Jean-Baptiste Dernoncourt: Familia este patria mea

Este întotdeauna interesant să afli ce cred străinii despre ţara ta. Informaţiile care apar în presa internaţională sunt puţine, uneori distorsionate, aşa că una dintre cele mai bune surse sunt expaţii care trăiesc în România. Am mers aşadar să vorbesc cu Jean-Baptiste Dernoncourt, Directorul General al Carrefour România, despre experienţa lui de expat în România, despre cum el şi familia lui trăiesc în ţara noastră. Nu a fost uşor, pentru că, de la început, tânărul manager mi-a spus că, ori de câte ori vorbeşte, o face în numele companiei pentru care lucrează, nu ca să îşi dezvolte o marcă personală. Marca Jean-Baptiste Dernoncourt există însă, altfel nu ar fi putut ajunge Director General la 32 de ani. Deci, cine este tânărul francez care veghează asupra celor 11.000 de oameni din Carrefour România ?

„Am 34 de ani, sunt căsătorit, am un băieţel de cinci ani şi jumătate, sunt un francez care trăieşte în străinătate de aproape şase ani. Am fost mai întâi în China şi acum sunt în România. Îmi place să trăiesc şi în Franţa şi în străinătate. Îmi place să învăţ lucruri noi, să cunosc oameni, să descopăr lucruri. Am nevoie să învăţ în permanenţă, creierul meu trebuie să funcţioneze. Cu cât mai mult trăiesc în străinătate, cu atât mai mulţi oameni cunosc şi este un lucru care îmi place foarte mult”, a mărturisit Jean-Baptiste Dernoncourt pentru Revista CARIERE.

În 2012, când a ajuns în România, tânărul francez venea din China, unde locuise în al treilea oraş ca mărime al ţării, Guangzhou. Ţara noastră era deja a doua experienţă în străinătate, aşa că învăţase să privească lucrurile cu detaşare. A avut însă nevoie de ceva timp ca să readaptaze la cultura occidentală. Primul lucru pe care Jean-Baptiste Dernoncourt l-a învăţat în China a fost limba. În primul rând ca să facă faţă cotidianului. Dar şi pentru că el crede că este unul dintre elementele esenţiale care te ajută să te integrezi într-o cultură.

“Mai mult decât limba, acţiunile nu se exprimă la fel în toate ţările. Chiar vorbind aceeaşi limbă nu spunem acelaşi lucru prin comportament. De exemplu, chinezii nu spun nicodată NU. NU-ul nu există în Asia şi atunci trebuie să ştii să sesizezi prin intermediul unul DA ce se află în spatele lui şi să traduci pe limba ta, ca să ajungi să înţelegi. În China a trebuit să reînvăţ toate mecanismele învăţării. Un chinez, de exemplu, zâmbeşte întotdeauna, chiar dacă nu te place. Iar într-o conversaţie, dacă nu este de acord spune yes, i fully agree, but… deci prima parte a frazei nu trebuie să o asculţi, pentru că importantă este a doua parte. În primele două trei luni asculţi prima parte a frazei, yes i fully agree. Foarte bine, but…. trebuie să înveţi să descifrezi adevăratul sens. Asta e dificil, demarajul e puţin dureros, trebuie să îţi remodelezi complet felul de a fi. Dar odată ce a trecut şi reuşeşti să deschizi perspectiva asupra culturii şi ajungi să îi înţelegi pe ceilalţi, experienţa devine fantastică”, ne-a povestit Jean-Baptiste Dernoncourt.

S-a întors însă şi cu o problemă de etichetă din China, pe care ne-o povesteşte amuzat. În China au întotdeauna întâietate bătrânii sau cei cu funcţiile cele mai mari. Aşa că Jean-Baptiste a trebuit să se obişnuiască să urce primul în lift, chiar dacă lângă el erau multe doamne. Venit în România a făcut acelaşi lucru, dar şi-a dar seama rapid că este un obicei care nu este deloc apreciat aici şi că românii pun mare preţ pe galanterie. Cum vă spuneam, cultură occidentală.

