Iolanda Petrescu: Balet cu atitudine
Dar inainte de a fi profesoara, Iolanda a fost balerina. Si ar fi si astazi pe afisele Teatrului de Opereta daca acum patru luni nu ar fi venit pe lume baietelul ei. Pana aici insa, s-au mai intamplat niste lucruri…
Felul in care aceste fetite bat la usa succesului nu seamana cu inceputul carierei dv.?
La mine, mai puternica decat optiunea parintilor a fost influenta verisoarei mele, care preda baletul clasic la Conservatorul de Balet din Paris, si a fostului ei sot – Mihai Babusca, director al baletului Operei Romane. Astfel, desi sunt nascuta la Vaslui, am urmat cateva cursuri la Ploiesti, iar in clasa a patra am ajuns la Liceul de Coregrafie din Bucuresti. Copilaria mea nu a curs foarte lin. Mi-a luat ceva timp pana sa inteleg de ce ma aflu pe acest drum si nu pe altul. Imi placuse ce vazusem la verisoara mea, imi placuse ce se intampla in spatele scenei, costumele, cabinele, machiajul… Dar, la inceput, baletul a fost pentru mine doar cauza plecarii de acasa. E adevarat ca nici mediul scolar nu m-a ajutat foarte mult. Nu stiu daca e vina profesorilor sau nu. Ei ar trebui sa ajute copiii sa inteleaga ce efort, ce frustrari, dar si ce bucurii sau satisfactii ii asteapta. Eu nu am avut parte de asa ceva. Am crescut singura, la camin. Fiind un copil foarte cuminte, faceam lucrul acesta pentru a nu-i crea mamei mele, care credea in viitorul meu artistic, o mare dezamagire. Nu stiu ce calitati aveam atunci sau daca ele au survenit in timp. Cred mai degraba ca le-am dezvoltat treptat. Pe parcursul scolii, am inceput sa vad altfel baletul. Sunt convinsa ca daca n-as fi avut-o pe Anca Mandrescu – profesoara mea de balet din clasa a IV-a pana in clasa a XII-a – ca mentor, lucrurile n-ar fi decurs la fel. Ea m-a modelat, mi-a explicat ce inseamna viata de balerin. Mi-a fost si profesoara, si pedagog, ea mi-a explicat cat de logic este baletul si cat de diferit se asaza pe fiecare persoana. Lucru pe care il constat si eu de cand lucrez cu copiii. In fiecare trebuie descoperita calitatea care-l particularizeaza. Pe baza ei se poate face performanta.
Pe parcursul devenirii dv. ca balerina, cand ati inceput sa constientizati ca va indreptati spre performanta?
Nu cred ca a fost un moment anume. Am fost intotdeauna printre primele, fara sa devin varful generatiei mele. Asta poate si pentru ca eram extrem de timida. Lucram corect, dar imi era foarte greu sa interpretez miscarile. Acum imi dau seama ca imi lipsea pasiunea sau curajul de a-mi exprima emotiile pe scena. Imi era jena…
Dar ati perseverat, pentru ca la cativa ani dupa terminarea liceului, ati urmat si studiile superioare de balet.
Dupa liceu, m-am dus la Teatrul de Opereta. Nu am vrut sa ma duc la opera tocmai din cauza timiditatii mele. Varul meu era si pe vremea aceea directorul Operei si m-ar fi putut sprijini. Dar intotdeauna am avut ambitia sa-mi construiesc singura visele. Poate pana la varsta pe care o am, 30 de ani, as fi putut face lucruri mult mai spectaculoase, insa am avut intotdeauna o retinere, pe care am remarcat ca nu o am fata de copii. Ei sunt foarte relaxati, ma simt mult mai bine in prezenta lor si toate greselile si ezitarile mele din trecut incerc acum sa le corectez. Am ajuns la Opereta, am fost distribuita imediat in roluri de ansamblu. Dupa trei-patru ani a venit si postul de prim-solista. Am facut cam tot ce a insemnat repertoriu clasic. Din cauza emotivitatii mele insa nu am putut aborda un gen de caracter mai temperamental, mai spaniol, cu toate ca-mi place foarte mult.
