Ne putem trăi viața din plin?
Context și coincidențe
Început de vară. Cerere mare pentru cursul „Dezvoltarea competențelor manageriale’’. La începutul programului, cursanții acuză stres și epuizare și își declară intenția să devină mai eficienți, pentru a face față provocărilor. O chestiune pe care o dezbatem: e suficientă oare eficiența pentru performanță și stare de bine?
Tot atunci, particip la întâlnirea unor foști colegi. Nu ne-am văzut de mult. Fiecare povestește cum i-au fost ultimii ani. Concluzie generală: „foarte mult de muncă, timp prea scurt, efortul pentru a face față cu succes e foarte solicitant, dar, cu sacrificii, e posibil”. Cineva declară: „mă străduiesc să fiu 24/7 la dispoziția companiei”. Îmi vine rândul să vorbesc. Observ sprâncene ridicate a mirare, când povestesc cum, în ultimii ani, sunt atentă să-mi trăiesc viața din plin și să am timp suficient nu doar pentru munca pe care o ador, ci și pentru mine, familie și prieteni; am renunțat la activitățile care nu-mi plac în favoarea relaxării, ceea ce mă face mai fericită. În timp ce mă așez, mă gândesc: „nu cumva sinceritatea mea a fost neînțeleaptă, sau a părut arogantă? În definitiv, în trecut, nici eu nu aș fi conceput că fericirea poate fi ridicată la rangul utilității și responsabilității”.
Revista CARIERE mă invită să scriu un articol despre motivație, creativitate, crearea plus valorii. În aceeași zi, primesc în dar o carte de Celeste Headlee: „Nu face nimic – Cum să renunți la prea multe lucruri de rezolvat și să simți că trăiești”. O citesc și rezonez cu ea – este documentată, interesantă și bine scrisă. Sintetizează și validează multe dintre ideile din cursurile mele și articolele pe care le-am publicat.
Câte coincidențe! De aceea, mă decid să prezint cartea, pe scurt. Vă îndemn să o citiți, cu mintea deschisă, fără prejudecăți. Este despre ceea ce avem de făcut ca să fim fericiți, creativi și utili, o pledoarie pentru munca cu sens și cu măsură.
Să muncim mai mult, sau mai inteligent?
Headlee arată că atunci când muncesc din greu, uneori fără să știe de ce, oamenii nu mai sunt relaxați, energici și jucăuși și de aceea nu mai sunt clari în gândire, autoanaliză, reacții emoționale, conectare socială, creativitate, rezolvarea problemelor, decizii de schimbare. Căutând eficiența, preocupați de cantitate și viteză, nu se mai gândesc la ceea ce este cu adevărat important. Acționează fără sens și astfel își pierd timpul, în loc să îl câștige. Fac lucrurile din obligație și de teamă să nu fie judecați; pentru că le au pe listă și nu pentru că le consideră importante. Acționează prea repede și cu dinții strânși, nu mai au timp și energie pentru decizii înțelepte, ceea ce împiedică progresul. Sunt foarte ocupați, dar nu sunt motivați, nici satisfăcuți.
Deci munca multă, pe pilot automat, nu aduce motivare, creativitate, sau plus valoare pe măsură.
Autoarea pledează pentru reducerea conștientă a vitezei, pentru odihnă și relaxare, pentru reducerea timpului de lucru – adică pentru acel mod de a trăi în care să profităm de tot ceea ce poate oferi viața și funcționând astfel la cele mai înalte cote, cu rezultate superioare.
De ce muncim prea mult?
Înainte de revoluția industrială, oamenii munceau 6-8 ore pe zi și aveau zeci de zile libere pe an. Apoi, în fabrici, au muncit fără limită, până la începutul secolului XX, când protestele sângeroase și activitatea sindicală au impus săptămâna de lucru de cinci zile a opt ore și sărbătorile legale. Industriașii au constatat că, la reducerea timpului de lucru, productivitatea a crescut.
Atunci de ce au abandonat oamenii victoriile obținute și lucrează peste program?
Autoarea identifică trei cauze ale acestui fenomen. Prima: generalizarea credinței calviniste, conform căreia oamenii sunt merituoși și folositori doar când muncesc fără preget. A doua: consumerismul, care-i motivează să câștige cât mai mult, ca să cumpere mai mult. A treia: prăpastia salarială dintre echipa executivă și lucrătorii de la baza organizației, care-i stimulează pe cei din urmă să trudească, în speranța că vor promova și vor câștiga mai bine.
Oamenii nu doar că și-au prelungit programul de lucru, ci au început să desconsidere activitățile casnice. Echilibrul folosirii timpului a început să dispară după 1970, iar stresul profesional a cuprins peste 25% dintre salariați.
