Emilian Croitoru, bancherul care aleargă pentru salvarea rinocerilor din Kenya

Ne este atât de frică de moarte, încât uneori uităm să trăim

”În momentele mele de reflecție, ori de câte ori mă gândesc la care a fost cea mai bună acțiune pe care am făcut-o în viața mea, merg mereu în aceeași direcție: trecerea pe care am făcut-o de la un tip de peste 110 kg, cu o abordare materialistă a vieții, către persoana care sunt astăzi”.

Cine este astăzi? Poate o să vi să pară incredibil, dar răspunsul e cât se poate de simplu: astăzi, este unul dintre finaliștii Ultra-Trail du Mont-Blanc, 170 km cu 10.000 m diferență de altitudine (în 2017), una dintre cele mai grele competiții de alergare din Europa, cunoscută și ca ”regina” probelor în cursele de ultramaraton montan, și primul român care a încheiat Beyond The Ultimate Jungle Ultra, 230 km auto-susținut în 5 zile, o cursă infernală, istovitoare, adânc în jungla peruană (în 2019).

Acum se pregătește pentru următoarea, For Rangers Ultra 2021, o cursă tot de 230 km în regim de semi-autosuficiență, dar în savana kenyană, în care concurenții vor alerga printre animale, fiind flancați de paznici în stânga și dreapta, la distanțe de 1km, și monitorizați de un elicopter care va survola zona. Din cauza expunerii la animale periculoase, cursa este considerată de organizatori cu grad de pericol mai ridicat decât cea din junglă.

Personajul principal din frântura de poveste de mai sus este Emilian Croitoru – un bancher cu o solidă carieră profesională și care, din când în când, se metamorfozează în alergător de cursă lungă. Ultima, și cea mai grea de până acum, l-a pus însă și într-o altă ipostază, cea de autor de cărți motivaționale, pentru că, spune el, ”sunt acolo pentru cauze dincolo de mine”, drept urmare, împărtășite, experiențele din spatele lor pot ajuta.

De fapt, citatul de la începutul acestui articol este chiar introducerea cu care Emilian ne provoacă să intrăm în lumea fascinantă nu doar a ultramaratonului din jungla peruană, ci și a unui imposibil aparent. Pentru că, înainte de a fi o carte, ”Door to Jungle. Door to Yourself” este o experiență prin care descoperi o altă lume. Una dură, intensă, a anduranței, a depășirii limitelor, a puterii și dorinței de a supraviețui, a curajului și, de ce nu!, a nebuniei. O lume în care fiecare pas și fiecare secundă înseamnă o luptă, în care principalii adversari nu sunt ceilalți concurenți, ci trupul și mintea ta, o lume în care succesul, eșecul, medalia ori fotografia de final nu mai sunt demult miza. Pentru că, dincolo de această ușă către junglă, contează doar determinarea și încrederea că, la sfârșit, te vei descoperi pe TINE, un alt EU, mult mai puternic.

Învață să (-ți) spui: NU!

Emilian Croitoru este un bancher cu state vechi. Și-a început cariera în 1998, într-o sucursală a unei bănci comerciale regionale din Timișoara, orașul natal. Viața l-a dus apoi, pentru mai mult de 13 ani, în București, unde, de pe o poziție de top în cadrul diviziei pentru Corporații Regionale, a trebuit să facă față unor provocări profesionale deloc de neglijat: două fuziuni bancare în mai puțin de un an sau schimbarea de la fundament a celei mai mari bănci comerciale din România de la acea vreme. Din 2014 locuiește în Viena, unde ocupă poziția de Expert responsabil de Proiecte Corporate, în Holdingul celei mai mari bănci din Europa Centrală și de Est.

Dar lucrurile nu au fost facile la început, povestește Emilian: ”Îmi amintesc primul an, când, după multe gânduri, am concluzionat că am două alternative: fie mă întorc în țară și rămân în confort, fie mă reinventez. Complet”.

A ales să se reinventeze. A creat o perspectivă personală despre cum vrea să arate viața lui peste … mulți ani. Iar de acolo, ”îmi stabilesc prioritățile anuale, din care extrag, apoi, activități concrete lunare. Primesc claritate în felul acesta. Știu unde vreau cu adevărat să investesc timpul meu și unde să(-mi) spun NU”.

Ca să ajungă în acest punct însă, a avut o șansă, aceea de a se fi ”întâlnit” cu sportul.

