Dincolo de nori, aproape de limite

Era ora prânzului când zborul Qatar Airways-352 se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Kathmandu. Îmi amintesc că butonam ecranul integrat în spătarul scaunului din faţă şi că nu dormisem deloc, deşi plecasem din Bucureşti cu o seară înainte. Pe geam apăruse o parte a lanţului muntos Himalaya, cu vârfurile stâncoase şi înzăpezite, pe care încă nu ştiam să le recunosc. Le-am privit îndelung, fără nicio emoţie. Auzisem de rău de altitudine, citisem despre simptomele edemului cerebral, ştiam că voi merge multe ore pe zi în condiţii de hidratare autoimpusă, iar eu nu îmi aduceam aminte când făcusem ultima oară sport. În următoarele două săptămâni, urma să urc pe vârful Kala Patthar şi în tabăra de bază a Everestului (5.364 m), deşi nu ajunsesem niciodată mai sus de Babele din Bucegi, şi atunci cu telecabina. Ştiam că se pot întâmpla multe, dar credeam că nimic nu mi se putea întâmpla mie. În urmă cu o săptămână, fusesem invitat să merg într-un trek în munţii Himalaya, alături de o echipă formată din patru oameni cu gust pentru aventură şi călătorii exotice. Echipa din care făceam parte era alcătuită din Irina, o juristă, care urcase cu câteva luni în urmă vârful Kilimanjaro din Tanzania; Raluca şi Cristi, un cuplu foarte atletic şi bine organizat din Bucureşti, şi ei cu aceeaşi performanţă montană ca Irina, plus Anca, o tânără de 24 de ani, care lucrează în străinătate, la fel de neexperimentată în drumeţii montane ca mine.

Trek-ul în Himalaya, cel mai impresionant sistem montan al lumii, este privit de mulţi ca o împlinire personală. Unii vin aici înainte de o anumită vârstă, iar alţii vin până nu e prea târziu. Cert este că anual foarte mulţi trekeri ajung cu două lucruri principale în gând: să urce pe Kala Patthar, locul din care vârful Everest se vede în toată măreţia, şi în tabăra de bază. Toată istoria acestui traseu, pigmentată cu poveştile epice ale alpiniştilor care au pus piciorul aici, cu spiritualitatea locului şi frumuseţile naturale care îţi taie respiraţia, fac din acest trek unul cu totul special.

„Touched it with my heart!”

Kathmandu e un oraş urât, cu străzi neasfaltate şi construcţii neterminate. Traficul e un haos de turisme, biciclete şi motociclete din import, ieftine şi vechi, iar şoferii claxonează înaintea curbelor, să-şi anunţe sosirea. În aer e un praf uscat pe care îl simţi pe limbă, motiv pentru care mulţi localnici se protejează cu măşti chirurgicale, ca şi cum prin oraş ar circula o molimă misterioasă. În timp ce microbuzul rulează cu greu spre Thamel, cartierul cu hoteluri şi sute de magazine de suvenire, temperatura se apropie de 20 de grade Celsius. E iarnă, dar la Kathmandu zilele sunt însorite, şi nopţile răcoroase. Altitudinea este 1.400 de metri. Practic, aclimatizarea a început. La fel şi acomodarea cu încăperile reci din hotel sau cu penele frecvente de curent. Prima seară ne-am petrecut-o hoinărind pe străzile fără trotuare ale Thamelului, pline de ricşe rablagite, turişti occidentali şi comercianţi locali pregătiţi să vândă orice. Ne acomodam cu traficul nepalez îngrămădit, cu gândul la performanţa la care ne pregăteam să luăm parte, şi unul cu celălalt. A doua zi, am zburat cu un avion Buddha Air în paralel cu partea sudică a munţilor Himalaya. Am admirat de la distanţă vârfurile Shishapangma (8.013 m), Gauri Shankar (7.134 m), Lhotse (8.516 m), Nuptse (7.855 m), Kankenjunga (8.586 m) şi Sagarmatha (8.848 m), mama universului însuşi. Era un fel de preludiu al lumii în care urma să intru, aşa cum un adolescent vizionează filme cu război, înainte să se înroleze în armată. La coborâre am primit o diplomă pe care scria „I did not climb Mt. Everest… but touched it with my heart!”

