Gabriel Liiceanu – Conducatorul seducator

Domnule Liiceanu, cu ce virtuti s-ar cuveni sa fie inzestrat un bun conducator?

Ma bucur ca vorbiti de "conducator", si nu de "lider", cum se spune astazi. Ma bucur deoarece cuvantul romanesc – "conducator" -, venit din latina (con-ducere), ma ajuta sa va raspund la intrebare. Conducere inseamna "a duce cu (sine)". Un conducator, un bun conducator, un "lider" bun, daca vreti, este unul care are capacitatea de a-i antrena pe ceilalti in directia in care crede el de cuviinta. Va dati seama ce lucru extraordinar e asta? Fiecare om are orgoliul lui, punctul lui de vedere, vointa de a-l afirma si de a-si afirma astfel eul propriu. Ce forta trebuie, oare, sa ai ca sa poti clinti nu un om, ci zeci, sute, mii si, la limita, milioane de oameni catre ceea ce vrei tu? Si asta, facandu-l pe fiecare in parte sa renunte la ceea ce crede sau vrea el. Facandu-l sa renunte la ceea ce are el in cap, la "incapatanarea" lui.

Cum poate face cineva un asemenea lucru? Ce calitati trebuie sa aiba? Poate oricine sa si le cultive, devenind conducator?

Daca o sa deschideti un manual de leadership american, primul lucru pe care il veti afla este ca oricine poate, cu stradanie – adica prin vointa si munca -, sa ajunga lider. E in spiritul civilizatiei americane sa ti se spuna "si tu poti asta", "poti orice, numai incearca". E frumos sa crezi ca poti sadi in fiecare increderea in el insusi, dar e si periculos, in masura in care un astfel de slogan poate umple lumea de veleitari. Bineinteles ca e bine sa incerci, si chiar in diferite directii, dar orice incercare a sanselor proprii trebuie sa se faca, totusi, in limitele unui bun- simt si sa aiba o doza minima de realism. Vreau, cu asta, sa spun ca nu oricine poate fi conducator.

De ce? Oamenii nu sunt egali? Egali, macar, in aspiratiile lor?

Nu, oamenii nu sunt egali. E o proasta intelegere a democratiei sa afirmi ca oamenii sunt, in general, egali. Ei sunt egali ca cetateni, sunt egali in drepturi si obligatii, dar nu sunt egali ca indivizi, nu sunt egali ca dotare. Dimpotriva, oamenii sunt profund inegali. Vorba lui Tutea: intr-o familie se pot naste un geniu, un idiot si un mediocru. Intr-o societate civilizata sansele indivizilor la pornirea in viata trebuie sa fie egale, dar membrii unei societati nu sunt niciodata egali. Indivizii n-au cum sa fie egali. Ei se cern pe drum. Intr-o clasa, la scoala, elevii nu sunt egali. O scoala buna, o educatie buna sau niste parinti buni ii ajuta, doar, sa se cunoasca mai bine, sa descopere in ei ce pot face mai bine. In nici un caz nu-i invata pe toti cum se devine conducator. O scoala de leadership (pentru ca exista cateva pe lume) se face cu indivizi selectionati in prealabil ca fiind cei mai buni.

Vorbind despre conducator ati folosit cuvantul "forta": sa ai forta de a-i face pe ceilalti sa te urmeze, sa mearga cu tine. Dar, daca autoritatea se impune prin forta, ce valoare mai are ea?

Ati sesizat corect: conducerea este o forma de putere. Ceea ce inseamna ca ea imprumuta forma de ambiguitate a puterii, adica ea poate fi ori acceptata ori impusa. Este o mare diferenta intre a urma pe cineva de bunavoie si a-l urma pentru ca n-ai incotro, pentru ca te obliga s-o faci. A avea autoritate, in sensul bun (si etimologic) al cuvantului, inseamna a avea puterea de a-l spori pe altul, de a-l face mai bun, mai priceput intr-un domeniu, iar pe un plan mai inalt, mai liber, mai el insusi. Un bun conducator este un maestru, unul care ii face pe ceilalti sa-si sporeasca, in contact cu el, fiinta. Un bun conducator politic, de pilda, este unul care-i face pe conationalii sai sa se realizeze ca cetateni si oameni liberi. Un bun meserias e cel care-si sporeste ucenicul si-l aduce pana in punctul in care-i poate lua locul. Adevaratii conducatori sunt cei recunoscuti ca avand capacitatea de a-i "spori" pe ceilalti si de a-i impinge catre punctul de implinire a fiintei lor. De aici mandria cu care poti spune: "eu am fost elevul lui…", "am lucrat cu…".

Si totusi, prin ce calitati se impune (fiind acceptat de ceilalti) un bun conducator?

Sigur, pot sa va insir rapid cateva calitati pe care le veti gasi in orice manual: autoritate epistemica (sa fie un expert in domeniul in care conduce), inteligenta, viziune (sa vada, ca la rugby, culoarul care nu s-a nascut inca). Dar am sa va spun ca un mare conducator, avand toate aceste calitati, trebuie sa aiba, mai presus de toate, credinta. Credinta in ce?, o sa va grabiti sa ma intrebati. Pai, in lucrul pe care-l face. El trebuie sa faca din lucrul acela cauza vietii lui si sa creada ca acela e lucrul cel mai important din lume. Cand ma duc la facultate sa-mi tin cursul, eu cred in momentul acela ca a preda unor tineri tratatul lui Heidegger despre conditia umana este lucrul cel mai important din lume, asa cum la editura cred ca a scoate carti bune e lucrul cel mai important din lume, iar atunci cand scriu cred ca filozofia sau literatura sunt lucrurile cele mai importante din lume.

Nu toti oamenii au darul sa creada ca ceea ce fac ei poate schimba lumea si doar cei care cred asta ii pot magnetiza pe altii, ii pot trage dupa ei, ii pot contamina de entuziasmul lor. In lumina credintei lor si a fortei lor de iradiere, ceilalti se lasa con-dusi, manati spre un tel care devine si al lor.

Dar ce proprietate anume au ei ca sa contamineze si, astfel, sa conduca?

Pur si simplu iradierea spiritului lor. Ce, nu va vine sa credeti? Vi se pare ca e o formula vida, ceva careia nu-i corespunde nimic in realitate? Sau o chestie cetoasa? Va inselati. Am vazut asta cu ochii mei, in sfarsit, cu un anumit tip de privire. Ei bine, spiritul lumineaza. Experienta am facut-o la facultate, in timpul seminariilor, dar mai ales la examene, timp de aproape douazeci de ani. In ziua examenului, ti se perinda prin fata cateva zeci de studenti. Si, in functie de spiritul fiecaruia, cand deschide gura, sala se lumineaza sau se intuneca. Prostia, plictisul, dezlanarea tin toate de intunericul spiritului, asa dupa cum manuirea lui articulata, surprinzatoare, asociativa, cursiva sau plina de umor reprezinta "lumina" lui. Mintea fiecarui om este un potentiometru, un aparat care regleaza gradele de iradiere luminoasa ale spiritului cuiva. Finetea potentiometrului este diferita de la un om la altul. Nu toti oamenii au darul de a iradia, de a face ca vibratiile dintr-o adunare sa capete o frecventa impresionanta. In schimb, toti oamenii trag spre un centru care iradiaza.

De fapt, dumneavoastra vorbiti despre carisma unui lider.

Daca vreti, s-o numim asa. Da, ce am descris este numit indeobste harisma. Un spirit care iradiaza are ceva doar al lui, produs doar de el, un anumit mod de a aseza lumea intr-o ordine inexistenta pana atunci, ceva creat doar la scara mintii lui individuale. Ceva care anuleaza rutina si care face ca lumea sa prinda viata, sa-si piarda mohoreala. Un spirit care iradiaza este unul care a inteles lumea pe cont propriu si care poate transmite – tocmai pentru ca este al lui si crede in el – acest mod unic de intelegere si ordonare a lumii. Pana la urma tocmai acest mod – nou, original, personal – al ordonarii si intelegerii lumii este cel care impune si face un conducator. Un manager conduce dupa o reteta primita, un lider conduce dupa reteta lui. E o mare deosebire intre o buna gospodina si un maestru in gastronomie.

Daca ii lipseste cuiva carisma cu desavarsire, mai poate acel om sa ajunga lider?

