Ce putem învăța din retragerile sportivilor

Felul în care sportivii își iau rămas-bun de la carierele lor este o lecție utilă despre cum putem gestiona propriile schimbări în viața de zi cu zi.

„Vom trece cumva peste asta, nu-i așa?”. Au fost primele cuvinte spuse de Roger Federer către spectatorii din arena londoneză în care a jucat ultimul meci oficial din carieră. Era septembrie 2022, avea 41 de ani și plângea în hohote, avându-l alături pe Rafael Nadal, adversarul devenit prieten care i-a completat și definit cariera, cel cu care făcuse echipă în meciul de dublu din Laver Cup. „Ai vrea să joci pentru totdeauna”, spusese în conferința de presă dinaintea meciului elvețianul, unul dintre cei mai iubiți sportivi din istorie. „Dar știu că toată lumea trebuie să treacă prin asta la un moment dat. Toată lumea trebuie să părăsească sportul”.

Retragerea e prima moarte a sportivilor, spune un clișeu sportiv, iar fărâma de adevăr din el e felul în care un astfel de moment, inevitabil în viața sportivilor, te face să te confrunți cu caracterul finit al tuturor lucrurilor. „Poate fi scary, pentru moment, să accepți că o astfel de constantă din viața ta dispare”, mi-a spus un prieten, care îl urmărea pe Federer de când singurele update-uri despre meciurile sale se găseau pe teletext. „Poate și de asta sunt mulți fani cărora le e greu când își pierd favoritul cu care au defilat ani și ani. Trebuie să-și gestioneze propria mortalitate, într-un fel. Poate că se simt obligați să-și răspundă la întrebări complicate și importante despre viața lor, și nu e mereu ușor să facă asta. Iar Federer a fost sportivul care, poate mai mult ca oricine, ne-a lăsat impresia că poate bate timpul”.

Ne fascinează poveștile de succes ale tinerilor, dar ne inspiră longevitatea veteranilor, poate pentru că e mai ușor să empatizăm cu lupta lor cu trecerea timpului, cu dorința de a rămâne relevanți, cu eforturile mai mari pe care le fac să se mențină în top. Când îi vezi cum își împing limitele fizice și psihice, cum își prelungesc carierele și rămân competitivi, în ciuda vârstei și accidentărilor, îți dorești să nu se oprească niciodată și ca să demonstreze că se poate refuza, sau măcar amâna, îmbătrânirea.

Apoi, aceiași oameni care întrețineau vraja te anunță, unul câte unul, că doar asta e: o iluzie. Cum scria jurnalistul american Brian Phillips într-un eseu din 2016 din New York Times numit „Even Roger Federer Gets Old”: „Federer din eseul lui David Foster Wallace poate fi un jucător transcendent pentru totdeauna. Dar adevăratul Federer este cât se poate de muritor, și nu pot să nu mă întreb cum vom asimila această veste când ea va deveni, în cele din urmă, mai presus de orice îndoială. Atunci când atletul care ne ajută să ne împăcăm cu declinul corpurilor noastre își privește propriul corp eșuând – ce ar putea să ne ajute să ne împăcăm cu asta?”.

Probabil că tot ei, sportivii, oferă cel mai bun ghid pentru astfel de momente. Cu toții schimbăm și încheiem cariere, joburi, relații, cu toții ne luăm rămas bun, ne despărțim, ne mutăm, lăsăm amintiri în urmă și începem alte capitole și proiecte, inventându-ne noi drumuri și noi identități.  Dar sportivii fac asta în mod public, în fața tuturor celor care i-au iubit, admirat și aplaudat. Lacrimile lor sunt la televizor și în fotografii care devin virale, discursurile lor sunt înregistrate și revăzute, încheierile lor sunt publice, iar în felul în care le trăiesc sunt ascunse lecții utile despre cum se pot traversa astfel de tranziții.

De exemplu, despre cum să-ți dai timp să procesezi lucrurile prin care treci, înainte de a lua o decizie, așa cum a făcut Federer. Când a înțeles că accidentarea sa la genunchi nu mergea în direcția bună și că venise momentul să se oprească, nu se simțea pregătit să înfrunte presa și fanii sau un eventual meci de retragere fără să fie copleșit de emoții, așa că și-a luat o pauză. A plecat în vacanță cu familia, și-a dat timp să proceseze, să nu vorbească despre asta, să treacă prin toate etapele durerii. Apoi a început să se gândească la scrisoarea prin care și-a anunțat în mod oficial retragerea – un proces despre care spune că a fost terapeutic – și la detaliile ultimului meci, prin care a vrut să transmită bucuria celebrării unei cariere, nu amărăciunea finalului ei.