Cam in aceeasi perioada, m-am gandit ca am nevoie de studii superioare ca o completare a formatiei mele. Nu a fost cum ma asteptam. Informatiile din domeniul acesta nu sunt nici acum sistematizate. Stiinta depinde de profesor, care vine si iti vorbeste din experienta proprie. E adevarat ca am avut bucuria de a-i avea ca profesori pe Ileana Iliescu, pe Ion Tugearu, niste oameni extraordinari…
La Opereta sunteti si acum?
Da, dar mi-am luat o pauza de maternitate. Am un baietel de patru luni. Asa ca a trebuit sa renunt o perioada la scena, primind in schimb bucuria de a fi mama. Dupa nastere, am revenit foarte repede la studio, dar nu si pe afisul stagiunii de la Opereta. Din punctul meu de vedere, sarcina mea s-a derulat intr-un moment destul de bun. N-am plecat intr-o perioada foarte incarcata cu spectacole. Nici acum nu avem un sediu al nostru, inca se mai cauta. Opereta migreaza de la o scena la alta.
Dar exista public pentru spectacolul de opereta in Romania?
Se putea si mai bine. Fata de opera, opereta la noi este inca tributara unui stil imbatranit, conservator. Cred ca acum e momentul sa se produca o schimbare semnificativa in repertoriu si in maniera de a atrage publicul, de a-i veni in intampinare.Avem o noua conducere, tanara, cred ca exista premisele pentru reinnoirea asteptata. E greu, mai ales ca e vorba de mentalitate. E dificil sa-i schimbi pe toti. Cel mai greu e sa incerci sa transformi colectivul. Eu am facut ani de zile acelasi lucru, in fiecare weekend. Spectacolele nu se modificau sub nici o forma. Noul director propune lucruri noi, castinguri, a adus coregrafi foarte tineri, ceva-ceva se simte. Sa vedem cum va fi cand vom avea sala noastra.
Cum este perceput baletul in zilele noastre?
Oamenii nu mai sunt educati in spiritul artistic. Majoritatea parintilor care vin cu copiii aici nu au absolut nici o idee despre ce inseamna baletul sau dansul educat. Nu ma refer la alte forme de dans, ci doar la baletul clasic, pe care eu il predau. In proportie de 90%, parintii care-si aduc aici copiii nu au nici o idee. Vin din total alte motive. Exista o expresie pe care o folosesc toti parintii: vor ca prin balet copilul sa dobandeasca o atitudine mai speciala. Eu nu urmaresc neaparat lucrul acesta. Eu urmaresc performanta, care incepe de pe la 11 ani. Oricum, lucram cu toti copiii la fel.
Cum a venit ideea de a intra in business, de a combina arta cu business-ul?
Este ideea mea si investitia matusii mele. Intr-o prima faza am avut suportul ei. Ea locuieste in Venezuela. A venit acum sase ani in tara si a vrut sa ma motiveze intr-un fel. M-a intrebat daca vreau sa-mi cumpere un apartament sau vreau sa investesc banii in ceva. Am vrut sa incerc si am ales business-ul. A inceput sa mearga incet. Nu mi-am propus lucruri marete, ci unele mici, pe care sa le pot duce singura.