Pe lângă diferenţele culturale dintre China şi România, pe care Jean-Baptiste Dernoncourt le-a depăşit rapid, au mai fost şi cele climatice. Resimţite în primele ierni şi de fiul său, dar nimic grav, nimic care să pună în dificultate familia. Dar tânărul expat a fost nevoit şi să se obişnuiască într-un oraş atât de mic ca Bucureştiul. Pentru că cele două milioane de locuitori ale capitalei noastre sunt o mână de oameni pe lângă cei 14 milioane din Guangzhou. Mai mult, oraşul chinez face parte dintr-o aglomerare urbană ce depăşeşte 40 de milioane de oameni. Iar Jean-Baptiste este un citadin.

“Gluma de la noi din familie, când merg să îmi văd părinţii sau la vreuna dintre surorile mele care nu stau în oraş este fii atent, o să respiri cam greu, nu e suficient de poluat pentru tine”, ne mai spune amuzat francezul.

De altfel, când îl întreb care sunt locurile preferate din România, pentru că îi place să călătorească, îmi spune că îi plac foarte mult Iaşiul, cu Palatul Culturii, Sibiul, Braşovul, viaţa agitată din centrul Clujului, palatele de la Sinaia… Vedeţi? Numai oraşe am citat. Îmi spune şi că îi place foarte mult la Târgu Jiu şi ansamblul Brâncuşi. Iar când i-am cerut să numească personalitatea sa preferată din România, numele sculptorului a fost primul care i-a venit în minte.

În Bucureşti îi plac foarte mult parcurile, centrul vechi şi zona Floreasca, cu noile restaurante: Ieşim şi cu prieteni români şi cu francezi şi cu japonezi şi cu italieni. Nu ne focalizăm pe o naţionalitate. Întâlnim oameni şi asta face parte din avantajele expatriaţilor. Întâlnim mulţi oameni, cu unii simpatizăm, cu alţii nu. Iar cu cei cu care simpatizăm creăm rapid legături care devin profunde. Cred că sunt cam jumătate-jumătate români şi expaţi. Deşi are doar 34 de ani, pe tânărul manager francez nu îl atrage viaţa de noapte a Bucureştiului, este familist. Merge însă la Operă, îi place foarte mult baletul. Week-end-urile le dedică familiei şi îşi petrece mult timp cu fiul său: joacă fotbal, merg în parc sau la muzee.

Jean-Baptiste Dernoncourt merge în Franţa de câteva ori pe an, de cele mai multe ori pentru serviciu. Dar îşi aduce prietenii şi familia destul de des în vizită: Adesea, din exterior, avem o părere limitată asupra diferitelor ţări, pentru că informaţia care ajunge la noi este deja puţin filtrată şi vorbeşte doar despre o parte a ţării. Iar atunci când vin şi văd altceva… Le arăt mereu parcurile. Eu cred că în Bucureşti sunt parcuri fantastice. Le arăt muzee, adesea Muzeul Satului şi al Ţăranului, ca să vadă partea rurală bună a României, să vadă valoarea, facem turul oraşului, trecem pe la Casa Poporului (e cam greu să o ratezi) şi le arăt că oraşul se schimbă, devine o adevărată capitală europeană. Apoi mai şi ieşim din Bucureşti. Mergem la Sinaia, la Poiana Braşov, dacă au puţin mai mult timp îi duc la Sighişoara, la Mediaş sau la Sibiu. Nu am dus pe nimeni în Deltă, dar cred că o să vină şi asta.

Ştiţi că noi, românii, suntem foarte grijulii. Şi ne place mereu să facem comparaţii. Nici Jean-Baptiste Dernoncourt nu a fost lipsit de grija colegilor, care îl întrebau dacă nu îi e dor de familie, de prieteni şi, desigur, cum i se pare România în comparaţie cu Franţa. Doar că el nu venea din Franţa, venea din China, iar abordarea a fost cu totul alta.

