Interviu cu Andrei Plesu – partea I: „Daca esti roman, te vei comporta romaneste si in somn”

Daca s-ar afla in fata unui public din Alaska si ar trebui sa spuna doua vorbe despre tara sa, ar spune ca e o tara unica, la fel de fermecatoare, pe cat este de imposibila. Combinatia aceasta nu se regaseste prea des in lume si, prin urmare, merita o experienta.

Revista Cariere: Nu putem sti unde mergem, daca nu stim de unde venim. Altfel spus, nu ne vom intelege viitorul, daca nu ne cunoastem trecutul. Domnule Andrei Plesu, ce ar fi necesar sa ne asumam in legatura cu trecutul nostru ca sa putem privi, in ochi, viitorul?

Andrei Plesu: Aveti dreptate sa spuneti ca nu poti construi un viitor coerent si legitim fara sa ai idee de trecut. Asta nu inseamna ca daca nu esti expert in istoria nationala nu poti sa-ti vezi de treaba si nici ca, stiind tot ce trebuie despre trecut, ai garantia unei lansari ireprosabile spre viitor. Cand spun ca aveti dreptate, ma gandesc strict la faptul ca nu poti lucra bine in nici un domeniu fara sa fii situat, adica fara sa ai constiinta amplasamentului tau in timp si spatiu. Orice ai face, te afli in perimetrul unei traditii (fie ca o continui, fie ca o contesti), intr-un teritoriu de civilizatie care, vrei-nu vrei, te defineste. Si e preferabil sa fii in dialog cu acest teritoriu. Pe de alta parte, pe cat e de contraproductiv sa ignori fundalul istoric pe care se deseneaza ispravile tale, pe atat e de periculos sa abuzezi de retorica trecutului.

Voi aminti, rapid, doua specii ale acestui abuz: trecutul „glorios” si trecutul falsificat. Ideea curenta – ca meritele stramosilor se mostenesc de la sine, din generatie in generatie, ca a te trage din ostenii lui Decebal, ai lui Traian sau ai lui Stefan cel Mare inseamna automat a fi la inaltimea lor – este ridicola. Or, o multime de compatrioti par sa creada ca trecutul e un argument suficient pentru a crea prestigiu. Trecutul devine astfel un soi de fudulie, un atu de la sine inteles, o scuza pentru toate esecurile, demisiile si micimile contemporane. Tarat in apele tulburi ale discursului electoral, ale unui patriotism de parada sau ale netrebniciilor cotidiene, trecutul e iremediabil compromis. Nu ne vom salva niciodata invocand, pur si simplu, trecutul. Nu ne putem salva decat prin fapta noastra de astazi si prin proiectul nostru pentru viitor. Degeaba stii ce-ai fost, daca nu stii cine esti in clipa de fata si ce vrei. Asta cu privire la trecutul „glorios”, invocat ca alibi pentru indigenta prezentului.

Dar pomeneati si de trecutul falsificat…

A avea o imagine masluita despre trecut e aproape mai rau decat a nu avea nici o imagine. Trecutul legendarizat, eroizat, trecutul din care momentele discutabile, eventual penibile, sunt evacuate cosmetic nu educa, ci sminteste. Toate popoarele au caderile lor, derapajele lor, petele lor istorice. A le baga sub pres inseamna a intretine o iluzie. Exaltarea unui trecut neadevarat se transforma, de regula, intr-o toxina nationala.

«Daca vom avea insomnii intrebandu-ne ce e de facut ca nu cumva sa semanam cu altii, vom ajunge nevrotici. A fi roman nu e o optiune personala si nici o profesie care se invata si care se practica „in mod corespunzator”»

Dumneavoastra ati observat ca noi, romanii, suntem mereu in tranzitie: „Nu se cheama ca te adaptezi; mai curand te dizolvi. Te pliezi mereu pe o forma de relief exterioara si iti pierzi forma proprie.” Ce elemente definesc identitatea culturala a unui popor? Cum poate fi ea construita si pastrata?

Ambele intrebari se invart in jurul unei teme devenite obsesie: tema specificului national. Cine suntem si cum ne vom distinge, cum ne vom diferentia in „satul global”? As raspunde, prompt, ca vom esua cu siguranta daca vom transforma problema identitatii noastre intr-un program, intr-o actiune de propaganda. Daca vom avea insomnii intrebandu-ne ce e de facut ca nu cumva sa semanam cu altii, vom ajunge nevrotici. A fi roman nu e o optiune personala si nici o profesie care se invata si care se practica „in mod corespunzator”.

