Laserul de la Măgurele relansează cercetarea românească

Nicolae Zamfir a crescut undeva lângă Braşov, în perioada tumultuoasă a anilor `50, când orice potenţial duşman al regimului trebuia îndepărtat. La sate, erau înlăturaţi chiaburii, de care comuniştii voiau să scape ca să poată face colectivizarea – iar la oraş, intelectualii. Deşi nu erau implicaţi politic – tatăl său făcuse Academia Comercială, a lucrat ca funcţionar la Punctul de Frontieră Curtici şi apoi la Serviciul Judiciar Braşov şi mama era profesoară de matematică –, părinţii săi au fost evacuaţi. Tatăl a fost arestat, li s-a luat casa, el şi mama sa au fost nevoiţi să dispară în 24 de ore şi să se stabilească la cel puţin 30 de km de oraş. S-au stabilit la Rupea, cea mai apropiată localitate, la limita restricţiei. Când mama sa a primit dreptul să se angajeze, după doi ani, au reuşit să revină mai aproape de Braşov. Nicolae a făcut şcoala generală la Tohanu Vechi si a urmat liceul „Andrei Şaguna”. Matematicianul Mircea Maliţa, Ministrul Învăţământului la acea vreme, a iniţiat în perioada `67-`70, un program de „clase speciale”. În clasa de Fizică de la Braşov, beneficiind de profesori deosebiţi, s-au adunat cei mai buni elevi. Printre ei, şi Nicolae. Pentru că făcea parte din lotul olimpic al României, a intrat la Facultatea de Fizică fără examen şi a absolvit-o cu diplomă de merit în 1976. La absolvire, a rămas la catedră. După ce a predat peste doi ani la liceul „Ion Neculce” din Bucureşti, s-a transferat prin concurs la Centrul de Calcul al Institutului de Fizică Atomică şi apoi în Departamentul de Fizică Nucleară. La Măgurele, a avut norocul să lucreze cu oameni extraordinari. În mare, ceea ce ştie a învăţat aici, spune fizicianul.

Imediat după Revoluţie, a plecat în Germania ca Visiting Researcher la Universitatea din Köln, unde a studiat sub îndrumarea directorului Institutului de Fizică Nucleară. Subliniază că mediul din care faci parte e vital, contează foarte mult să ai de la cine învăţa. Printre savanţii de la Köln, l-a cunoscut pe şeful grupului de Structură nucleară de la Brookhaven, care l-a luat să lucreze la reactorul nuclear de peste Ocean. După cinci ani petrecuţi acolo, când reactorul s-a închis, a fost nevoit să îşi reia munca la catedră, acceptând un post de Research Professor la Yale. Acolo, cel mai mult l-a frapat faptul că, deşi cunoştinţele de fizică nucleară ale studenţilor la intrarea în facultate erau minime, după numai doi ani petrecuţi la Yale, aceştia erau în stare să conducă singuri experimente şi să analizeze rezultatele.

În 2004, a apărut şansa de a prelua conducerea Institutului Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” de la Măgurele. Aşa că şi-a vândut casa din SUA, s-a întors în ţară şi a obţinut postul în urma unui concurs organizat de ministerul de resort.

E mulţumit cu decizia sa de a reveni. De când a preluat institutul, infrastructura s-a dezvoltat extraordinar. Sunt aproape 500 de cercetători care lucrează aici, iar Institutul se numără printre cele mai bune din lume. Laboratoarele au fost dotate, infrastructura e nouă, trei acceleratoare de particule au fost date în funcţiune de curând. Au beneficiat de 20 de milioane de euro, o investiţie care trezeşte invidia oricărui laborator, indiferent că e la Yale sau National Laboratory, pentru „că bani nu sunt nicăieri pe garduri”. Sub mandatul său, ELI Nuclear Physics, cel mai mare centru ştiinţific internaţional din estul Europei, parte a proiectului Extreme Light Infrastructure (ELI), va fi localizat la Măgurele. Prin acest proiect, începând cu acest an, România va dezvolta cel mai puternic laser din istorie.

O idee prinde viaţă

Extreme Light Infrastructure (ELI) nu este benefic numai pentru Institut şi pentru platforma de la Măgurele. Este o infrastructură de anvergură, care schimbă percepţia asupra ţării. ELI va fi un centru european şi internaţional pentru cercetări de cel mai înalt nivel în domeniul laserelor de putere ultraînaltă, interacţiunii laser- materie şi surselor secundare de radiaţie. Va crea o platformă unde vor putea fi promovate în mod activ aplicaţiile „luminii intense” în folosul societăţii. „ELI va deveni un loc de referinţă. Astfel, România se aşază pe harta cercetării. Aici e punctul care, pe nişa asta, va avea performanţele cele mai mari din lume. ”

Ideea datează din iarna anului 2008, când s-a propus ca ELI să se construiască în România. Au fost discuţii pro şi contra. În decembrie 2009, Consiliul competitivităţii, miniştrii cercetării din Uniunea Europeană au aprobat construirea noului centru în România. Elaborarea cazului ştiinţific datează din ianuarie 2010, când specialiştii s-au aşezat să vadă ce şi cum se poate face. Savanţi din toată lumea s-au reunit pentru a stabili ce se doreşte exact de la acest proiect. S-a trecut apoi la etapa studiului de fezabilitate. Indiferent de culoarea politică a guvernelor care s-au succedat, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiintifică i-a sprijinit constant şi au obţinut finanţarea studiului de fezabilitate. A început proiectul tehnic şi, cel mai important, aplicaţia de finanţare la Comisia Europeană, pentru care s-a primit aviz favorabil în septembrie 2012. Practic, după un an şi jumătate de discuţii în care s-au străduit să convingă că proiectul se poate face, cu girul comunităţii ştiinţifice internaţionale, au reuşit să îşi demonstreze capabilităţile organizatorice în faţa Comisiei Europene. „Cei 300 de milioane de euro nu se acordă aşa uşor.” Anul trecut, în iulie, guvernul a decis să sprijine întreaga investiţie, lucru care a contat foarte mult şi în acordarea aprobării din partea Comisiei Europene. În decembrie 2012, s-a semnat contractul de finanţare. S-a dat undă verde licitaţiilor pentru construcţia civilă, pentru marile echipamente, au început angajările. Acum, proiectul se află în plin proces de implementare. Construcţia a început în urmă cu 3 luni şi urmează să se finalizeze în primăvara anului 2015, iar de câteva săptămâni a început construcţia sistemului de laseri de către firma franceză Thales.

Pe lângă faptul că se va construi o infrastructură, aşa-numitul „brain drain” se va inversa – „cercetătorii se mai şi întorc, nu doar pleacă din ţară”, ELI va avea un impact foarte mare în schimbarea mentalităţii legate de cercetarea ştiinţifică şi mediul economic.

Un Silicon Valley autohton

În momentul acesta, ELI este ca un fagure de miere care poate atrage firme din mediul economic. Sunt aproape 100 de companii interesate. În primul rând, cei din IT&C. ELI are un buget de 300 de milioane, dar va mai beneficia de alte zeci de milioane pe an. E un loc unde firmele îşi pot vinde produsele şi unde îşi pot desfăşura cercetările proprii. Peste tot în lume, în jurul marilor centre de cercetare s-au format poli, parcuri ştiinţifico-tehnice. Silicon Valley e locul cu cele mai mari universităţi americane şi care are patru, cinci laboratoare naţionale. La sud de San Francisco, e concentrată o mare parte din cercetarea ştiinţifică americană şi, indiferent că vând calculatoare sau circuite, firmele s-au dus acolo. Faptul că la Grenoble există un reactor şi un accelerator a permis ca în jurul oraşului să apară astfel de firme. De pildă, contribuie la dotarea laboratoarelor de cercetare, dar şi folosesc infrastructura de cercetare existentă cumpărând accesul la fascicule de neutroni, ca să iradieze materiale. „Deciziile de dezvoltare nu se fac în workshopuri şi în şedinţe, ci la prânz sau când oamenii îşi beau cafeaua şi vorbesc între ei. Cei din mediul economic aud cam ce ar vrea cercetătorii şi aceştia află, la rândul lor, ce ar putea face industria. Dacă proiectul ar avea coerenţă, în zece ani, platforma de la Măgurele ar putea deveni un astfel de cluster ştiinţific.”

Pe de altă parte, drumurile care duc la Măgurele sunt încă pline de gropi, iar directorul institutului e conştient că nu vine nimeni dacă gropile rup maşini. Totuşi, e convins că, dacă ar fi ştiut de existenţa proiectului, firmele mari de high tech nu s-ar mai fi aglomerat la Otopeni.

Locurile de muncă în proiectul ELI sunt deschise competiţiei internaţionale. A primit 200 de aplicaţii, de toate categoriile: din România, de la români care lucrează sau îşi termină studiile în străinătate la aplicanţi străini. A admis doar zece. E undeva sub 10% rata de succes. Foarte mulţi nu au făcut faţă competiţiei. O problemă spinoasă este şi salariul. „Am luat grilele de salarii de la celelalte mari infrastructuri din Europa, am demonstrat că, dacă vrem un centru european, trebuie să oferim aceleaşi condiţii. Ni s-a aprobat de către Comisia Europeană o grilă de salarizare peste cea admisă de legislaţia românească.” În prezent, diferenţa e de 1.000-2.000 de euro faţă de cât oferă francezii unui cercetător. În cazul inginerilor, legislaţia românească permite ca un inginer să aibă salariul brut de 1.000 de euro. Directorul de la „Horia Hulubei” încearcă să îi facă să înţeleagă pe guvernanţi că acest centru nu poate să funcţioneze fără oameni. În schema pe care a propus-o, cel mai mare salariu, pentru un cercetător de gradul 1 în proiectul ELI ar fi de 6.000 de euro. Concret însă acum, nu poate oferi decât 4000. În rest, în Institut, salariile rămân mici. Conform contractului colectiv de muncă, se câştigă după câte proiecte au.

Poteci bătătorite

„În cercetare, nu poţi să pleci la drum ştiind precis ce vei obţine. Dacă vrei ceva nou, trebuie să laşi să se dezvolte cercetarea, aşa cum cred cercetătorii. Trebuie să îi laşi, să vezi încotro se duc.”

Când Maxwell a prezentat ecuaţiile sale de electromagnetism, a fost întrebat la ce servesc. A răspuns că nu crede că vor servi vreodată omenirii. „Nu există infrastructură de cercetare în lume care, în final, să nu aibă de câteva zeci de ori mai multe rezultate decât s-a prevăzut.” În legătură cu ELI, savanţii şi-au imaginat că cercetările vor duce la obţinerea de radioizotopi care să servească atât la diagnosticarea, cât şi la tratamentul unor boli, inclusiv al cancerului. Sunt propuneri care spun că se va îmbunătăţi managementul materialelor nucleare sensibile, uraniu, plutoniu, că se vor crea aplicaţii pentru controlul graniţelor etc. Alte propuneri sunt legate de găsirea unor metode de tratare a deşeurilor radioactive. Ca să nu mai vorbim despre crearea de materiale noi cu proprietăţi îmbunătăţite. „Problema de a ajunge pe Marte nu e că durează doi ani, ci că nava şi cosmonautul nu ajung întregi, din cauza radiaţiilor cosmice. La ELI, se poate studia comportamentul materialelor în câmp intens de radiaţii.”

O viziune pentru viitor

„Aş vrea să fie un centru ca CERN, deşi e diferenţă de scală. Un centru de cercetări de nivel mondial, în care lumea să vină fără altă grijă decât să facă cercetări. Să nu li se rupă maşina, că pe drum e o groapă. Altfel, nu îţi vin oameni de anvergură. În prezent, gunoaiele nu se strâng cu lunile. Faptul că suntem săraci e una, dar că stăm cu murdăria în faţa nasului, pe şosea, e alta.”

Nicolae Zamfir ar vrea să vadă că dintre cele câteva sute de cercetători români care umplu lumea fizicii sau a ştiinţelor conexe, jumătate se întorc acasă, ca să fie în mijlocul familiei. Să le placă să lucreze în România, să aibă suficiente mijloace materiale ca să poată să îşi facă cercetările, să aibă un trai decent. Măgurele să fie un loc în care să vină cercetătorii din întreaga lume şi, de ce nu, să se câştige aici un premiu Nobel?!

„Nu suntem mai prejos decât alţii şi trebuie să arătăm acest lucru. Dacă nu reuşim să o dovedim e din lipsă de coerenţă, nu de inteligenţă. Suntem atât de incoerenţi, ca societate, că te îngrozeşti.”

Ideal, în 2018, la Măgurele vor fi câteva sute de cercetători care vor face în acest domeniu ceva unic în lume. „E şi o chestiune de mândrie naţională. Suntem în stare şi putem şi altceva. Aşa cum în cursul istoriei am fost în stare să dăm şi un Brâncuşi, un George Enescu, un Horia Hulubei, un Ilie Năstase sau Gică Hagi – suntem în stare. Şi, dacă suntem în stare, de ce să nu facem?”

Articol preluat din Revista Cariere de august. Pentru detalii legate de abonare, click aici