„Pe parcurs îţi însuşeşti lucrurile. Acum trăiesc în România aşa cum îmi place să trăiesc în România, nu comparând cu Franţa sau China. O altă caracteristică a expatriaţilor este că nu au un sentiment foarte puternic al rădăcinilor. Asta îi surprinde uneori pe colegii mei români care mă întreabă dacă îmi lipsesc familia, ţara sau regiunea din care provin. Eu sunt născut la Paris, familia mea provine din nordul Franţei, ne-am mutat la Toulouse, în sud, când aveam şapte-opt ani, m-am întors la Paris când aveam 20 de ani, iar familia mea este împrăştiată în toată Franţa. Nu am un sentiment foarte puternic al rădăcinilor în familie. Iar azi, dacă sunt întrebat care e ţara mea, unde este casa mea, pot să spun că acolo unde sunt soţia şi fiul meu. Acel loc nu este ancorat geografic. Dacă sunt cu soţia şi cu fiul meu şi, prin intermediul diferitelor reţele pot vorbi cu părinţii şi prietenii, căminul e acolo unde sunt şi mă urmează peste tot”, mărturiseşte Jean-Baptiste.

Francezul ne mai spune că a găsit în România oameni extrem de călduroşi, cărora le place să relaţioneze, cărora le place să petreacă, cărora le place să împartă şi să împărtăşască lucruri. Mai mult, el crede că România este asimilată în mod greşit Estului Europei şi că aparţine, cel puţin spiritual, Europei latine.

„Familia este foarte prezentă şi în România şi în Franţa, dorinţa de a petrece timp împreună şi mai ales de petrece timp împreună la masă. Stam la o masă mare doar ca să mâncăm, ci şi ca pretext ca să putem discuta cu oamenii pe care îi iubim. Asta găsesc în ambele culturi. Dorinţa de a petrece, de a ieşi de a sta afară este extrem de prezentă în România. Românii ies din casă de îndată ce e frumos afară. Există România lui "e frig şi întunecat" şi România lui "e soare şi cald". Sunt cu adevărat două comportamente diferite. E un fel de hibernare românească în sezonul rece. Această dorinţă de a petrece este prezentă în toate culturile latine, inclusiv în Franţa. Şi există plăcerea de a negocia, de a discuta, de a argumenta, de a avea dreptate”, adaugă francezul.

Deşi România este una dintre puţinele ţări de pe glob în care nivelul limbii franceze este atât de bun, unul dintre primele lucruri pe care Jean-Baptiste Dernoncourt le-a făcut atunci când a ajuns în ţara noastră a fost să înveţe româneşte: În toate ţările în care am fost până acum am încercat să învăţ limba. Mai întâi pentru mine este interesant şi e păcat să stai doi sau trei sau patru ani într-o ţară şi să nu înţelegi ce se vorbeşte. În limbă regăsim multe elemente culturale, care îţi permit să înţelegi mediul în care trăieşti. Dacă nu-o vorbeşti, e posibil să ratezi lucruri. Şi apoi cred că e şi vorba despre respect faţă de oamenii care ne primesc un anumit timp.

Trebuie să ştiţi că, pe lângă română şi franceză tânărul manager mai vorbeşte engleză, spaniolă, japoneză şi chineză. Are o abordare ştiinţifică a limbilor şi nu se poate lipsi de cărţile de gramatică, dar cu siguranţă îl ajută şi urechea muzicală. Pentru că Jean-Baptiste Dernoncourt este de formaţie muzician, a făcut conservatorul şi a cântat la trompetă într-o orchestră de jazz. Din punctul lui de vedere, cel mai important este să fii înţeles, nu să ţii cont de accent.

“Cu siguranţă, în română sunt sonorităţi care se regăsesc în franceză, dar eu când am ajuns aveam în cap sonorităţi chineze. Deci trebuia se reevaluez anumite lucruri, să reînvăţ să conjug, chineza nu are conjugări, nici prezent, nici viitor, nici eu, tu, el, contextul face conjugarea. România conjugă, românii declină în special. Am o abordare destul de intelectuală a limbii. Am nvoie să scriu, să înţeleg gramatica. Soţia mea are o abordare mult mai orală. Ea iese pe stradă, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte şi aşa învaţă. Eu îmi iau cartea, învăţ, învăţ, învăţ şi apoi frazele încep să se formeze. Am început cu un profesor, timp de cinci sau şase luni, am luat lecţii în fiecare săptămână, iar apoi, la un moment dat am început să vorbesc cu colegii, l. Acum vorbesc româneşte în anumite situaţii, în altele vorbesc franţuzeşte. Depinde şi de ce vreau să spun şi de cei cărora le vorbesc. Mi-am dat seama că atunci când ţineam un discurs în faţa multor persoane din firmă sau din exterior, dacă vorbeam româneşte, oamenii ascultau cum vorbesc, nu ce zic. Iar la sfârşit îi întrebam a fost bine? Şi îmi spuneau, daaa, a fost bine, vorbeşti bine româneşte. Păi şi despre ce am vorbit? A, asta nu ştiu. Deci aleg în ce limbă vorbesc în funcţie de context”, ne-a mai spus francezul.