Provocare. Uşoară, dacă respecţi regulile

La Lukla (2.860 m) am zburat cu un avion de mici dimensiuni al companiei Yeti Airlines care a plecat din Kathmandu cu trei ore întârziere. După un zbor superb de aproape o oră, la mică distanţă pe deasupra munţilor împăduriţi din zona Khumbu, am aterizat pe Tenzing-Hillary, considerat cel mai riscant aeroport din lume. Arată ca o limbă neagră de asfalt sculptată în munte şi se termină fix când începe prăpastia. La Lukla am pătruns într-o lume fără automobile, biciclete sau căruţe, în care transportul se face cu ajutorul porterilor şi al animalelor de povară. L-am cunoscut pe Man Bahadur Rai, porterul firav şi scund de 46 de ani care avea să ne devină prieten. Cu pantofi sport şi haine de stradă, Man Bahadur mersese pe jos două zile din satul lui până la Lukla. Atitudinea lui discretă şi serviabilă m-a fascinat din prima clipă. Avea faţa arsă de soare şi palmele muncite. Totuşi, nu prea-mi venea să cred că va putea să care o parte din bagajele noastre, grele de 37 de kilograme, cum s-a dovedit ulterior. Ne-am început traseul spre nord cu o coborâre către Phakding (2.610 m) pe valea râului Dudh Kosi, ale cărui ape repezi de culoare turcoaz presupuneam că sunt reci. Am trecut printr-o superbă pădure de rododendron, în care am sperat că vom vedea maimuţe, şi am traversat văile largi ale râului pe trei poduri suspendate, protejate de rele cu steguleţe de rugăciune. Ne-am oprit să facem fotografii, să admirăm turmele de iaci, să schimbăm câteva cuvinte cu ceilalţi trekeri şi, în principiu, a mers fiecare în ritmul lui.

Era important să bem patru litri de apă îmbuteliată pe zi, să nu ne bată bocancii şi, în principiu, să evităm orice ne-ar fi putut periclita forma fizică sau psihică. Drumul spre Phakding este un fel de zigzag de o parte şi de alta a văilor, dar niciodată nu ai sentimentul că păşeşti în sălbăticie. Traseul coincide cu principala rută de transport a zonei Khumbu, iar în locurile unde relieful e mai îndurător se cultivă orz, hrişcă şi cartofi. Pe drum am întâlnit mulţi porteri încărcaţi cu orice, de la lemne şi pietre de construcţii până la alimente, frigidere sau pereţi din furnir presat. Mergeau cu privirea în pământ din cauza poziţiei şi a greutăţii. Mulţi dintre ei purtau papuci de plastic, însă nici povara sisifică pe care o cărau, nici muntele nu îi împiedica să ne salute politicos cu „Namaste!”

Am ajuns la Phakding ultimul din grup, după-amiaza târziu, când soarele începea să se ascundă după muntele Karelung. Un val de frig apăsător cuprindea cu viteză zona în care ne aflam şi noi ne grăbeam să găsim un loc decent de cazare. Am selectat după design una dintre cabane, care sunt neîncălzite indiferent de anotimp, cu excepţia aşa-numitului dining, unde se face focul la o sobă din fier şi se serveşte masa. Ne-am comandat orez cu legume, supă de usturoi şi paste cu brânză de iac, apoi am băut ceai sau ne-am completat raţia de patru litri de apă. Era un meniu aproape standard, cu care aveam să ne delectăm şi în următoarele zile.

În urmă cu patru secole, etnicii sherpa au emigrat în Nepal din zona de est a Tibetului. Acum sunt principalii deţinători de logii şi magazine în tot districtul. Totodată, sunt şi cei mai iscusiţi alpinişti din Nepal, unii dintre ei adevărate staruri ale alpinismului mondial. Mulţi sunt ghizi în expediţii, din care câştigă bani serioşi în timpul sezonului de căţărare, iar alţii sunt ghizi pentru trekeri.

O dovadă de voinţă

La opt jumătate dimineaţa, am plecat din Phakding cu destinaţia Namche Bazar, cea mai mare localitate de pe ruta Lukla – tabăra de bază a Everestului. Totuşi, ne-am petrecut noaptea la Monjo (2.835 m) pentru o mai bună aclimatizare. Începeam să iau în serios partea cu aclimatizarea şi, brusc, emoţiile pe care nu le simţisem în avionul care ateriza la Kathmandu şi-au făcut apariţia. Mă neliniştea că habar nu aveam ce înseamnă 4.000 de metri în Himalaya, darămite 5.550. Nu ştiam cum va reacţiona organismul meu neantrenat şi dacă plămânii pe care acum îi privam de tutun vor face faţă.