Fiecare zi, ca un carusel

Deseori rămânea mult peste program la birou, cina, mâncarea principală a zilei, era mereu întârziată, pentru ca, apoi, puținul timp rămas liber să-l petreacă la televizor. Weekend-urile erau mereu în afara Bucureștiului, cu multă relaxare, pentru a putea face faţă următoarei săptămâni. Prioritare erau atunci cariera și partea materială. ”Simțeam că trăiesc într-un carusel fără oprire. Eram conștient de asta, dar parcă refuzam să cobor. Îmi amintesc că nu găseam nici timp să pregătesc vacanțele. Alegeam o destinație, însă citeam detaliile doar în avion”, își amintește Emilian.

Rareori evada la munte, unde făcea drumeții scurte cu câțiva amici. În anii facultății, avusese norocul să întâlnească pe cineva care să-i scoată la lumină pasiunea pentru munte, drumeția și sporturile de iarnă. Dar sport în adevăratul sens făcea sporadic, și asta încă din anii de liceu când, pentru a se dedica complet învățăturii, a fost nevoit să renunțe la multe, inclusiv la baschet și la handbal, discipline cu care cochetase în școala generală.

”Primii ani din București sunt acei ani cu imense acumulări profesionale și cei în care se vor naște cei doi băieți ai mei, lucruri pentru care sunt foarte recunoscător. Sportul nu era atunci printre preocupările mele și era normal să fie atunci așa. Fiecare etapă din viața noastră vine cu priorități diferite, a căror împlinire ne face să ne simțim fericiți”.

Șocul

Primul şoc a fost când la primul credit ipotecar asiguratorul i-a cerut primă suplimentară din cauza rezultatelor analizelor de sănătate. Dar atunci, nu a luat foarte în serios avertismentul. Abia când acul cântarului s-a apropiat periculos de 100 kg a a început să-și pună cu adevărat întrebări. Apartenența în clubul ”celor peste un quintal” îl speria, dar perspectiva ca acul cântarului să arate din ce în ce mai mult în fiecare an a fost cea care l-a făcut să ia decizii ce aveau să fie ”cele mai bune din viață”. A avut noroc și de un context virtuos, invitația irezistibilă a unor prieteni în Mont Blanc, câteva cărți motivaționale și un cerc de influență pozitivă.

Prima reîntâlnire cu sportul

Nu fusese niciodată alergător. La handbal și fotbal fusese portar, schiul era doar o alunecare pe zăpadă, iar drumeția era cu pas de melc. Dar locuia lângă un parc mare și l-a atras lacul. În jurul acestui lac a început să alerge. ”Pe vremea aceea, 2007-2008, nu era o modă corporatistă, cum este acum. La început nu puteam alerga continuu nici măcar 500 m, dar combinam cu mers. Pas după pas, am crescut distanțele, la început un sfert de maraton, apoi jumătate, iar în 2011 am participat la primul maraton, la Viena, orașul care avea să devină pentru mine acasă peste câțiva ani. Obișnuiesc să spun că primul maraton este ca prima dragoste, nu se uita niciodată, și că finalizarea lui cu succes schimbă din temelii. Corpul și mintea noastră sunt atât de flexibile, încât pot fi transformate pas după pas, dar niciodată brusc. Înțelegi că orice este posibil, și nu doar în sport. Că nimic nu te doboară. Că fiecare înfrângere este o lecție, iar durerea este o sursă de creștere”.

Pentru a-ți schimba viața, trebuie să începi cu schimbarea fiecărei zile

Transformarea nu a fost doar fizică. Odată cu povara celor peste 100 kg a scăpat și de multe obiceiuri nesănătoase. Acum, își începe fiecare zi cu timp pentru el. Face sport în fiecare dimineață, foarte devreme, alergare sau la sala de forță. Meditează și își structurează programul. La birou, în vremurile normale, sau acasă, în pandemie, începe întotdeauna cu sarcina cea mai importantă, apoi ziua de lucru își urmează cursul firesc. Seara este dedicată unui eveniment cultural ”într-unul din templele muzicii clasice sau teatrale”, timpului petrecut cu băieții, acum adolescenți deja, unei ieșiri cu prietenii sau unei activități de interes personal. Își petrece sfârșiturile de săptămână cât mai mult în natură, iar vacanțele, fie în afara Europei, ”unde savurez diferențele culturale”, fie la evenimente sportive, ”unde particip cu mare interes”.