Categoric nu. Cel putin nu unul acceptat, ci impus. Gheorghiu Dej sau Ceausescu nu aveau nici un dram de harisma. Aveau cruzime, fanatism si o bata in mana. Intr-o intreprindere, un lider fara harisma nu cred ca va urca pe culmi organizatia pe care o conduce. A con-duce silnic, "a duce cu tine" cu forta este o specialitate a conducatorilor comunisti.

Din tot ce v-am spus pana acum reiese ca actul conducerii autentice are loc in sfera libertatii: unul comanda si ceilalti executa prin libera acceptare, prin supunere libera. Si, spunand asta, spun implicit ca cel care con-duce este unul care se-duce. Conducatorul adevarat este un seducator. "Seduco" inseamna a trage pe cineva de o parte si a-l duce pe un drum deschis de tine. Problema este, iarasi: de ce parte anume tragi pe cineva si pe ce drum il duci? Unul care inseamna implinirea lui? Sau pierzania lui? Din cauza asta, un conducator-seducator are o uriasa responsabilitate. El raspunde in fata celorlalti pentru felul in care-si foloseste "lumina", harisma si pentru drumul pe care, cu ajutorul ei, ii asaza pe ceilalti. Hitler a sedus poporul german si l-a dus la dezastru.

Initial, orice conducator este nedefinit, nedeterminat: incotro anume te va duce el? Un conducator e judecat numai dupa urma pe care o lasa: lasa el in urma lui binele celorlalti? Sau dezastrul lor?

Care este tendinta romanilor? Nu cumva se supun ei mai degraba autoritatii impuse? De ce oare este asa?

Cred ca e o chestiune de istorie a civilizatiei. E nevoie de timp ca sa educi partea din tine care trebuie sa se supuna benevol legii sau autoritatii. Dupa cum e nevoie de timp ca sa educi exersarea autoritatii. La noi procesul acesta, care a inceput odata cu nasterea Romaniei moderne si cu monarhia constitutionala, a fost intrerupt in plina desfasurare, cam la sapte decenii de la nasterea lui. Pe urma a venit iar domnia batei. In orice caz, cand conducatorii nu sunt impusi din afara, fiecare popor isi merita conducatorii pe care ii are. Dupa '90, cehii l-au avut pe Havel, iar romanii, pe Iliescu. Nu e adevarat ca noi nu am avut un Havel roman. Nu am avut un popor care sa-l descopere si sa-l aleaga.

Exista, asadar, si o problema a calitatii celor condusi?

Evident, si tocmai asta indica gradul de civilizatie al unui popor: calitatea celor condusi. Sunt ei "mase idiotizate"? Sau sunt oameni liberi, capabili sa judece cu mintea lor? Ajungem la eterna problema a educatiei. Un om educat este unul care a luat cunostinta de oferta solutiilor de viata selectate de omenire de-a lungul istoriei ei. Educatia iti permite sa alegi dupa ce ai luat cunostinta de tot, sa alegi in cunostinta de cauza. Numai asa poti evita sa fii manipulat, sedus de pseudo-modele. Un om bine educat nu poate fi inregimentat si condus in directii gresite sau, cel putin, are sanse mai mari sa nu pateasca acest lucru. In orice caz, intr-o intreprindere, calitatea celor condusi pune problema constructiei unei echipe.

Tocmai voiam sa va intreb: cum se poate construi o echipa puternica? Alegandu-ti oamenii care au acelasi mod de a gandi si de a actiona cu tine sau pe cei care te completeaza?

Cred ca formarea unei echipe presupune doua momente: primul, gasirea celor mai buni oameni, a celor mai competenti. E ca si cum ai construi o echipa de fotbal ideala. Trebuie sa gasesti, pentru fiecare post, jucatorii cei mai buni. Liderul este un selectioner. Fiind vorba de competente diferite, va dati seama cat de greu este. Dar cred ca si mai greu este celalalt moment: gestionarea relatiilor dintre cei care formeaza echipa. Pe langa competente, trebuie sa gasesti si caractere, persoane de o calitate umana deosebita si, in sfarsit, admitand ca lucrul acesta se realizeaza, trebuie sa obtii apoi si compatibilitati temperamentale intre cei care "joaca" impreuna.

Care e relatia ideala a liderului cu membrii echipei odata formate? E bine ca el sa fie iubit? Temut? Respectat?

