifice, raţionale, a împins idei de reformare socială radicală care au dus la revoluţii, căderea de imperii şi de capete încoronate, a generat progres enorm în toate domeniile cunoşterii şi a imaginat o lume a egalităţii şi a accesului pentru toţi. Dar care a şi lăsat în urmă enorme categorii sociale, le-a furat unora sprijinul ideologic, iar altora pe cel economic. „Întoarcerea” de atunci, din anii ’30, s-a soldat cu rezultate tragice, dar era un reflex de înţeles în faţa fricii de necunoscut ce se întindea înaintea omenirii. Păcat este că nu am reuşit ca specie decât să ne imaginăm soluţii extreme la acea criză a modernităţii, soluţii cu consecinţe de lungă durată (precum ideologiile fascismului şi comunismului, printre altele), al căror efect îl resimţim până în ziua de astăzi.
Dar, iată-ne, acum, la aproape o sută de ani de la acea mişcare conservatoare, în faţa unei alte migraţii „la ţară”, o nouă fugă de urban. În majoritatea societăţilor dezvoltate, ideologia modernităţii a lăsat loc celei a post-modernităţii, în care dorinţa de a găsi soluţii ideologice unificatoare pentru rupturile provocate de modernitate a fost înlocuită de una de exacerbare a fragmentării extreme. Eşecul anti-modernităţii de a găsi soluţii care să se potrivească perfect întregii omeniri şi să unească măcar în teorie societatea umană pentru un viitor comun mai bun—recurgând în schimb la formule şchioape precum comunism, democraţie, capitalism, dictatură, socialism—nu a făcut decât să confirme imposibilitatea unei întoarceri la o astfel de ideologie unificatoare. Din acel eşec s-a născut post-modernitatea cu globalismul ei corporat, cu neoliberalismul şi extremismul religios, cu violenţa politicii şi politica fricii, cu terorismul, neo-fascismul, naţionalismul selectiv şi regionalismul extrem şi cu individualismul radical, în care nu omul, ci eul individual a devenit centrul universului.
Noua „viaţă la ţară”, noua „întoarcere la tradiţie” este aşadar şi ea tot un reflex personal, individualist, în care nu o mişcare în masă către valori tradiţionale, ci o evadare individuală (însoţită, cum altfel, de toate instrumentele necesare perpetuării cultivării eului narcisist, internet, computer, telefon mobil conectat la întreaga lume) este scopul final. Nu o viaţă simplă, departe de tehnologie, urban şi modern, ci una în care toate beneficiile tehnologiei stau cu tine, în timp ce tu de rupi de societatea reală în numele unei egoiste salvări de sine, iată elementele componente ale noii plecări din oraşe.
Şi această plecare nu este accesibilă oricui, ci numai unor anumite grupuri privilegiate, ai căror membri au îndeajuns de multe resurse financiare şi de altă natură pe care se pot baza pentru a se muta la ţară, printre care şi slujbe de birou pe care nu trebuie să le facă de la birou. Nu oamenii de rând, nu muncitorii, nu săracii marilor oraşe vor pleca „înapoi” la ţară (unde nici nu au locuit vreodată), ci tocmai cei care prin veniturile lor sunt, de fapt, motorul economic al centrelor urbane. Şi cu plecarea lor vom asista la o nouă decădere a oraşului şi la un colaps economic al acestor spaţii urbane în care au sfârşit prin a trăi majoritatea celor care nu s-au mai putut duce altundeva după ce au fost dislocați economic de industrializare şi urbanizare în zorii modernităţii, acum o sută şi ceva de ani.
O comparaţie cinică ne indică fără greş că nu asistăm în noul exod de la urban la rural la vreo mişcare socială, ci la una foarte similară cu plecarea către suburbii care a avut loc începând cu anii ’60 în Statele Unite când majoritatea restricţiilor de rezidenţă pentru afroamericani a fost ridicată. Iar în faţa intrării acestora în cartierele în care nu aveau acces până atunci decât albii, cei din urmă s-au refugiat în suburbii şi în gated communities. Asta, desigur, pentru că îşi puteau permite financiar să o facă. La aceeaşi mişcare asistăm şi acum, când, după ce ultimele două generaţii au făcut din oraşe focare de aglomeraţie, mizerie şi poluare, cei care îşi pot permite să o facă dau bir cu fugiţii mai degrabă decât să se implice în schimbarea comunităţilor lor. Şi o fac, desigur, cu binecuvântarea companiilor pentru care lucrează şi care sunt, la rândul lor, bucuroase să nu mai plătească nici ele chirii şi impozite în oraşe. Iar în urmă nu rămân, distopic şi apocaliptic, decât clădiri goale de birouri, magazine şi restaurante, apartamente şi zone rezidenţiale decăzute dincolo de statutul de junglă urbană.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 273
Pentru abonare, click aici
