Convins că se poate; s-a putut
Părinţii sunt medici, poate de aceea Alex George Popescu îşi dorea şi el acelaşi lucru. Ai lui nu l-au descurajat, dar nici nu l-au încurajat. „În general, cred că m-au încurajat – şi poate chiar m-au obligat – să mă duc la cele mai bune şcoli, dar nu m-au forţat în niciun fel să aleg ce domeniu sau ce direcţie să iau.”
Avea 7 ani când părinţii săi au divorţat. A fost dat la o şcoală primară în care a studiat în limba română în clasele întâi şi a doua, iar după `90 a fost transferat la şcoala franceză Anna de Noailles. În 1994, mama lui s-a recăsătorit cu un francez, şi în 1995 au plecat în Franţa şi s-au instalat într-o suburbie a Parisului. A făcut două clase într-un orăşel mic, Domont, şi pe urmă s-a înscris la un liceu din centrul Parisului, Louis le Grand, printre primele două cele mai bune din Franţa. Lua trenul în fiecare zi, din suburbie până în centru. „În general, în Franţa n-am avut decât prieteni francezi şi m-am adaptat foarte bine, dar, din păcate, în Europa de Vest, există o prejudecată faţă de români. Şi, deşi vest-europenii sunt politicoşi şi eram cetăţean francez crescut în cultura franceză de la nouă ani, tot nu m-au acceptat 100% ca francez.”
După liceu, a urmat clase pregătitoare în matematică, fizică şi chimie. Spera, ca şi profesorii săi, să intre la École Normale Supérieure (ENS) la chimie, dar a ratat examenul. „Nici azi nu ştiu exact cum, fiindcă eu credeam că am făcut bine. Şi m-am trezit la Supélec, pe inginerie electrică şi computere, a patra sau a cincea cea mai bună «grande école» din Franţa, dar nu m-a pasionat. Drept care, am căutat să fac altceva şi printr-o cunoştinţă am găsit un stagiu neplătit la MIT. După doi ani de încercări, m-au acceptat pentru două luni, în vara lui 2003.” La cererea profesorului său, Scott Manalis, acest stagiu la MIT, din vara lui 2003, s-a extins pentru întreg anul. I-a plăcut şi, după ce a terminat Supélec în Franţa, în următoarele şase luni s-a întors la MIT să lucreze împreună cu Neil Gershenfeld la un master pe 3D Printers, cu teza: „Digital Materials for Digital Fabrication”.
Era lansat pe o carieră academică. Se acomodase cu ideea de a deveni profesor şi de a lucra în cercetare. Avea o viziune destul de clară despre cum ar fi arătat viaţa lui de zi cu zi: „Aş fi fost probabil profesor la o universitate americană – de dorit pe una dintre cele două coaste –, dar probabil că la început în Mid West. Aş fi avut cinci sau zece studenţi care ar fi lucrat ca asistenţi- cercetători cu mine, pe câteva teme, cel mai probabil pe 3D printer. Salariul ar fi fost de 50.000-75.000 de dolari pe an, cu măriri o dată la cinci ani, şi aş fi scris în publicaţii ştiinţifice de două, trei ori pe an. ”
Însă, cu şase luni înainte să termine masteratul la The Massachusetts Institute of Technology (MIT) în 2007, Alex şi-a făcut propria firmă – Boston Technologies.
Boston Technologies nu a fost prima sa afacere. Chiar din facultate a încercat să lanseze diverse firme, care –aşa cum vede lucrurile acum –, nu aveau nicio şansă. Dar această înclinaţie de a fi întreprinzător o are de foarte mic. „Nu era tocmai focusul meu principal până când profesorul meu de la MIT, Neil Gershenfeld, mi-a spus că nu sunt făcut pentru doctorat, ci pentru afaceri. Era în 2007. Aveam 26 de ani când am format prima firmă de succes.”
Ideea a pornit de la primul său client care l-a întrebat dacă poate face un produs care să deservească o anumită funcţie. Ca student la ştiinţe şi inginerie nu avea nici cea mai mică idee despre respectiva nevoie şi acel domeniu. A pornit fără niciun capital. I-a spus clientului că va face ce îi cere, îi va realiza proiectul în patru etape şi că va trebui să îl plătească la fiecare dintre aceste etape. A angajat un programator drept consultant pentru acest contract şi i-a spus că îl va plăti când ia banii de la client. „Aşa am pornit. Eu cred că cel mai sănătos este să «împrumuţi» de la client şi de la nimeni altcineva, fiindcă el decide ce merită plătit şi ce nu. Dacă împrumuţi bani de la altă lume, vei crea un produs care, foarte probabil, nu va avea client.” Alex spune că, aşa cum se învaţă o disciplină nouă la şcoală, în câteva săptămâni se poate învăţa orice. „Convins că pot învăţa repede orice, deci că se poate, s-a putut. Dacă plecam convins că este imposibil, sigur dovedeam că este imposibil.”
Însă cea mai mare problemă cu care se confruntă un tânăr antreprenor care lansează un start-up este credibilitatea. Trebuie să aibă un plan cât mai credibil, cu cel mai mic risc cu putinţă. Un antreprenor în vârstă de numai 20 de ani în America are 150% credibilitate faţă de unul de 30- 40 de ani sau mai bătrân. În restul lumii, credibilitatea unui tânăr scade la 25%. Este o problemă de mentalitate, foarte greu de combătut în afara Statelor Unite. Dar, dacă nu se combate…, nu va avea niciodată câştig de cauză.”