A început să își planifice mai bine timpul, să stabilească și să execute prioritățile, să învețe multe lucruri noi și să întâlnească oameni inspiraționali. Atenția spre alimentație l-a dus către vegetarianism. Este unul dintre foarte putinii sportivi care termină curse de o suta de mile cu diferențe de nivel respectabile sau ture extrem de lungi în mai multe zile, în medii naturale provocatoare, fără să mănânce carne sau peşte. Își ia conștient proteinele și celelalte substanțe necesare din alte tipuri de alimente.

A participat și inițiat multe acțiuni caritabile, susținând cauze din țară sau internaționale cu impact în educație și în protecția mediului.

A învățat că, pentru a-ți schimba viața, trebuie să începi cu schimbarea fiecărei zile, ”o unitate suficient de ușor de înțeles a vieții. Schimbarea zilelor poate fi făcută doar prin ritualuri repetative, obiceiuri mărunte, care pot fi încorporate în mintea subconștientă. Faptul ca nu avem timp este doar o scuză: găsim timp pentru orice ne dorim cu adevărat”.

De ce din toate sporturile lumii a ales tocmai unul atât de greu? ”Sportul de anduranță este impredictibil. Oricât de bine ai pregăti o cursă, vei avea surprize. Acesta este unul din motivele pentru care este atât de aproape de inima mea. Deși pare un sport repetitiv, un picior înaintea celuilalt și apoi repeți mișcarea, nici o experiență nu e la fel ca precedenta”.

***

Q&A: Ușa către junglă, ușa către tine însuți

Am construit această ediție pornind de la ideea că, pentru noi toți, 2020 a fost ca un adevărat maraton. Un an greu, atipic, în care, mai presus de orice, a trebuit să învățăm să mergem mai departe. Printre reguli și constrângeri, printre temeri și obstacole, într-o permanentă luptă cu noi și pentru noi. 2020 se va încheia peste câteva zile. Toate celelalte însă, rămân, parte din noi, din viața noastră de zi cu zi.

Cum reușește un alergător să finalizeze o cursă istovitoare de sute de km, ce îl ține în picioare atunci când simte că nu mai poate, cum își antrenează mintea pentru efort, dar și amintiri și experiențe, flashuri din lungile și epuizantele competiții de anduranță, din care fiecare dintre noi are ceva de învățat, în cea de a doua parte a acestui articol, la secțiunea Q&A.

Vedem la televizor imagini de pe aceste trasee infernale, cu atleți epuizați, cu fețe schimonosite de durere, care, uneori, aproape inconștienți ajung la finish. Ca să reziste la un astfel de efort, ce se întâmplă, practic, în mintea, în corpul unui alergător de cursă lungă?

Încep cu corpul, pentru că acolo e mai simplu: se întâmplă multe schimbări chimice. Glicogenul, cel mai la îndemână combustibil pentru energie se epuizează după cam 3 ore de efort, atunci când întâlnim acel așa-numit zid. Corpul schimbă sursa de energie cu altceva (grăsime, de exemplu), dar în prima fază refuză. Este ca și cum termini alimentele din mână și ești nevoit să te ridici și să mergi până la masă pentru o altă porție. Ieși din confort. Apoi, corpul trebuie, metaforic, să meargă până la frigider pentru o nouă porție. Apoi să iasă din casă, până la magazin. Apoi, în alt oraș. Și tot așa.

Mintea este ceva fascinant, care, pe măsură ce o cunosc, realizez cât de puțin știu. Construiesc puterea minții prin succese mărunte, pas după pas. Da, știu că repet obsesiv această construcție, pas după pas, o fac intenționat pentru că știu că așa putem să ne schimbăm corpul și mintea. Succesele sunt surse de putere. Mintea știe că a mai fost acolo, spre exemplu la km 84 sau 117 sau într-o discuție în contradictoriu și că a trecut cu bine.

Cum îți dozezi efortul, de unde îți iei puterea, energia, ce faci când efectiv nu mai poți?

Învăț pe de rost cât pot de mult despre traseu și profilul de altitudine. Vizualizez cât pot de exact cursa, simțind cât pot de mult din emoții, precum aș fi acolo. Muntele îmi oferă energie, este ceva în care cred cu tărie. Îmi iau puterea de la copaci, stânci, soarele care dogorește sau ploaia care curge peste mine, în cea mai pură formă de libertate. În timpul curselor, am avut parte de unele dintre cele mai pitorești imagini, cu răsărituri sau apusuri fabuloase, miresme de iarbă și flori, ciripit de păsărele sau sărituri acrobatice ale caprelor negre. Atunci când efectiv nu mai poate, alergătorul de cursă lungă știe că este doar la 50% din capacitate. Că este doar un dialog cu mintea care se opune, dar care se poate gestiona. Nu ne antrenăm pentru a nu avea durere, ci ca să gestionăm durerea.

Am avut parte de multe experiențe care par a fi paranormale: mișcarea pe mulți kilometri într-o formă minimalistă de somn, pe timp de ploaie sau halucinațiile inerente curselor cu două nopți consecutive fără somn.

Cum se gestionează dorința de abandon?

În mintea alergătorilor de anduranță, după kilometrul o sută apare uneori gândul abandonului. Uneori, mai ales pe profilele foarte provocatoare, sau pe ploaie cu noroi peste glezne, mă întreb ce caut acolo, în mijlocul nopții, undeva către nicăieri. Că, oricum, am trecut de momentul egoului exagerat al pozei de final pe Facebook sau al primirii medaliei la finalizarea cursei. Atunci știu că sunt acolo pentru cauze dincolo de mine (cartea pe care am scris-o recent a ajuns, pe timp de pandemie, la 79 de suporteri ai campaniei pe care o susțin, iar dacă doar o zecime din cititori schimbă un procent din ritualurile zilnice după citire, atunci merită efortul cu vârf şi îndesat; campania door2jungle a depășit 2.000 EUR, având parte doar de o comunicare online). De asemenea, știu că sunt acolo pentru a descoperi și stăpâni cât mai mult din această fascinantă minte.

Cât de conștient ești când iei decizia de a renunța sau de a merge mai departe? Te poți antrena și pentru asta (cum să gestionezi momentul critic)?

În carte am dedicat un capitol întreg lecțiilor de după eșecuri. Cunosc un singur alergător de anduranță care nu a avut niciun eșec. Este excepția care întărește regula. Cine nu are abandonuri în acest sport, nu şi-a stabilit obiective suficient de ambițioase. Obișnuiesc să planific curse care par a fi imposibile, uitându-mă la istoria personală. Doar ca să mă transforme, să îmi creeze acea frică ce mă scoate apoi la antrenamente. Care să creeze noul Emilian, cel de la finalul acelei cursei care părea imposibilă.

Eșecurile sunt cel mai bun profesor. Te trimit înapoi înspre tine. Dar trebuie să le accepți, în primul rând. Apoi să vezi care este cauza: antrenamentul, echipamentul sau un nou obicei care trebuie introdus. Nu am abandonat nicio cursă la care aveam matematic șanse să finalizez. O dată m-am accidentat, altădată am rămas fără semnal GPS, iar la restul am depășit un timp intermediar (o dată cu doar 40 de secunde). La majoritatea m-am întors şi am finalizat cu succes.

La modul general, se poate vorbi despre mentalitatea de bancher (concentrat pe profit, pe un stil de viață la anumite standarde etc) complet diferită de cea de alergător de cursă lungă (concentrat pe anduranță, efort maxim, dăruire unei cauze, iată). Cum le-ai echilibrat tu? Care e dominantă? Ce abilități, calități din zona de alergător îți sunt folositoare acum și în zona profesională?

Sunt foarte multe lucruri comune între viața profesională în bancă şi sportul de anduranță: viziunea pe termen lung, planificarea cu precizie, stabilirea priorităților și dependențelor. Dar, mai ales, focusul pe execuție, cea mai importantă componentă pentru succes. Toate băncile în care am activat au o componentă pregnantă de responsabilitate socială. Principiul comun în anduranță și în bancă este că acolo unde este focusul, acolo este energia. Dacă te concentrezi pe probleme, pe durere, vezi doar obstacole. Alternativ, găsești soluții. Având claritate cu referire la destinația personală şi pașii intermediari, avem șansa să ieșim mai puternici la finalul crizei.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi arătat viața ta acum, dacă la momentul acela de răscruce sportul nu ar fi fost una dintre opțiuni?

Foarte, foarte rar vedem oameni în vârstă supraponderali la plimbare în parc. Credeți că nu îi vedem pentru că stau în casă? Nu. Supraponderalii ajung foarte rar la vârste înaintate.

Te-a făcut maratonul un bancher mai bun?

Alergarea m-a făcut cu siguranță un om mai bun. Omul Emilian este tată, explorator, bancher și multe altele. Iar din 2020 și scriitor motivațional. Alergarea mi-a schimbat radical lentilele prin care văd viața.

