Despre afecte / emoţii şi performanţă în învăţare: întrebări provocatoare (partea a doua)

Când mergeţi la medic, aţi vrea să asculte atent şi să ia în calcul toate informaţiile pe care i le spuneţi, să vă facă analize suficiente, să prelucreze sistematic toată informaţia despre boala dumneavoastră, să controleze dacă diagnosticul pe care îl pune corespunde analizelor şi simptomelor dumneavoastră, sau aţi prefera să formuleze un diagnostic rapid doar pe baza intuiţiei şi creativităţii? Preferaţi un medicament pus pe piaţă imediat după ce a fost inventat de un om foarte creativ, cu vederi foarte largi, sau unul care a fost testat sistematic, în condiţii controlate ştiinţific? Unde vor fi învăţat experţii aceştia să prelucreze informaţia în felul pe care îl preferaţi?

Citeste si prima parte a materialului Elisabetei Stanciulescu

Pare că nu orice afect negativ trebuie evitat şi nu întotdeauna.

Eu înclin să cred că diferitele capacităţi pe care dorim să le dezvoltăm cer contexte afective diferite. Dacă dorim să dezvoltăm capacitatea de a procesa informaţie puţină, rapid, creativ, deschis, atunci da, avem nevoie de un cadru care să stimuleze cât mai mult trăirile pozitive. Însă dacă dorim să dezvoltăm capacitatea de a procesa sistematic, profund, controlat, riguros o informaţie amplă, atunci o doză moderată de teamă şi anxietate pare mai profitabilă.

La primele niveluri educative, când informaţia care trebuie procesată e mai puţină şi mai puţin complexă, iar procesele psihice încă imature, e foarte posibil ca plăcerea / recompensa să fie cea mai profitabilă. De la un anumit nivel în sus însă, în orice disciplină sarcinile de rezolvat cresc în complexitate, informaţia de procesat devine mai complexă, iar emoţiile pozitive pot să conducă la o prelucrare (învăţare) superficială – ceea ce mi se pare că se şi întâmplă în foarte multe cazuri în şcoli şi universităţi, dar şi în traininguri şi alte forme de educaţie continuă.

De altfel, dacă reuşim să ne analizăm atent, vom constata că aproape întotdeauna stările noastre afective sunt amestecate, iar de multe ori trăim chiar emoţii contradictorii, suntem ambivalenţi în legătură cu o situaţie sau alta. Chiar acum, când scriu acest articol, mă simt provocată intelectual, însă mă dor ochii şi spatele pentru că am lucrat toată ziua şi nu mă simt deloc confortabil la gândul că vor fi unii care, în loc să reflecteze şi să vină cu argumente, mă vor ataca pentru a-şi apăra credinţele. Dacă îmi place sau nu ce fac ? Nu ştiu să răspund, sunt ambivalentă, « acul » cântarului ameninţare-recompensă din creierul meu merge când într-o parte, când în cealaltă, iar ca să duc treaba la capăt îmi menţin buna dispoziţie privind din când în când la floarea de pe birou, mai fac câte o pauză…

Aş spune, în acest moment, că ar fi profitabil să evităm atât sloganul "totul poate fi şi trebuie învăţat de plăcere", cât şi emoţiile negative puternice, îndeosebi furia care – potrivit studiilor – duce la "judecăţi stereotipale, colectare minimă de date, analize limitate, atenţie mai mică la calitatea argumentelor şi mai mare la detalii superficiale".

Or, după observaţiile mele, în şcolile din România se întâmplă cel mai adesea exact opusul: pe de o parte apelăm la sloganul care generalizează o strategie ce pare profitabilă doar în anumite contexte, iar pe de altă parte generăm furie în elevi, fie lăsându-i să creadă că orice profesor atent la acurateţe, rigoare, analiză sistematică şi control al raţionamentelor e "exagerat" şi îi supune unui tratament incorect, fie pentru că unii profesori chiar îi tratează incorect, practicând injuria, umilirea, lovirea etc. Sunt convinsă că am avea de câştigat dacă am deosebi între afectele negative generate de aceste din urmă practici şi stresul asociat cu rezolvarea atentă a unor sarcini mai grele ori cu evaluarea corectă a performanţelor în aceste sarcini, dacă le-am elimina pe cele dintâi şi le-am gestiona altfel decât o facem acum pe cele din urmă.