În America o firmă se creează în 30 de minute pe Internet şi nu are nevoie de nimic. Nici nu este nevoie să fii cetăţean american ca să ai firmă în SUA. Tot ce îţi trebuie este o adresă, la o adică poţi închiria un spaţiu pentru asta.
„Cel mai mult a contat că eram prea ocupat ca să observ că era criză şi nu am băgat-o în seamă. Ne-am ocupat doar de ce puteam noi să facem să creştem firma. Când o firmă este foarte mică, nu cred că este afectată de criză în mod negativ, din contră, cred că, în general, crizele oferă oportunităţi. De exemplu, poţi angaja persoane care altfel ar munci pentru firme mari. Crizele sunt un fel de foc în pădure şi fac loc pentru firmele mici să crească.”
Aproape 70 de persoane lucrează în biroul său din Boston. Alex spune că el nu-şi doreşte angajaţi relaxaţi la serviciu, ci mai degrabă motivaţi şi interesaţi. Ce vreau eu este să îi inspirăm la serviciu. Şi pentru asta, cei din echipa de management le oferă constant idei şi provocări noi şi dau responsabilităţi noi angajaţilor. „Cred că, dacă vor să fie relaxaţi, nu este o firmă bună pentru ei. Cel mai greu este să antrenăm middle-managementul. Încercăm din greu, dar este dificil să înveţi management.”
Din 2007, când firma sa avea venituri de aproximativ 250.000 de dolari, până în 2011, când au intrat prima oară în topul Inc. 500 cu venituri de 4,5 milioane de dolari, firma sa a crescut de 20 de ori.
„Criza financiară nu a fost decât o mică etapă în viaţa firmei. Noi existăm şi continuăm creşterea cu sau fără ea. Avem clienţi mari – precum Citi Bank, Deutsche Bank –, dar şi unii foarte mici, care tocmai au debutat. Avem un pachet care se cheamă Start Your Own Brokerage, de exemplu, cu care îi ajutăm pe clienţi să formeze brokeri, dar vindem tot ce este nevoie pentru un broker în detaliu, nu la pachet.”
De fapt, există suficientă cerere pe piaţă pentru produsul lor încât businessul să se extindă şi să crească. Au deja filiale la Tokyo, Shanghai, Jakarta şi Londra, şi agenţi peste tot în lume. „Businessul nostru este mondial şi nu cred că mai există afaceri care să fie doar locale. Ca să deschidem o filială ne uităm la cât de mare este piaţa într-o regiune – nu într-o ţară –, ci la 1-2 ore de avion de locul unde deschidem un birou. Şi deschidem birouri în ordine descrescătoare ca dimensiuni. Piaţa noastră cea mai mare este, de fapt, în Japonia şi deci acolo am deschis prima filială.”
E un CEO întotdeauna deschis la orice idee. Ascultă mai întâi, o evaluează logic şi ia o decizie în funcţie de analiza pe care o face. Deşi e dispus să-şi găsească un partener – şi chiar avut unul în trecut –, acum e singur. „În America este ceva obişnuit să formezi un consiliu de sfătuitori, cu oameni de afaceri de succes, care sunt plătiţi cu 1.000 de dolari pe zi, câte 3-4 zile pe an, care să te ajute cu sfaturi, şi avem şi noi unul. Pentru ei este o activitate plăcută la sfârşit de carieră, iar la Boston poţi găsi foarte mulţi astfel de sfătuitori. Prin reţeaua mea de cunoştinţe am selecţionat cinci oameni cu diferite backgrounduri care mă ajută ocazional. Recomand oricărei firme să facă acest lucru.”
Alex foloseşte foarte mult felul de a gândi, disciplina mentală şi modul de lucru dobândite în spaţiul academic, aproape deloc informaţiile pe care le-a acumulat, poate doar procesele. „Este puţin păcat, pe de-o parte, dar pe altă parte cred că în lumea academică mediul este mult mai competitiv decât în lumea afacerilor şi profitul – comparat cu efortul – este mult mai interesant în lumea afacerilor. Datorită backgroundului ştiinţific, lumea afacerilor îl vede mai mult ca pe un om de ştiinţă şi inginer, drept care are cele mai bune părţi din ambele: „Sunt văzut ca scholar în lumea afacerilor”. Acum un an, a decis să reînveţe să cânte la pian, deci cam asta face. Ia lecţii de tenis şi, în general, îi place foarte mult să gătească. „Fac propriul vin, propria bere, pâine, îngheţată şi îmi place foarte mult să gătesc la wok sau bucătărie franţuzească.” Călătoreşte în interes de afaceri şi, dacă nu e de găsit la birou, cu siguranţă e plecat undeva prin Asia, Israel, Dubai, Europa de Vest, în Rusia sau prin ţările baltice.
Alex ar spune oricui ezită să înceapă un business pe cont propriu că merită încercat şi că este mai mult o problemă de automotivaţie decât de orice altceva. „Nu este nevoie de investiţie, ci doar de primul client.”
Articol preluat din Revista Cariere de decembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici