Lucian Boia: complexul de inferioritate este prima maladie a românilor

„Ce cred românii despre ei? Că sunt foarte primitori şi săritori. Dar noi, oamenii, operăm cu reprezentări. Una e realitatea lucrurilor şi alta e reprezentarea lor. Indiferent ce am spune despre orice, în discuţie e o reprezentare, nu realitatea însăşi. Realitatea există în afara noastră, iar în ceea ce ne priveşte nu avem decât reprezentări ale ei.”

Generozitatea nu are legătură cu bunăstarea. S-ar putea ca oamenii săraci să fie mai generoşi decât cei bogaţi. Are legătură mai degrabă cu o anumită cultură. Istoricul Lucian Boia n-ar spune că generozitatea e în „raport invers cu bogăţia”, dar nici că e în raport direct. Dincolo de mitologie, generozitatea la români, în măsura în care există, poate fi corelată cu civilizaţia noastră de tip rural. Acolo, oamenii fiind mai apropiaţi fizic, sunt şi spiritual, şi cultural mai apropiaţi. Multe trăsături pe care le considerăm tipic româneşti, în măsura în care sunt adevărate, se potrivesc cu un tip de civilizaţie rurală din care încă n-am ieşit cu totul şi care a marcat istoria românilor timp de secole.

Dacă ne referim la relaţia cu străinii, Lucian Boia arată în cartea sa România, ţară de frontieră a Europei, dar şi în eseul apărut la editura Humanitas – De ce este România altfel că aici a fost o zonă de margine. Când spune că ne aflăm la „frontiera Europei” nu o spune ad literam, ci lasă să se înţeleagă că avem „condiţia unei ţări de frontieră”, chiar dacă am fi fost situaţi la mijlocul continentului.

„Încă din Antichitate, românii s-au aflat la marginea marilor ansambluri geopolitice sau culturale, în raport cu civilizaţia grecească sau romană, să zicem. Dacă urmărim evoluţia istorică de atunci până astăzi, ţinutul Daciei este la frontieră şi în raport cu Imperiul Bizantin, şi cu Occidentul. Având condiţia de frontieră, a fost o zonă „închisă şi deschisă“ în acelaşi timp. E o contradicţie, ca tot ce ţine de istoria românească. E o zonă mai izolată şi aşa se explică faptul că multă vreme s-au păstrat structuri sociale şi culturale arhaice şi o civilizaţie ţărănească foarte caracteristică.”

Încă din Evul Mediu au trecut pe aici neamuri şi populaţii care fie s-au aşezat, fie au plecat mai departe. De aici s-a întipărit în comportamentul românilor şi un tip de relaţie complexă cu celălalt, cu străinul.

Nouă ne place să privim partea simpatică şi luminoasă: românul este primitor, bun, săritor etc. Dar dramatizăm relaţia cu străinul, şi în bine, şi în rău. Suntem deschişi şi închişi în acelaşi timp. Receptivi la modelele străine, şi acest lucru se vede în istoria Ţărilor Române şi a României de mai târziu, suntem mari consumatori de modele din afară, dar în felul nostru: uneori deformându-le, falsificându-le sau golindu-le de conţinut, așa cum observa, de altfel, Maiorescu în secolul al XIX-lea, când a lansat teoria formelor fără fond.

La mijloc de drum

Românii adoptă foarte uşor formele. În 1866, îşi adoptă o Constituţie. Nu oricare, ci pe cea belgiană, cea mai modernă, pe care pur şi simplu o imită. Dar România era cu totul altfel de ţară decât Belgia, cea mai industrializată, burgheză, liberală, democratică din epocă, exact cum nu era România. E un exemplu foarte bun pentru a ilustra formele fără fond invocate de Maiorescu.

Tocmai pentru că adoptăm modele repede şi superficial, ajungem să fim atât de lipsiţi de repere. Principatele au mers pe modelul slavo-bizantin o bună parte a Evului Mediu, apoi pe cel turco-fanariot în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. După aceea, între 1820-30 şi 1860, s-a trecut urgent la civilizaţia de tip Occidental.