Ideal e sa fie iubit si ascultat. Oricum, mai bine sa fie ascultat si neiubit decat iubit si neascultat. E bine sa fie si putin temut, exact in masura in care teama tine treaza raspunderea noastra fata de lucrul pe care-l avem de facut.

E loc pentru prietenie intre un lider si membrii echipei sale?

De fapt, nu prea e loc, pentru ca prietenia va fi intotdeauna impurificata de relatia ierarhica, de secventa comanda-supunere. Tine de calitatea celui condus sa stie cand si unde trebuie sa traga linia, cand trebuie sa paraseasca rolul de prieten pentru a intra in cel de subordonare. E greu, evident. Relatiile de prietenie se strica de obicei cand sunt inghesuite intr-o relatie ierarhica. Tocmai prietenia, cand exista, ii face pe cei doi sa nu fie liberi pentru relatia ierarhica.

Va place sa fiti lider?

Nu, deloc. Imi place sa realizez un lucru deosebit si, in masura in care asta cere o echipa, n-am incotro. Dar a comanda te instraineaza omeneste. Mi-ar placea sa nu trebuiasca sa spun nimanui ce are de facut. A conduce este un rol iar cand intri intr-un rol, incetezi sa fii tu. Revenirea la tine e cu atat mai grea cu cat trebuie sa joci rolul mai mult timp. Conducand, iti pierzi firescul relatiilor cu ceilalti, care presupune un "de la egal la egal". Ceva se falsifica. Tu stii ca celalalt poate fi, sau este, o persoana exceptionala, oricum cel putin egalul tau, si totusi decizia finala e doar a ta.

Exista de altfel o drama a oricarui lider, indiferent de scara la care se exerseaza conducerea. Drama aceasta este singuratatea. Un lider e singur in teama lui, in duritatea lui, in deciziile lui ultime, e singur in fata riscului. El nu le poate imparti pe acestea cu nimeni, pentru ca raspunderea finala este doar a lui, si ceilalti stiu asta. Singuratatea liderului decurge din faptul ca nimeni nu-i poate lua de pe umeri povara raspunderii. Un lider nu se poate ascunde in spatele echipei sale. Invers, echipa trebuie sa aiba tot timpul senzatia ca umerii celui care o conduce sunt indeajuns de lati pentru a o feri de primejdii.

Avem un exemplu de lider exceptional in istoria romanilor? Cui ii puteti atribui calitatile despre care ne-ati vorbit la inceput?

Imi place sa repet ca cel mai mare roman a fost un neamt: Carol I.

S-ar fi bucurat el si astazi de aceeasi recunoastere sau asteptarile contemporanilor nostri sunt diferite? S-a schimbat ceva?

S-a schimbat tot. S-a schimbat poporul roman si a disparut elita politica apta sa caute si sa gaseasca solutia.

Ati construit si ati impus un brand: Humanitas, in conditii de piata in care alte afaceri, in care s-a investit enorm, au falimentat. Ce a contribuit la consolidarea brandului dv.?

Calitatea exceptionala a autorilor Humanitas, obsesia lucrului bine facut, sinceritatea gestului de intemeiere a institutiei.

Gabriel LIICEANU

Nascut la 23 mai 1942

• 1960-1965, Facultatea de Filozofie
• 1968-1973, Facultatea de Limbi Clasice
• 1976, Doctorat in filozofie la Universitatea Bucuresti
• 1965-1975, Cercetator la Institutul de Filozofie
• 1975-1989, Cercetator la Institutul de Istorie a Artei
• 1982-1984, Bursier al Fundatiei Humboldt
• 1990, Director al Editurii Humanitas
• 1992, Profesor la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti
• 1992, "Cavaler al Ordinului Artelor si Literelor" al Ministerului Francez al Culturii
• 2005, "Cavaler al Ordinului Stelei Solidaritatii Italiene"
• 2006, "Crucea de merit Clasa I a Ordinului de Merit" al Republicii Germania
• 2006, "Ordinul national Steaua Romaniei in grad de Cavaler"
• 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Jurnalul de la Paltinis
• 1992, Marele Premiu al Uniunii Cineastilor din Romania (ex-aequo, 1992)
• 2002, Premiul "Cartea anului 2002" pentru Usa interzisa (Premiul Romaniei Literare)