Retragerile sportivilor ne arată și importanța ritualurilor de rămas-bun, a momentelor simbolice, de liniște și reflecție care marchează astfel de încheieri. După ultimul său meci în tricoul Barcelonei, după ce stadionul s-a golit, mijlocașul spaniol Andrés Iniesta a rămas câteva minute singur pe teren, cu picioarele desculțe în gazon, contemplând în liniște despărțirea de Camp Nou, arena care i-a fost casă 22 de ani. Jucătoarea americană de fotbal Alex Morgan a jucat doar 13 minute în ultimul ei meci, echivalentul numărului pe care îl purta pe tricou. După ce s-au scurs, meciul s-a oprit, ea s-a descălțat și a părăsit terenul în aplauzele întregului stadion, al colegelor de echipă și adversarelor, a arbitrelor, a familiei care o privea de pe margine, salutându-i pe toți cu ochii în lacrimi.

Oricât de pregătit ești pentru un astfel de moment, tot ești cuprins de emoții, spunea ea atunci. Când închei un capitol care a făcut parte din tine atât de mult timp, e firesc să fii trist și chiar să-ți arăți emoțiile, par să spună cu toții, obișnuiți să-și trăiască momentele de vulnerabilitate în lumina reflectoarelor. Când și-a luat la revedere de la singura echipă pentru care a jucat, AS Roma, Francesco Totti a citit printre lacrimi o scrisoare pentru fanii care au rămas 45 de minute pe stadion, plângând alături de el în tribune: „Aș sta aici încă 25 de ani, dar nenorocitul de timp a decis pentru mine”. 

Când timpul decide, ce poți face e să alegi cum percepi schimbarea prin care urmează să treci, și să te pregătești din timp pentru ea – o altă lecție pe care o oferă sportivii. Unii dintre ei sunt atenți inclusiv la cuvintele pe care le folosesc: Serena Williams a spus că preferă să o numească evoluție, nu retragere, iar Horia Tecău o transformare, nu un final de drum: „E foarte important cum percepi decizia. (…) Cariera mea se va transforma – poate în antrenorat, poate în mentorat. Se va transforma, nu se va închide. E foarte important cum o percepi ca să ai pacea aia, liniștea aia că nu e capăt de linie. Pur și simplu se modelează în altceva, în următorul pas: de a oferi, de a da înapoi din experiența asta”. 

Indiferent cum percepi momentul, ce contează când ajungi acolo e să fii împăcat cu ce-ai oferit, ne-a spus Rafael Nadal în noiembrie, când a pus și el racheta deoparte, după doi ani în care s-a luptat cu limitele propriului corp. Spaniolul ajuns la 38 de ani, câștigător a 22 de titluri de Grand Slam, a acceptat cu greu că nu mai poate juca la nivelul la care își dorea, dar n-a renunțat fără să lupte, fără să încerce cu toate forțele să revină, așa cum o făcuse de atâtea ori în meciurile sale de neuitat. Și acest sentiment că n-a lăsat nimic în rezervor, că a abordat fiecare zi cu aceeași pasiune, încrâncenare și dorință de-a progresa, indiferent că era la antrenamente, în finale sau la recuperare, precum și moștenirea umană pe care o lasă dincolo de teren, i-au adus seninătatea de-a privi împăcat către ce urmează, cum a spus chiar înaintea ultimului său meci, jucat pentru Spania în Cupa Davis: „La final, am realizat cel mai important lucru pentru mine, pentru că a venit această zi și sunt împăcat că am dat tot ce am avut. Am jucat și m-am antrenat de când aveam șapte ani. Am început la trei ani, dar la șapte ani am început să lucrez din ce în ce mai mult, cu pasiune, cu dragoste și cu determinarea de a fi cât mai bun”.

N.R. Ediția 293 lansează încă o rubrică nouă, Leadership sportiv. Aceasta este realizată de Andreea Giuclea, reporter sportiv și autoarea newsletterului bilunar Povești din Sport. Andreea a scris o carte despre sportivii care nu renunță, Neînvinșii, și, de asemenea, a transmis corespondențe de la Jocurile Olimpice și alte competiții internaționale importante.

Noua rubrică este susținută de DAAS EPTA România, lider în commercial refrigeration în România și în piața echipamentelor HoReCa.

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 293