Problema nu e ca trebuie sa te comporti ca un exponent al romanitatii. Problema este ca si daca vrei sa scapi de „romanitate” tot roman ramai! Arghezi a spus odata despre poetul nostru national: „Fiind foarte roman, Eminescu e universal.” Cu alte cuvinte, cu cat esti mai tu insuti, cu atat esti mai interesant in concertul global. Cu o singura conditie: sa nu fii urmarit, zi si noapte, de mania de a fi interesant. Si de ideea fixa a „specificului”. Nu depinde de tine sa te comporti sau nu romaneste. Daca esti roman, te vei comporta romaneste si in somn. Sau cand vei decide sa faci pe italianul, sau pe americanul. Cu atat mai mult atunci. Caci o vei face „romaneste” si, pana la urma, vei fi caraghios.

Cine isi impune o etalare demonstrativa a trasaturilor caracteristice neamului sau nu va obtine decat o neconvingatoare pastisa de sine. Asta imi aminteste de un amic internat, din motive strategice, intr-o clinica de boli psihice si obsedat de gandul ca trebuie sa se poarte normal, asa incat sa se vada clar ca, spre deosebire de ceilalti pacienti, el nu e nebun. Rezultatul a fost ca parea mai nebun decat toti. La fel, ostentatia specificului national va produce o caricatura, cu efect negativ tocmai asupra imaginii tarii.

Justa masura

Va propun insa si o alta perspectiva. Cat suntem de indreptatiti sa vorbim de identitati etnice absolute? Nemtii sunt asa, turcii sunt asa, spaniolii sunt asa. Exista, fireste, lucruri care leaga si definesc o comunitate data: limba, memoria comuna, „matricea stilistica” despre care vorbea Blaga. Dar inauntrul acestei omogenitati avem de a face cu o diferentiere enorma. Romani sunt si Caragiale, si Farimita Lambru. Si Bratienii, si Ceausescu. Si Kogalniceanu, si Vacaroiu. In ceea ce ma priveste, ma simt, adesea, mult mai aproape de un prieten de alta nationalitate, decat de anumiti romani, cu care nu pot comunica si de care, in fond, mi-e rusine. Unii romani sunt admirabili, iar altii sunt de nesuportat. La fel, unii rusi sunt admirabili, altii nu. Calitati si defecte se gasesc peste tot si e o aberatie sa faci din ele „etichete” definitive. Trebuie avuta mereu in vedere dreapta masura.

Interviu cu Andrei Plesu – partea a II-a: Nu cunosc nimic mai exasperant decat harnicia unui prost

Citeste editoriale de Andrei PLESU in Dilema veche:

Ce este un forum?

“Plăceri vinovate”

Etică gazetărească

Andrei Plesu

Nascut la 23 august 1948, in Bucuresti
Casatorit, doi copii

Educatie:

• 1971, Absolvent al Facultatii de Arte Plastice, sectia de istoria si teoria artei;
• 1975-1977, Bursier al Fundatiei Humboldt la Bonn;
• 1980, Doctorat in istoria artei la Universitatea din Bucuresti, cu teza Sentimentul naturii in cultura europeana;
• 1983-1984, Bursier al Fundatiei Humboldt la Heidelberg.

Titluri si distinctii:

• 1993, Fondator si director al saptamanalului Dilema;
• 1994, Fondator si presedinte al Fundatiei Noua Europa si Rectorul Colegiului Noua Europa, Bucuresti;
• 1997, Membru al World Academy of Art and Science;
• 1999, Membru al Academiei Internationale de Philosophie de VArt, Geneva, Elvetia;
• 2000, Dr. phil. honoris causa al Universitatii Albert-Ludwigdin Freiburg-im-Breisgau, Germania;
• 2001, Dr. phil. honoris causa al Universitatii Humboldt din Berlin, Germania;
• 1990, Commandeur des Arts et des Lettres, Paris, Franta;
• 1993, New Europe Prize for Higher Education and Research;
• 1996, Premiul Academiei Brandenburgice de Stiinte din Berlin, Germania;
• 1999, Ordre national de la Legion d’Honneur al Frantei (in gradul de Grand Officier);
• 2000, Ordinul National „Serviciu Credincios” in grad de Mare Cruce etc.

Scrieri:

• 1988, Minima moralia (Elemente pentru o etica a intervalului), Cartea Romaneasca, Bucuresti, reeditare Humanitas, 1994, 2002;
• 1993, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucuresti;
• 1994, Limba pasarilor, Humanitas, Bucuresti;
• 1996, Chipuri si masti ale tranzitiei, Humanitas, Bucuresti;
• 2001, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York;
• 2003, Despre ingeri, Humanitas, Bucuresti, reeditare 2004, 2005,
• 2004, Obscenitatea publica, Humanitas, Bucuresti, reeditare 2005;
• 2005, Comédii la portile Orientului, Humanitas, Bucuresti;
• 2006, Despre bucurie, Humanitas, Bucuresti.