Iacii se integrează în decorul stâncos, plin de forţă şi asprime. Aerul parcă are o altă greutate… iar noi suntem ca o peliculă fotografică pe care se „imprimă” şi cele mai mici detalii observate pe traseu.

„Uneori mă simt cel mai puternic om din lume”, s-a încurajat Irina în timp de tropăiam pe drumul pietruit şi abrupt până la Namche Bazar (3.440 m), ajutându-ne de beţele de schi. Şi eu am mers suspect de bine, de parcă temerile simţite cu o seară înainte îmi dăduseră avânt. Nu la fel s-a întâmplat cu Anca, pe care au supărat-o ambii bocanci. Problema cu bocancii este foarte serioasă. În primul rând nu mai poţi să mergi mai departe după un timp, dar trebuie să te şi întorci încălţat. Norocul a fost că liderul grupului nostru i-a decupat pur şi simplu bocancii în zona care o deranjau cu un briceag din inox marca Opinel. În Namche Bazar am ajuns la ora 13.00, alături de Irina, şi am avut timp de o plăcintă cu mere şi un ceai, într-o simigerie elegantă cu pereţi de sticlă şi inscripţii în engleză.

„Chiar şi faptul că suntem aici, că am ales să venim aici, în loc să ne petrecem sărbătorile în familie cu tot confortul aferent, este o dovadă de voinţă”, mi-a spus ea în timp ce-şi sorbea espresso-ul macchiato. Ştiam că ea şi ceilalţi din grup ar fi putut opta pentru o excursie undeva la plajă, departe de frigul din România. Sau puteau să facă schi într-o staţiune ultracivilizată din Elveţia. Totuşi, aleseseră să vină în Himalaya, aleseseră să respire aerul sărac în oxigen al acestor munţi, să meargă multe ore pe zi şi să înnopteze în cabane fără căldură sau apă caldă.

Ajunul crăciunului: insomnie de Namche

La Namche ne-am cazat în Camp de Base, o cabană pietruită pe dinafară şi lambrisată pe dinăuntru, al cărei proprietar era şi un bucătar iscusit. Toate cabanele din Khumbu au denumiri corelate cu vârful Everest, cu tabăra de bază sau cu alte vârfuri importante, chiar dacă în realitate nu au nici măcar priveliştea orientată către acestea. Preţurile variază în funcţie de localizare şi de cabană, dar sunt în general neglijabile. În timpul nopţii am avut insomnii şi palpitaţii din cauza altitudinii. Mai mult mi-am ascultat bătăile inimii şi pe şoriceii care se plimbau nestingheriţi prin pereţii din lemn decât să fi dormit. Ajunul Crăciunului de a doua zi l-am petrecut fără să sărbătorim în vreun fel, iar spre seară mi-am făcut singur cadou cartea Into Thin Air a lui Jon Krakauer. Mă simţeam bine şi scăpasem de palpitaţii, semn că organismul se aclimatiza. Nimeni nu reclamase probleme de altitudine şi toţi păreau mai liniştiţi decât mine.

Crăciun: frig şi degete amorţite

Am continuat drumul spre tabăra de bază prin Tengboche, un grup de cabane la 3.867 de metri altitudine, unde se află şi cea mai mare mănăstire budistă din regiunea Khumbu. Ghidul de trek te îndeamnă să nu urci mai mult de 600 de metri pe zi, lucru pe care îl respectam. Pentru mai multă siguranţă începusem să iau Diamox, un medicament special pentru altitudine. Din caza frigului care-mi intrase până-n oase, norma de patru litri de apă era tot mai dificil de îndeplinit. Cel mai bine se hidratau Raluca şi Cristi, care învăţaseră de la Man Bahadur să bea inclusiv apă caldă. Dimineaţă am plecat la Pangboche (3.930 m), unde am simţit pentru prima oară o amorţeală în degetele mâinilor, mai concentrată spre vârfuri. Din cauza lipsei de oxigen din atmosferă sângele nu circulă la fel de bine prin extremităţi, dar efectul este relativ neglijabil. Important este să nu te doară capul şi să nu-ţi fie greaţă. Problemele în grup au apărut în noaptea pe care am petrecut-o la Dingboche, o localitate micuţă, situată într-o depresiune la 4.410 de metri altitudine, unde vârfurile Ama Dablam şi Nupse (7.864 m) se arată în toată splendoarea. Dingboche se află într-o zonă mai plată, asta înseamnă că principalele rute mai abrupte fuseseră deja urcate.