Dar formația de bancher, te-a ajutat să te adaptezi mai ușor rigorilor sportului?

Formarea de bancher m-a ajutat cu multe valori: nu există căi scurtate, încrederea este sprijinul mental cel mai puternic…

Ultimele 10 luni par a fi pentru noi toți un fel de maraton. Cum să ne păstrăm conectați, puternici, angajați în această cursă, pentru că, e clar, pandemia e un ultramaraton la care nu încape în discuție să abandonăm.

Exact ca la ultramaraton, partea mentală e cea mai importantă. Hai să continuăm să trăim! Ne este atât de frică de moarte, încât uneori uităm să trăim. Eu nu îmi schimb felul cum trăiesc. Pe alocuri, schimb doar mediul în care activez. Voi explica în mod concret, adaptat la programul meu.

Dimineața este identică. Meditația se poate face în orice loc, iar de alergat avem voie în Viena. Iar pentru locurile în care nu este permis, am văzut mulți amici că au strecurat în balcon o bandă de alergare sau un aparat de vâslit. Partea de la sală o înlocuiesc cu exerciții în casă, folosind greutatea propriului corp.

Munca de la birou o fac acum în mediul online. Am norocul că este un mix echilibrat de ședințe și muncă individuală, deci comunic foarte mult cu colegii mei.

Serile ies la o scurtă plimbare, apoi fie lucrez la prioritățile personale, fie vorbesc cu cei apropiați, fie vizionez o operă sau film online, fie citesc. Exact ca înainte de pandemie. Da, nu este același sentiment, prefer să simt fiecare detaliu, însă categoric nu renunț la viață, nu renunț să trăiesc.

 

”Băieții mei sunt amândoi sportivi, practică sporturile de iarnă, joacă baschet și fotbal. Am avut plăcuta surpriză ca unul dintre ei să înceapă să alerge vara trecută, din proprie inițiativă, iar celălalt, recent, să mă surprindă cu o alergare ușoară, mai lungă de două ore”

---

 

SAVE THE RHINO!

Efortul lui are însă și un scop, așa cum spune, dincolo de el, de nevoile și prioritățile lui. De exemplu, în viitoarea cursă, cea din Kenya, va alerga pentru o organizație care sprijină protejarea rinocerilor împotriva braconajului. Rinocerii și elefanții sunt specii umbrelă, care protejează multe alte specii de insecte şi animale. Din păcate, cele câteva specii de rinoceri sunt în pericol de dispariție, pentru că sărăcia lucie în care trăiesc localnicii îi determină să le omoare și să le valorifice cornul. Save the Rhino, ONG-ul pentru care va alerga Emilian la For Rangers Ultra 2021, sprijină atât paznicii parcurilor naționale, cât și educarea copiilor pentru a îndrăgi aceste animale, în ideea de a zădărnici ulterior intențiile mafiei de a-i atrage în rețelele lor de braconaj.

De ce a ales să ofere tot acest efort unei cauze umanitare? ”Am primit atâtea de la mentorii mei (părinți, profesori, colegi sau prieteni) sau de la natură (alergarea montană m-a salvat de la sedentarism, am scăpat teafăr dintr-o avalanșă care mi-a restabilit prioritățile în viaţă, detalii se găsesc în carte), încât vreau să dau înapoi o mică parte”, a răspuns Emilian, adăugând că, toate cauzele pe care le susține sunt fie pentru educație (a sprijinit şi a reușit să strângă o sumă importantă pentru un grup de copii din Argeș, pentru ca aceștia să poată continua pregătirea școlară), fie legate de protecția mediului. ”Asta mă face să realizez că doar împreună putem să rezolvăm probleme majore. Că din puținul multora se pot aduna sume importante care pot schimba destine sau îmbunătăți ariile naturale. Consider că scrierea cărtii şi campania care a urmat sunt cele mai bune lucruri pe care le-am realizat în anul pandemiei, 2020”.

Inclusiv cartea a fost scrisă cu un scop umanitar. Ea este oferită gratuit donatorilor din campanie. Banii sunt transferați din cardul donatorului pe o platformă foarte cunoscută, de unde Save the rhino îi retrage direct. Emilian nu are acces la cont, nu dorește să rețină nici măcar un cent din sumele generate de carte. Și asta pentru că, spune el, pe lângă faptul că susține o cauză în care crede, din toate aceste gesturi frumoase își ia putere pentru a merge mai departe.

---

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 269
Pentru abonare, click aici