Elita românească, în câteva decenii, abandonează civilizaţia anterioară. Dacă la 1800 ne îmbrăcam turceşte, oriental, vorbeam limba greacă şi scriam în limba română folosind caractere chirilice, câteva decenii mai târziu ne îmbrăcam după moda Occidentală, mai ales cea pariziană, vorbeam limba franceză ca limbă de cultură şi începeam să scriem româneşte folosind caractere latine.

„Foarte repede s-a făcut tranziţia aceasta şi de aici şi judecata poate prea severă a lui Titu Maiorescu. Bine, bine, le-am luat pe toate, dar cum? Suntem pătrunşi de spiritul modelelor, instituţiilor, valorilor, respective? Suntem şi nu suntem. Asta reflectă şi opera lui Caragiale în teatru şi în schiţe. E o societate care «s-a spoit» cu civilizaţia Occidentală, dar care în interiorul ei nu s-a occidentalizat decât parţial. Nu poţi să spui nici că nu s-a occidentalizat deloc. Noi am fost şi suntem la mijloc de drum.”

O istorie în zigzag

Situaţia, în loc să se simplifice, s-a complicat. După ce ne-am occidentalizat parţial, ne-ar fi trebuit câteva decenii, două-trei generaţii, ca să ne occidentalizăm mai în profunzime – nu doar clasa de sus a societăţii –, când s-a schimbat iarăşi, brusc, modelul. N-a fost vina românilor, a fost rezultatul celui de-Al Doilea Război Mondial. A venit Armata Roşie, s-a instaurat comunismul şi s-a rupt iarăşi firul: am trecut la modelul sovietic. A durat jumătate de secol şi s-a rupt firul din nou şi iarăşi am început să privim spre Occident. „E o istorie în zigzag faţă de ţările Occidentale, care au un parcurs istoric neîntrerupt şi unde lucrurile au evoluat pe acelaşi model cultural, de civilizaţie.”

În România de astăzi ai tot felul de segmente de populaţie. Unii se află la o distanţă de ani-lumină faţă de civilizaţia Occidentală, alţii au integrat acele valori. Sunt tineri cu studii făcute în afară, performanţi în diferite domenii şi chiar în business. Vorbind despre societatea românească în ansamblul ei, Lucian Boia se vede obligat să facă o sinteză a cărei rezultantă este o rămânere în urmă sensibilă a României, la toate capitolele. „Avem şi zone de performanţă. Dar, cu câteva zeci de mii sau sute de mii de oameni care fac performanţă într-un domeniu sau altul, problemele unei ţări de 20 de milioane nu se vor rezolva.”

Lumea modernă aleargă

Lucian Boia nu e convins că românii se întrajutorează foarte mult. Chiar dacă e mai puţină generozitate spontană, statistic vorbind, e mai multă întrajutorare în lumea Occidentală. Românul e spontan, pentru că e mai puţin evoluat.

Dacă e vorba despre românul primitor şi generos, o să vedem că ţăranul e mai primitor decât orăşeanul. Anumite zone din ţară, Moldova, de exemplu, e mai primitoare decât Muntenia, iar Bucureştiul este cel mai puţin primitor. Nu e o caracteristică specifică românilor, ci a unui anumit tip de societate.

„Cu cât societatea e mai «evoluată», şi nu neapărat moral, cu atât oamenii sunt mai grăbiţi, mai interesaţi de propriile proiecte, ritmul de viaţă al lumii moderne e mai trepidant şi te face să nu mai fii foarte atent la celălalt, să ai prea puţin timp să te ocupi de celălalt şi chiar de tine, de liniştea sau de perfecţionarea ta intelectuală şi spirituală. Lumea modernă aleargă.”

Lucian Boia e de părere că în Occident există mai multă generozitate instituţionalizată, şi efectele sunt vizibile. Sunt mai multe organizaţii care se ocupă de caritate, Biserica Protestantă şi cea Catolică sunt mai atente la această problematică decât reuşeşte să fie Biserica Ortodoxă ş.a.m.d. Ţine de un anumit tip de cultură, pentru că, observă istoricul, „toate în Occident sunt mai organizate şi mai eficiente decât la noi”. Altminteri, ca tip de atitudine personală, omul, cu cât e mai simplu, cu atât are mai mult timp, e mai sentimental şi mai preocupat de celălalt.

Dacă românii cred despre ei că sunt primitori şi săritori, când vine vorba să îi privim în relaţie cu alţii, cum ar fi cu ţiganii, descoperim că sunt destul de rasişti. Dar şi occidentalii au fost la vremea lor mult mai rasişti decât românii: au ocupat Africa şi au adus sclavi africani în SUA.

Între timp, Occidentul a evoluat şi s-au schimbat multe. Din punctul acesta de vedere, românii au rămas în urmă: avem prejudecăţi care aparţin societăţilor tradiţionale. Cele faţă de ţigani se exprimă direct, ceea ce occidentalii nu îşi permit să mai facă. Spiritul de întrajutorare pare mai slab la români decât la etnicii maghiari, care par mai uniţi de interesul comun pentru binele comunităţii. Dar genul acesta de diferenţe îi caracteriza şi pe românii din Ardeal, spre deosebire de cei din Regat. Când trecem munţii în Transilvania, trecem din Europa Răsăriteană sau Sud-Estică în Europa Centrală. E o regiune care aparţine României de relativ puţin timp, din 1918. Înainte fusese integrată în monarhia habsburgică, parte a Europei Centrale, şi se vede marca ei.

„Oamenii sunt mai disciplinaţi, se organizează mai bine sau cel puţin aşa stăteau lucrurile până acum, când se petrece un fenomen de unificare.” Şi religia e diferită. În Transilvania au fost şi mai sunt catolici şi protestanţi, deci are un profil aparte, ceea ce nu înseamnă că nu s-a produs o unificare. Transilvănenii seamănă cu românii de aici mai mult decât semănau în 1918. Când s-a petrecut unificarea, aveau o cultură diferită şi aveau şi o privire critică asupra românilor de aici, inclusiv din clasa politică.

„Iuliu Maniu şi cei care veneau din Ardeal nu s-au adaptat prea bine la bizantinismul vieţii politice româneşti de la Bucureşti, din vechiul Regat. Sunt accente de civilizaţie care au căzut diferit în Transilvania, ca parte a Europei Centrale faţă de cele două principate româneşti şi România de mai târziu.”

Pe cont propriu

„Românii nu se implică. În loc de soluţii colective caută mici rezolvări individuale, şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă.”– scrie Lucian Boia în eseul De ce este România altfel. E o societate atomizată, românii nu au simţ civic, al interesului colectiv, fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu.

E o ţară care multă vreme a avut puţine instituţii care să organizeze şi să ţină împreună societatea, cu o structură socială simplă. Până în secolul al XIX-lea vorbim despre o societate rurală împărţită în boieri şi ţărani, în care raporturile se stabileau mai mult în plan individual decât în plan instituţional, şi aşa a rămas până astăzi. Relaţia indviduală contează mai mult decât raportul instituţional.

„Poate că exagerez, şi la noi există instituţii şi raporturi instituţionale, după cum şi în Occident contează raporturile personale, chiar în promovarea oamenilor, dar proporţia e alta, şi accentul cade diferit. Dacă am face o scară a ţărilor europene, după măsura în care contează raporturile instituţionale versus cele personale, noi ne-am afla foarte sus la rubrica raporturi personale şi jos, la raporturi instituţionale. Provine dintr-o întreagă istorie, şi istoria mai recentă n-a aranjat deloc lucrurile.”

Odată cu venirea comunismului, încrederea în instituţii s-a deteriorat şi mai tare, deoarece acestea mai mult blocau şi asupreau. Atunci fiecare a încercat să se descurce pe cont propriu. În comunism aceasta a devenit o atitudine generalizată în România: te descurci singur, cum poţi, pentru că instituţiile statului nu te ajută.

În postcomunism a contat mai mult goana după resurse şi după bani, iar politica i-a ajutat pe cei mai mulţi să se îmbogăţească, mai puţin să dreagă ţara şi să vină cu proiecte valabile pentru ea. Atitudinile individualiste sunt foarte pronunţate, iar spiritul civic, care ar trebui să ţină seama de interesul colectivităţii este minor. „Nu înseamnă că nu există, dar proporţia e modestă faţă de societăţile mai moderne, mai evoluate.”