Elicopterul aterizează la Pheriche

În acea noapte, Anca ne-a spus că o doare capul, iar asta ne-a ţinut pe loc a doua zi. Ghidul nu voia să urce la o altitudine mai mare dacă cineva din grup se plângea de dureri de cap. Riscul este edemul cerebral, care încetineşte gândirea, afectează echilibrul motric şi provoacă nevralgii îngrozitoare. Dacă starea se agravează, edemul cerebral poate provoca moartea. Pe 28 decembrie, Anca s-a simţit bine, astfel că am urcat la Thukla (4.620 m), o cabană sărăcăcioasă unde trekerii se opresc să bea un ceai înaintea să urce dealul abrupt spre Lobuche. Thukla nu era un loc în care ne propuseserăm să rămânem, însă Anca s-a plâns din nou de dureri de cap. A doua zi starea ei nu s-a îmbunătăţit şi trebuia să luăm o decizie. O oră mai târziu ghidul a pus pe foaie toate simptomele de care se plângea Anca, medicaţia pe care i-o administrase până atunci şi a pus diagnosticul de care ne temeam cu toţii: edem cerebral. Apoi a chemat un elicopter cu telefonul prin satelit. Numai că elicopterul nu putea ateriza la Thukla, ci la Pheriche, ceea însemna un drum înapoi de coborâre de aproape trei ore. Nefiind capabilă să coboare pe picioarele ei, Man Bahadur şi liderul grupului au dus-o în cârcă, făcând cu schimbul. Cristi a coborât şi el cu rucsacul fetei. Incidentul ne-a alarmat pe toţi şi ne-a întristat. Starea Ancăi se agravase brusc, pentru că doar cu două zile în urmă urcase cu nonşalanţă. Îmi aminteam că o botezasem, în glumă, „Capra Neagră“. Ni se confirma că altitudinea nu e o joacă şi trebuia să rămânem permanent în gardă. Cei trei bărbaţi s-au întors din Pheriche spre seară, după ce elicopterul a zburat cu Anca la Kathmandu. În aceeaşi noapte, am plecat din Thukla spre Lobuche (4.910 m), unde am ajuns seara târziu, ajutaţi de frontale şi de lumina lunii. Aici am petrecut o noapte de aclimatizare şi ne-am pregătit sufleteşte pentru pragul celor 5.000 de metri. Chiar înainte să ne culcăm, Anca ne-a trimis un SMS în care ne spunea că medicii tocmai confirmaseră edemul cerebral.

Kala Patthar, cu respiraţia întretăiată

Gorak Shep (5.140 m) este localitatea situată la cea mai înaltă altitudine din regiunea Khumbu. Câteva cabane grupate pe un platou selenar de gheaţă, piatră şi nisip, cu o privelişte ameţitoare. Deşi ne-am apropiat foarte mult, Everestul este mascat de vârful Nupse (7.864 m). Se vede însă Kala Patthar, un versant de pământ roşiatic, al cărui punct maxim atinge 5.550 de metri. Ne-am cazat într-o cabană aglomerată, cu mâncare proastă şi personal neglijent. Era noaptea de Revelion, dar ne-am culcat la ora 21.00, odată cu ceilalţi trekeri. Sau, mai degrabă, am stat întinşi în pat cu ochii închişi. Ne cuprinsese febra summit-ului şi somnul de care aveam mare nevoie refuza să vină. La ora şase dimineaţa, am pornit spre vârf. Începuse să ningă, iar ceilalţi trekeri rămăseseră în cabane. Am plecat grupaţi, în linişte, ca şi cum nu voiam să deranjăm muntele. Raluca şi Irina s-au pornit mai greu, iar ghidul a rămas cu ele. Noaptea nedormită le turnase plumb în bocanci celor două femei. Man Bahadur urca şi el în urma lor, pentru prima oară fără bagaje. Cristi era primul, iar eu nu puteam să ţin pasul cu el. Proaspăt alergător la maraton, Cristian face jogging în parc în fiecare dimineaţă şi diferenţa dintre ritmul meu şi al lui făcea ca distanţa dintre noi să crească în fiecare minut. În vale, o furtună de nisip densă de pe gheţarul Khumbu se pregătea să sableze cabanele din Gorak Shep. Cu cât urcam mai mult, cu atât vedeam mai bine Everestul. Viscolul continua, dar parcă nu cu atâta furie. Cel mai înalt munte din lume arăta ca o piramidă uriaşă de stâncă, apărută după o coliziune dintre Pământ şi altă planetă. Puţin mai la dreapta vedeam vârful Lhotse (8.516 m), la fel de inaccesibil. Când m-am uitat în spate, Man Bahadur preluase rucsacurile Ralucăi şi Irinei. În faţă, Cristi se vedea tot mai mic, aşa că am renunţat să-l mai ajung din urmă.