La putin timp dupa debutul meu in business, m-am casatorit si, de atunci, eu ma ocup doar de partea artistica, iar sotul meu se ocupa de tot restul. Nu suport aspectele administrative ale afacerii. Nu vreau sa stiu ca nu mai pot veni sa lucrez cu copiii pentru ca nu stiu ce factura nu a fost platita. Nu-mi place sa am astfel de griji. Pentru mine sunt detalii si nu vreau sa stiu de ele. Nu ma intereseaza. Acum imi pot permite sa-mi aleg copiii, sa lucrez cu aceia dintre ei despre care consider ca ar putea face performanta, si sunt cativa. Din 140, cati are scoala noastra, patru copii au un viitor sigur pe scena, in strainatate. De cand a avut Ilinca succes la Viena, mi-a crescut si mie curajul. Chiar ma simt hotarata sa mai schimb unele destine, asa cum am intervenit in destinul familiei Buzatu, care era foarte bine asezata aici. Ilinca e acum cu mama ei la Viena, iar tatal a ramas cu fratiorul ei. Sunt hotarata sa mai fac astfel de lucruri cu cine isi doreste asta. Ilinca este modelata exclusiv de mine, este "produsul" meu, daca pot sa spun asa. Cinci ani am lucrat cu ea, pana sa plece la Viena. Este adevarat ca in ultimul an am lucrat intensiv cu ea, de patru ori pe saptamana. Dar este un talent si are o constructie foarte frumoasa. Si acesta este primul lucru pe care ti-l doresti sa-l vezi pe scena. Dupa aceea iti doresti sa vezi si performanta. Nu stiu daca sunt eu prea exigenta, dar imi place sa vad lucrurile bine facute, nu-mi place sa vad miscari "murdare", facute la intamplare. Exista o logica si un curs al baletului pe care, daca-l respecti, ies lucruri absolut minunate.
Aveti si fetite si baieti la scoala dv.?
Doar doi baieti din 140 de copii. Teatrele sufera din cauza asta.
Din cate stiu, scoala de balet nu a ajuns inca sa aduca profit. Va apropiati de acest moment?
Da, dupa sase ani de activitate, ne apropiem de breakeven point. Dar este un aspect pe care il privesc fara ingrijorare. In primul rand, pentru ca nu mi-am propus sa fac profit din balet si, in al doilea rand, pentru ca nu ma ocup eu de aspectele financiare ale business-ului, ci sotul meu. Eu sunt incantata cand ajung copiii la cursurile de balet si la minus 20 de grade, si pe perioada verii, cand e vacanta, si cand sunt parintii bolnavi si copiii trag de ei sa vina aici. Pe mine aceste lucruri ma satisfac si faptul ca am reusit singura sa le insuflu suficienta incredere incat baletul sa devina o optiune serioasa, pe langa karate, calculator sau tenis.
Aveti colaboratori?
Lucrez cu Catalina Ghiuta. Mi-ar placea sa mai atrag si pe altii, dar nu am mai gasit deocamdata pe nimeni amator. Din pacate, balerinii s-au indreptat mai ales catre televiziuni. E adevarat ca nu e usor de lucrat cu copiii, poate si acesta este un motiv. Mie acum mi se pare usor, dar la inceput habar nu aveam. Stiam pentru mine absolut tot ce trebuie, dar nu si pentru copii. Cu timpul, am invatat. Daca ar fi sa aleg intre cursuri cu oameni mari sau cu copii, n-as sta pe ganduri. Pentru naturaletea lor si pentru faptul ca ei imita foarte bine miscarea, fara sa incerce sa o inteleaga. Ei prind repede miscarea atunci cand le-o predau, iar apoi o finisez cu fiecare in parte.
Pe de alta parte, am avut intotdeauna o relatie foarte directa si sincera cu parintii. Cred ca asta m-a ajutat mult sa progresez in rolul de profesor. In timp, s-au convins ca orele de balet nu sunt o joaca. Mai bine stau acasa cu baietelul meu decat sa vin aici si sa mimez interesul pentru evolutia copiilor. In plus, orele de balet trebuie sa se desfasoare intr-o atmosfera speciala, pe care o dezvolt si cu ajutorul muzicii. Lucram pe compozitiile lui Pietro Galli – corepetitor al operei din Paris.
Exista o programa, un model dupa care v-ati construit lectiile?
Folosesc programa scolii franceze, care se preda la conservatorul din Paris. Ca metoda, este mai usoara si mai accesibila copiilor cu varste atat de mici. Toate orele de studiu urmaresc acelasi lucru: incalzirea la sol, bara, manej, diagonale, sarituri, poante, pentru cine e pregatit pentru asta. Pedagogia franceza difera de cea rusa prin complexitatea miscarilor. Francezii sunt mai lirici, in timp ce rusii sunt mai duri. Pentru ceea ce ne propunem cu cei cativa copii care merg spre performanta, imbinam elemente din mai multe surse. Nu uitati ca cei mai multi dintre copii vin aici in special pentru tinuta.
Cum reactioneaza parintii atunci cand ii anuntati ca fetita sau baiatul lor nu va face niciodata performanta?
Nu ajung in asemenea situatii, pentru ca foarte putini vin de la inceput cu dorinta de a face o cariera in domeniu. Nici eu nu le intretin astfel de asteptari, daca nu e cazul. In primul rand, ma gandesc la copil si la sufletul lui. Eu, care nu am avut calitati deosebite pentru spagat, pentru sarituri, pentru coup de pied, pentru forma intinsa a labei piciorului, am muncit foarte mult ca sa reusesc sa le fac. A fost crunt. Acum vad ca meseria aceasta se poate face si altfel, frumos, relaxat, daca sunt nascuti copiii pentru asa ceva. Eu ii incurajez pe toti. La ce tin foarte mult este un anumit numar de kilograme pe care ar trebui sa le aiba fiecare copil. Daca remarc o modificare semnificativa a greutatii, ii atentionez pe parinti.
Se poate trai, asadar, exclusiv din arta, din spectacolele de la Opereta si din cursurile de balet?
Da. Fireste ca depinde si la ce standarde ti-ai propus sa traiesti. Dar ne simtim mult mai bine acum decat acum sase ani, cand am inceput. Este adevarat ca nu ne comparam cu firmele de productie care fac profituri substantiale. Dar, repet, pentru mine nu conteaza veniturile. Nu cred ca as opri activitatea aici doar din considerente banesti. Nu ne-am propus lucruri foarte mari si de aceea nu avem cum sa ajungem la un nivel foarte ridicat al cifrei de afaceri. Nici programul nu e foarte incarcat, cursurile se desfasoara doar de la 16 la 20. Este o activitate pe o jumatate de zi, nu poti sa-i ceri mai mult.
Intre a fi pe scena, sub lumina reflectoarelor, primind aplauze, si a fi profesor pentru viitoarele balerine, ce alegeti?
Categoric, a doua varianta. In ceea ce o priveste pe prima, am facut ceea ce mi-a placut, insa cariera mea mai mult nu poate sa creasca. Eu atat am putut, cu datele personale care nu au fost exceptionale. Am dansat intotdeauna corect, dar atat.
E de apreciat realismul cu care ati acceptat limitele peste care nu puteti trece. Vad in asta un semn de autenticitate de care imi era dor…
Asa stau lucrurile cu mine. Acesta este maximumul pe care l-am putut atinge pe scena. Am avut momentele mele de bucurie, nu de glorie, in spectacolele in care am dansat, cand am simtit ca din punct de vedere coregrafic am rezolvat cateva probleme. Daca am compara bucuriile mele cu cele ale unui prim-balerin al Operei, ale mele ar coincide cu minutele lor de incalzire. Dar au fost lucruri pe care mi le-am propus si care au iesit asa cum doream. Mi-ar placea sa pot aduce copiii la nivelul la care eu as fi vrut sa ajung, pentru ca este o meserie de varfuri, si la propriu si la figurat. Este o meserie de iesit in fata, atat de frumoasa incat e pacat sa ramai in rezerva.
Ce va doriti pentru copilul dv., din acest punct de vedere?
E prea mic acum sa ma gandesc la asta. Dar n-as vrea sa aiba in meserie startul pe care l-am avut eu. Am inceput sa iubesc baletul mult mai tarziu, dar mi-am gasit singura motive sa-mi placa. Pana atunci, mi-am propus sa am succes cu cateva dintre fetitele mele balerine. Succesul nu depinde in mod particular de o scoala anume, ci de materialul cu care lucrezi.