Jean-Baptiste Dernoncourt vorbeşte româneşte în special cu oamenii care lucrează în magazinele Carrefour România. Pentru că nu îi place să stea pe scaun şi este de foarte multe ori în mijlocul acţiunii, în magazin: Sunt oameni, de exemplu, care lucrează la raionul alimentar şi merg să vorbesc cu ei ca îmi poată explica ce probleme au sau să îmi poată spune că sunt mândri că ştiu să tranşeze o carcasă, să facă un file de peşte sau o prăjitură. Sunt lucruri pe care ei mi le transmit în propria limbă. Cine sunt cei 11.000 de oameni de la Carrefour?

“Mie nu îmi place să folosesc termenul angajaţi. În româneşte sună şi mai prost. Sunt două cuvinte care nu îmi plac: angajaţi, care are o încărcătură negativă pentru mine şi încă unul, care îmi place şi mai puţin şi pe care îl aud folosit în alte companii, cel de lucrător universal. Noi spunem echipă. Când mergem într-un magazin, fie că este un supermarket cu 20 de oameni sau un hypermaket cu 300-400 de oameni avem o echipă sau o succesiune de echipe care ne ajută să punem în valoare produse, să creăm un mediu care să atragă clienţii, ca să se simtă bine şi să vrea să revină. Desigur, trebuie să ne asigurăm şi că preţurile sunt bune. Sunt echipe formate din oameni cu personalităţi distincte. Dacă schimbăm o echipă din magazin, la orice nivel ar fi, spiritul magazinului, ambianţa, se schimbă complet. Magazinul este format din patru pereţi cu o firmă la intrare, dar ce se petrece înăuntru depinde de oameni. Este fundamental ca oamenii să se simtă bine în magazin şi ca spiritul de comerciant să existe în fiecare om din echipă”, ne explică managerul.

Vă recunosc echipele? Da, de cele mai multe ori. Nu ştie toată lumea exact cine sunt atunci când intru într-un magazin, dar nici nu îmi doresc să ştie toată lumea. Revenim la subiectul de început, eu nu sunt aici ca să mă recunoască toată lumea, sunt aici în serviciul dezvoltării Carrefour. Uneori este nevoie să fiu văzut, alteori nu este nevoie, asta nu e important.

Din grijă nu doar pentru propriile echipe, ci şi pentru oameni în general, Carrefour România se implică activ în viaţa societăţii. Din păcate, ne spune managerul general, nu putem fi peste tot şi a trebuit să selectăm, de-a lungul anilor, mai multe proiecte pe care să ne concentrăm. Avem trei axe strategice: solidaritate, grija pentru mediu şi lumea agricolă. Dar intervenim imediat ori de câte ori o urgenţă o cere.

Dacă vorbim despre solidaritate, trebuie să vă spun că încă din primele momente de după tragedia de la Colectiv, Carrefour a donat alimente pentru medicii si familiile celor afectaţi de de la spitalele Floreasca şi Universitar, dar şi bani, prin intermediul teledonului de la Antena 1. Mai mult, în interiorul companiei a fost lansată o campanie de încurajare a donării de sânge.

E un suflu nou la Carrefour? Din punctul de vedere al responsabilităţii faţă de societate, lucrurile merg în continuarea celor 14 ani în România. Dacă ne gândim la faptul că actualul director general a fost numit în funcţie la doar 32, putem considera asta o revoluţie.