Drumul nu a fost atât de chinuitor pe cât crezuserăm şi, în mai puţin de două ore, ne-am regrupat cu toţii pe vârful Kala Patthar. Ne-am făcut poze şi am admirat priveliştea copleşitoare a Everestului. Soarele era sus pe cer şi sufla puţin vântul. Între timp începuseră să apară şi alţi trekeri, cu care ne-am felicitat. Atinseserăm primul obiectiv, dar voiam să ajungem în tabăra de bază tot astăzi. Ceea ce am şi făcut, după un drum istovitor de câteva ore şi o coborâre abruptă pe un prundiş destul de nesigur. Am ajuns primul şi m-am aşezat pe o piatră, aşteptându-i pe ceilalţi, care n-au întârziat mai mult de zece minute. Când ne-am adunat cu toţii, eram numai zâmbete, şi în aer se simţea uşurare. După atâtea nopţi friguroase la mare altitudine, după atâţia kilometri în urcare, cu bocancii în praf şi ochii la vârfurile copleşitoare şi intangibile, eram aici, în tabăra de bază a celui mai înalt munte din lume. În locul pe unde trec nenumăraţi alpinişti temerari, care uneori plătesc cu viaţa pentru câteva minute pe cel mai înalt punct al planetei.

Patan este celebrul „oraş vechi“ din Kathmandu, inclus în patrimoniul UNESCO în anul 1979. Principala atracţie din Patan este Palatul Regal al regilor Malla din Latipur, o dinastie care a condus Nepalul între secolele XII-XVIII. Patan mai este cunoscut şi sub numele de „Oraşul Artelor Frumoase.“

Reîntoarcerea la civilizaţie

Întoarcerea – alte patru zile – a însemnat mersul cu zâmbetul pe buze şi cu aparatele de fotografiat la îndemână. Eram mândri de noi şi relaxaţi. Ne-am petrecut ultima noapte din Khumbu la Lukla, iar dimineaţa, pentru că avionul nu zbura la Kathmandu, am decolat spre Ramechhap. Aici am aterizat pe un aerodrom cu iarbă înaltă de câţiva centimetri şi ne-am dus glonţ să luăm autobuzul spre Kathmandu. A urmat un drum cu un autobuz hodorogit şi foarte aglomerat, cu care am parcurs cei 200 de kilometri în aproape zece ore. Pe traseu am visat cu ochii deschişi la drumurile din România, care acum îmi păreau line ca o coală de hârtie, şi am râs zgomotos făcând haz de condiţiile de drum. La Kathmandu, ne-am reunit cu Anca: ieşise cu bine din spital în urmă cu o zi. Am luat cu toţii masa în oraş, unde, în faţa unei pizza mari cât discul unui cauciuc de Maruti, am tras câteva concluzii. În doar trei săptămâni trăiserăm clipe de împlinire şi dezamăgire, ne enervaserăm şi ne toleraserăm reciproc, ne bucuraserăm împreună sau în sinea noastră. Fusese o trecere prin toate trăirile pe care le poate avea omul. Ceva transcendental ne păstrase împreună în toate momentele. Ceva ce ţine de instinct ne îngrijorase unul pentru altul. Trek-ul în Himalaya nu e o treabă uşoară, dar nici imposibilă. Şi nu te schimbă fundamental, dacă aşa vă gândiţi. Dar îţi oferă o perspectivă diferită asupra lumii, te obligă să-ţi impinge limitele şi să-ţi testezi propriul corp în condiţii foarte diferite. Când m-am întors la Bucureşti am redescoperit indicii ale civilizaţiei pe care suntem obişnuiţi să le primim de-a gata, cum ar fi apa caldă, curentul electric şi căldura, dar mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu relieful monoton al oraşului, plat ca un trotuar pe lângă grandoarea munţilor din Himalaya.

* Pentru a le proteja intimitatea, numele protagoniştilor acestui text au fost schimbate.