3.

În fine, pentru ce condiţii reale de viaţă îi pregătim pe elevi / studenţi / cursanţi? Unde vor găsi – în viaţa reală – acel mediu complet « safe » şi în care să facă doar ce le place, pe care îl postulăm, generalizând, pentru toate programele educative ? Nu ar fi mai profitabil pentru ei să organizăm lucrurile astfel încât să înveţe cum să-şi utilizeze emoţiile – inclusiv frica, anxietatea, furia, care sunt reacţii naturale, imposibil de eliminat din viaţa noastră – pentru a atinge un scop dezirabil, în acest caz învăţarea ? Nu face aceasta parte din educarea inteligenţei lor emoţionale? Oare nu găsim aici o explicaţie – între altele, desigur – pentru faptul că mulţi performeri şcolari nu reuşesc aşa cum ne-am aştepta în viaţă, în timp ce elevi şi studenţi cu rezultate medii sau chiar slabe, care au învăţat să facă faţă şi unui « mi-e frică » sau « nu-mi place », reuşesc mai bine ? Ori pentru faptul că eficacitatea programelor de training se dovedeşte supărător de mică atunci când e măsurată prin cât şi cum aplică efectiv cursanţii în activităţile lor curente?

Una este să acceptăm că învăţarea are nevoie de un context emoţional care cultivă respectul reciproc şi este lipsit de ameninţări majore şi alta este să reducem acest context la unica dimensiune a plăcerii resimţite faţă de activitatea respectivă sau cadrul didactic / formator, ori la recompense furnizate de alţii (laude, note, calificative, certificate, diplome, promovări etc.).

Personal, aş găsi mai profitabil ca elevii / studenţii / cursanţii să aibă oportunitatea să înveţe cum să-şi folosească emoţiile, pozitive şi negative în egală măsură, decât să ne risipim energia şi banii pentru un efort utopic de a crea programe de învăţare şi dascăli care să întreţină exclusiv emoţii pozitive.

4.

Ce mă îngrijorează cel mai mult este modul necritic – şi uneori reducţionist, deformant – în care se raportează cei mai mulţi părinţi şi cele mai multe cadre didactice la ideile dominante, fie respingându-le rapid, fie îmbrăţişându-le ca adevăruri absolute, nechestionabile. Mă îngrijorează răspunsurile lor pasionale, adesea agresive, la o întrebare sau opinie care le pune în discuţie un mod de a gândi. Nu putem educa gândirea critică a tinerilor atâta vreme cât nu ştim, ca adulţi, să ne punem întrebări, să acceptăm cu calm întrebările altora şi să căutăm tot cu calm răspunsuri variate. Evident, profesorii au nevoie să ştie şi să respecte ce « se recomandă », pentru că altfel nu îşi păstrează locul în sistem, însă aceasta nu ar trebui să-i împiedice să-şi punem întrebări în legătură cu respectivele recomandări şi să facă eforturi să caute răspunsuri proprii, pe care să le comunice civilizat, dar cu curaj.

Sunt foarte sigură că, într-un viitor oarecare, mai apropiat sau mai îndepărtat, şi cercetătorii şi cei care guvernează sistemele educative vor ajunge să abordeze lucrurile altfel decât o fac acum. Responsabilitatea presupune întotdeauna un stres, o ameninţare: o eliminăm sau o cultivăm? Iar când cineva refuză să înveţe ceva foarte necesar pentru viaţa lui şi a celorlalţi, este oare mai bine să înveţe sub un anume stress, ori să nu înveţe deloc?

Închei aşa cum am început: am uneori sentimentul că scriu pentru posibilii cititori de peste 10-50 de ani. Pentru că pun adesea sub semnul întrebării "adevăruri absolute" şi recomandări aparent intangibile pentru mulţi contemporani…