Pe de altă parte, s-a demonstrat că oamenii se plâng de multe ori că sunt mai ocupați decât în realitate, fie pentru a fi promovați, fie pur și simplu pentru că dă bine. Mai mult, dacă pe vremuri statutul unei persoane era proporțional cu bunurile deținute, acum este evaluat în funcție de gradul de ocupare a timpului. Cu cât cineva e mai liber, cu atât e considerat mai puțin important. Cu cât este mai ocupat, este mai respectat. Iată încă un motiv pentru care oamenii stau la muncă cel puțin opt ore, chiar dacă sarcinile de serviciu necesită mai puține și-și caută ocupații pentru timpii morți, de exemplu ședințele.
Indiferent dacă supra ocuparea este reală sau nu, medicii arată că, la peste jumătate dintre consultații, vin pacienți cu boli cauzate de stres profesional. Pierderile produse de absenteism și cheltuieli medicale sunt uriașe. Deși medicii recomandă mai puțină muncă, nici companiile, nici oamenii nu ascultă – de teamă, rușine, sau pur și simplu din neștiință și inerție.
Cum să trăim din plin și să fim motivați și creativi?
Headlee subliniază că productivitatea nu trebuie să fie un scop în sine, ci mijlocul prin care se ating mai ușor scopurile bine gândite.
„Dependența de muncă e o boală, cei care suferă de ea au nevoie de sfaturi și strategii de schimbare, nu de încurajări pentru întreținerea ei” – arată autoarea.
Creșterea vitezei de lucru datorită dezvoltării tehnologiei nu trebuie folosită pentru a face mai mult și a alimenta consumerismul. Ci pentru a prelungi timpul de relaxare, în care oamenii să se poată ocupa de copii, să se conecteze, să gândească înțelept și creativ, toate în beneficiul lor și al societății.
Ea explică de ce obiceiurile de a face mereu ceva și de a reacționa imediat la solicitări, fără o strategie personală, sunt obositoare și inutile. Atrage atenția asupra pericolelor multitaskingului, zgomotului din spațiile de lucru deschise și utilizării excesive și greșite a telefoanelor inteligente și rețelelor sociale. Acestea afectează comunicarea, relaționarea, creierul și conduc de fapt la reducerea și nu la creșterea eficienței și calității muncii. Mai mult, conduc la stres.
Autoarea propune metode de a ne face viața mai frumoasă și de a fi, totodată, utili cu adevărat.
Prima este să ne analizăm cu obiectivitate obiceiurile, pentru a ne da seama cât muncim de fapt și care este sursa oboselii noastre. Poate, astfel, vom afla, cu surprindere, că de fapt nu suntem ocupați cu sens, sau nu atât de mult pe cât credeam. Deci că este, poate, nejustificată obsesia că suntem copleșiți de timp, obsesie care ne macină și pe care medicii o consideră devastatoare pentru creier și sursa unor alegeri greșite.
O altă metodă este să fim activi în a ne face program, fără să fim obsedați să-l respectăm cu orice preț. Să ne facem timp pentru relaxare și reflecții și să ne bucurăm de el, ceea ce ne va oferi sentimentul de împlinire la finalul zilei. Dacă nu reușim să ne relaxăm niciodată, înseamnă că avem o problemă serioasă de stres.
Suntem sfătuiți să nu ne comparăm cu persoane din cercuri îndepărtate, de exemplu din rețelele sociale, care ni se par mai grozave ca noi, din cine știe ce motive. Astfel încep să ne macine, inutil, sentimente de inferioritate, invidie, depresie, anxietate, sau crește tendința nocivă spre perfecționism.
Alt sfat: să-i asigurăm creierului un mediu corect de lucru, căci astfel va avea rezultate nebănuite. Limitând orele de muncă, evităm greșelile și eficiența redusă. Creierul nu se poate concentra complet și continuu mai mult de 60-90 minute, în medie. Pauzele regulate, în care îl lăsăm să se detașeze total de muncă și să hoinărească fără scop sunt esențiale pentru stare de bine și generare de idei. Plimbările în natură, de dragul peisajului și nu al numărului de pași parcurși, sunt utile.
Bunele relații, lucrul în echipă, prieteniile, bunătatea, ne fac mai fericiți și, ca urmare, mai creativi.
Concluzia
Cultura muncii, dezvoltată o dată cu revoluția industrială, a inoculat în societate două idei: că siguranța și confortul sunt meritate doar de cei ce muncesc cât de mult posibil și că cei care nu fac tot timpul ceva, sunt leneși. Autoarea îndeamnă la schimbarea acestei paradigme, argumentând că Decartes a spus „Gândesc, deci exist” și nu „Muncesc, deci exist”.
Iar eu spun: „Muncim ca să trăim” și nu „Trăim ca să muncim”. Știm noi cine și cum suntem cu adevărat, dincolo de ceea ce facem? Dacă nu, e timpul să cercetăm!
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 291
Pentru abonare, click aici
