Scenograf talentat, pun în scenă o viaţă împlinită

Facultatea de Matematică a fost o alegere „de tinereţe”. A intrat la admitere cu convingere, dar, după primele seminarii… „Aveam momente când nu pricepeam. Uneori, o teoremă, o oră de lucru erau epuizante, aproape o corvoadă. Înţelegeam matematica, eram bursieră, dar n-am înţeles rostul acesteia pentru mine, nu asta căutam eu”, spune Adina.

A finalizat cu brio şi… Nici nu terminase bine cu Euclid şi Leibnitz că s-a dus să dea admitere la Arhitectură. Mama o aştepta cu rezultatul de la licenţa în matematică, fata avea o veste importantă: o iau de la capăt. Cu ceva mai apropiat de vocaţia de artist, cu ceea ce i-a permis ulterior să construiască o carieră creativă.

Punct şi de la capăt

Arhitectura i-a oferit apoi multe satisfacţii, dar a interferat la un moment prea mult dat cu viaţa de familie. Entuziasmul şi pasiunea pentru lucrul bine făcut o purtau inclusiv sus pe schele, chiar însărcinată fiind cu primul din cei doi copii. A fost momentul în care temerile îndreptăţite exprimate de soţul îngrijorat au făcut-o să-şi dea seama că trebuie să se tempereze. Şi să caute altceva.

Interviul pentru un post dintr-un departament de marketing a fost… da, relaxant. „Eu asta pot să fac, asta ştiu. Înţeleg că îmi mai trebuie nişte noţiuni, dar, dacă veţi lua decizia să mă angajaţi, sigur le voi acumula”, a rostit atunci cu sinceritate Adina. Şi au angajat-o. Câţiva ani au

început atunci, plini de provocări, cu muncă, plini de ore de acumulare a unor noi cunoştinţe şi de proiectare, de data aceasta, a unor strategii de marketing excelente. Porsche… Să ştiţi că marketingul se poate învăţa. Dar creativitatea şi uşurinţa în comunicare, puterea de a vedea „mesajul” cel mai bun pe care să-l trimiţi, cu rata cea mai mare de succes către consumator, toate ţin de talent. A fost o perioadă frumoasă, dar tot gena de „om liber” a ieşit câştigătoare.

Şi-a dorit foarte mult să fie propriul stăpân

În paralel, începuse să cocheteze cu culisele teatrului. Nu era o ocupaţie tip al doilea job. Era altă provocare, asociată cu nevoia de a se exprima şi altfel, mai liber. Scenografia i-a oferit acest statut, de propriu angajat, dar mai ales a ajutat-o să fie mai aproape de familie, aşa cum îşi dorea, şi îşi dădea seama că este cel mai important.

Colaborările „de timp liber” cu regizoarea şi scriitoarea Chris Simion au condus-o în lumea în care arhitectura, simţul proporţiilor, înţelegerea umbrelor şi luminii într-un alt mod decât obişnuim noi, înseamnă de fapt să faci artă.

Cum arată necunoscutul în scenografie? „Mai întâi… este un fel de emoţie în faţa unei foi de hârtie, cu un creion în faţă. Nu ştii niciodată unde te va duce inspiraţia, şi asta provoacă temerile. Apoi tot drumul până la rezultat – decor şi costume în lumina reflectoarelor. După montaj, se deschid reflectoarele şi îţi vezi opera ridicată de pe foaia de hârtie pe scena unor teatre ce au făcut istorie. Simţi presiunea responsabilităţii de a face totul la nivelul prestigiului teatrului respectiv. Plus că urmează ca în acel decor să urce mari actori. Eu, practic, construiesc lumea în care personajele lor strălucesc. Actorii au nevoie să se simtă bine şi să îi ajute scena, decorul, costumul. Evident, e o relaţie permanentă între actor şi context, spune Adina, dar revine. Nu conştientizez stresul şi fac totul în joacă. Practic, mă joc, mă iau în râs, mă plimb când am idei, dar nu îmi pierd încrederea în mine, ştiu că o să reuşesc. Aici mai am un secret: joaca cu copiii mei. Este, poate, cel mai bun medicament antistres.”

Provocarea specifică acestei perioade?