„Nu este un lucru obişnuit, dar face parte din dorinţa grupului de a reînnoi puţin generaţiile. Sunt multe subiecte care apar, mai ales cel al generaţiilor. Eu nu sunt în generaţia X, nu sunt în generaţia Y şi nu sunt deloc din Millenials, nu sunt digital nativ, dar poate că eu o să fac mai uşor tranziţia spre aceste generaţii. Avem moduri diferite de a lucra, dar încercăm să vedem cum putem lucra împreună. Eu fac parte dintr-o generaţie care tratează lucrurile astea altfel. Nu fac diferenţe între o femeie, un bărbat, un român, un bulgar, un sudez, un belgian, recunosc competenţa şi capacitatea cuiva de a se integra în restul organizaţiei. Sunt încântat să lucrez cu oameni din ţări diferite, care funcţionează toţi în echipă şi care pun problematici dinferite în abordarea unui anumit subiect. Avem patru naţionalităţi în comitetul director”, ne mai spune directorul general.

Deşi Carrefour este o multinaţională, în fiecare dintre filialele sale există amprenta locală: România trăieşte mai mult în momentul prezent, Franţa trăieşte mai mult în viitor, dar şi în trecut. E mai multă anticipare în Franţa şi mai multă reacţie în România. Sunt şi părţi bune şi părţi rele în ambele situaţii. Francezii anticipează mult, stucturează mult şi aşa pot avea un plan clar, obiectiv. Dar dacă are loc un incident de parcurs sau în ultimul moment nu reuşesc să modifice rapid planul. Ce pot să văd din situaţiile pe care le cunosc, nu vreau să generalizez, românii se pregătesc mai puţin şi uneori sunt lucruri care ar putea fi mai bine lucrate, mai bine construite, dar au o capacitate excepţională de a recupera în ultimul moment.

A fost puţin surprins de modul de lucru al românilor, dar s-a obişnuit cu el. Sau, în unele cazuri, l-a schimbat. A găsit un alt mod de a lucra pentru că, ne spune, amuzat, cea mai proastă experienţă a trăit-o de când a ajuns la Carrefour România, a fost la început, când ocupa postul de director financiar, şi oamenii alergau după el pe hol ca să semneze hârtii. Acel mod de a rezolva situaţiile în ultimul moment, specific românesc. Dar a trecut de acest hop şi a învăţat să profite şi să se amuze.

„Petrecem zilele descoperind lucruri, greşim, schimbăm, ne contrazicem pe anumite subiecte şi ceea ce îmi place mie în sectorul distribuţiei este că totul este foarte tangibil, foarte real. Construim acţiuni, iar acestea sunt implementate în magazin şi cineva le va iubi sau nu le va iubi, dar o să ştim asta foarte repede. Nu o să stăm ani de zile ca să construim ceva, fără să vedem acel lucru. Noi facem lucruri care se văd imediat”, ne-a explicat managerul.

Iar una dintre acţiunile cele mai de succes şi care i-au plăcut cel mai mult directorului general a fost aniversarea a 10 ani de Carrefour : Am încercat să ne distrăm mai mult decât de obicei. Am ales o temă rîn jurul muzicii şi am spus să facem show total pentru clienţii noştri. Angajaţii au făcut flash-moburi, s-au deghizat, au făcut enorm de multe lucruri. Mergeam şi eu în magazine, costumat ca ei şi a fost una dintre cele mai frumoase experienţe, pentru că atunci mi-am dat seama cât de mult putem să ne distrăm în slujba comerţului şi a clienţilor noştri.

Experienţa de expatriat în China şi în România reprezintă pentru tânărul francez 15 ani de viaţă, în termeni de accelerare a înţelegerii, ceea ce e cu adevărat pasionant. Jean-Baptiste Dernoncourt ia viaţa cum e, unde e, fără să compare, fără să judece, o trăieşte, aşa cum poate ar trebui să o facem mulţi dintre noi: Suntem de trei ani şi jumătate în România şi suntem aici pentru alţi trei sau patru ani. O parte din viaţa mea se întâmplă în România şi când o să plec vor fi trecut între şapte şi opt ani, este o etapă în viaţa mea din care o să iau cât mai mult posibil. Apoi o să trec la etapa următoare, aşa cum am făcut şi înainte. Ne simţim cu toţii foarte bine aici. Soţia mea îşi dezvoltă aici firma pe care a deschis-o în China, suntem împliniţi şi din punct de vedere al muncii şi al prietenilor. Fiul meu vorbeşte trei limbi, are prieteni români, francezi şi englezi. El consideră că ţara lui este unde sunt mama şi tata. Azi este România.