„Creez, dar ce mă face să fiu ancorată în realitate este încă incertitudinea, dar şi lipsa unui spaţiu când este vorba despre teatrul independent. Aproape totul se bazează pe noi: găsirea de fonduri pentru producţiile noastre, negocierea spaţiilor de repetiţii şi de spectacol, promovarea pieselor ce se derulează, organizarea turneelor. Eu şi Chris suntem ca doi oameni-orchestră. Presiunea pe spatele nostru e foarte mare. Vânzarea biletelor intră tot în atribuţiile noastre. Aşa că, practic, ajungi să fii creativ… noaptea. Dacă am avea un teatru al nostru, am putea avea o echipă, o structură, şi asta ar face să fim mai mult în sala de repetiţii şi în zona de creaţie. Sper ca Dumnezeu să ne ajute ca într-o zi să avem teatrul nostru!”

Cum arată procesul de creaţie pentru costume, interacţiunea cu actorii? „Mi-am făcut un obicei, să caut să înţeleg mai mult.

Actorul îmi sugerează versiunea lui, privindu-l la repetiţii. Dacă simt că e ceea ce trebuie, trec la treabă. Mulţi actori mi-au spus că am reuşit să creez un costum aşa cum au visat ei, încă de la primele citiri ale scenariului. Au făcut-o şi public, pentru mine mulţumirile lor sunt ca aplauzele primite de ei la final de spectacol, e ca o recunoaştere a muncii mele“, spune Adina.

M-am gândit că provocarea cea mai mare a Adinei a fost colaborarea cu scriitorul Pascal Bruckner. Dar… „Nu se ia aprobare pentru conceptul vizual de la scriitor, doar pentru textul-sce-nariu, şi asta e treaba dramaturgului, a regizorului, nu a scenografului. Din acest punct de vedere eu am un grad de libertate mai mare pe concept. Eu trebuie să iau aprobarea de la regizor, el trebuie să fie confortabil cu soluţia propusă de mine. Bruckner ne păstoreşte de 14 ani. Este un tip extrem de amabil şi prompt. Îl contactăm pentru sfaturi, dacă simţim nevoia să avem părerea lui. El are mare încredere în noi şi e uimit de entuziasmul nostru şi de forţa cu care răzbatem într-o ţară în care cultura e pe post de Cenuşăreasă”, ne-a declarat Adina.

Interpretări ale cuvântului „împreună”

Adina este omul care se „încarcă” din mediul familial, de la cei doi copii minunaţi şi de la soţul care ştie, la rândul lui, cum să echilibreze viaţa personală cu cea profesională, plină de provocările specifice unui chirurg. E o activitate continuă de găsit momente în care să fii într-adevăr alături şi atent la celălalt, la copii, la partener. Şi funcţionează!

Copii sunt şi „element de calibrare profesională”, deşi pare greu de crezut. Poate că s-au şi molipsit de „mirosul” teatrului, vom vedea… „Eram gravidă cu Raluca, fiica mea, în timpul repetiţiilor cu Maia Morgestern la Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Practic, fiica mea a lucrat cot la cot cu mine sus, la terasa La Motoare, o vară întreagă – acolo repetam, pe Teatrul Naţional. Aşa că, de atunci glumeam cu actorii că am un asistent de scenografie la purtător. Maia Morgestern îmi mângâia burtica şi spunea că am o actriţă acolo. Raluca asta spune acum, că vrea să se facă actriţă.”

Este important pentru Adina ca familia să fie angrenată cumva în ceea ce face. De aceea a şi „virat” atât de complet către scenografie, către libertatea de a-şi structura singură, fără presiuni, cum anume petrece timpul. „Copiii mei au un rol foarte mare în cadrul proiectelor D’AYA. Sunt primii spectatori care văd "jnururile finale" (repetiţie finală în decor şi costume fără întrerupere şi fără public). Reacţia lor o folosim în corecturi. Copiii sunt critici foarte buni şi poţi vedea momentele în care piesa se lungeşte după foiala lor în scaune. Aşa că poţi corecta lucrurile la timp”, ne dezvăluie, zâmbind, Adina.

Cum va fi vara lui 2013?

O piesă nouă, un festival de teatru, continuarea campaniei de găsire a fondurilor pentru a construi un teatru, o vară de tabere pentru copii, în Corbeanca, la Centrul ARTES, pe care l-a deschis acum trei ani şi care e ca o insulă de cultură în acea zonă. Apoi urmează un turneu cu două din proiectele consacrate deja: Maitreyi şi Hoţii de frumuseţe. Şi pregătirea proiectelor de toamnă – conceptual. Plus trei plecări din ţară, în vacanţe, cu familia.

Deci, planul perfect, scenografia în care proporţia este egală între creativitate, libertate şi familie.

Articol preluat din Revista Cariere de iunie. Pentru detalii legate de abonare, click aici