În România nu există mecanisme de încurajare a generozităţii directe. Nu există, pentru că pe români nu-i interesează, spune Lucian Boia. „Aşa s-a dezvoltat de-a lungul deceniilor şi al veacurilor cultura românească. A existat şi există o încredere foarte mică în instituţii, mai multă siguranţă când intră în joc relaţiile personale ale fiecăruia.”

Românul s-a învăţat să fie asistat, o caracteristică la care tot comunismul a contribuit în mare măsură. Nu avem cultură antreprenorială. Asta ţine de dezvoltarea mai târzie a societăţii româneşti, în care clasa de mijloc a fost slabă sau a lipsit. O naţiune se cimentează prin clasa de mijloc, or, noi am avut o fractură socială foarte gravă între elită şi categoriile de jos.

„România de dinainte de comunism era ţara cea mai inegalitară din punct de vedere socio-cultural, dintre ţările Europei, cu o elită bogată şi cultivată şi cu o masă ţărănească şi orăşenească aflată foarte jos şi în plan material, şi în plan cultural.” Lipsea cultura modernă a muncii, a disciplinei, a punctualităţii. Când Carol I a venit în ţară, a fost frapat de lipsa de punctualitate a oamenilor: În memoriile sale scrie că îi invita pe oameni la masă şi venea fiecare când îşi amintea sau nu venea deloc.

„Era o societate cu rădăcini rurale, în care timpul nu contează. Timpul contează pentru orăşean, pentru burghez, pentru muncitor. Timpul înseamnă bani, e o zicală capitalistă, nu de Ev Mediu.”

Cine cunoaşte Occidentul îşi dă seama că la noi lucrurile sunt aproximative. „Românul face lucruri, dar le face aproximativ. E un deficit de disciplină, de organizare, de responsabilitate. Aceste caracteristici există, dar sunt mai puţin prezente, determinante ca în cultura Occidentală. E o societate cam fără reguli sau, şi mai rău, regulile există, dar nu prea se respectă. Avem legislaţie şi instituţii după modelul occidental, dar, când trecem la aplicare, vedem că totul devine mai vag, mai aproximativ şi mai nesigur.”

Jocul incorect

„Jocul incorect avea în România o bună tradiţie, iar comunismul a desăvârşit-o. Oamenii s-au deprins să gândească una şi să spună alta şi să progreseze în discreditarea instituţiilor şi a legilor.” Nu e de vină numai comunismul. În România comunismul s-a aşezat pe un teren preexistent şi a dereglat lmai tare ucrurile.

„România era o societate care nu funcţiona splendid nici înainte de comunism. Epoca de aur interbelică e mitologia noastră. Sigur, erau lucruri frumoase în perioada interbelică, dar economia era rămasă în urmă, societatea era predominant rurală, cu o fractură socială foarte puternică. Elita intelectuală din anii `30 e cu totul remarcabilă, chiar la nivel european, dar avem şi neştiinţă de carte. În perioada interbelică, România e ultima ţară din Europa în ceea ce priveşte ştiinţa de carte, cu cel mai mare procent de analfabeţi. La aceasta se adaugă şi alte semne de înapoiere: cea mai mare natalitate şi cea mai mare mortalitate şi mortalitate infantilă. Sunt semne de întârziere socială şi culturală.”

„Când instituţiile şi legile sunt aproximative, oamenii se obişnuiesc să gândească şi să se comporte aproximativ.”

O cultură a supunerii

Românul pe de-o parte se supune, fiindcă aşa era ţăranul faţă de boier, boierul faţă de domnitor şi domnitorul faţă de Poarta Otomană, după care „caută soluţii individuale de ieşire din impas.” Nu putem să spunem că românul se supune, şi atât. „Se supune, dar apoi caută să-l tragă pe sfoară pe cel căruia i s-a supus. De la bun început e un mecanism destul de incorect, care s-a tot accentuat în perioada comunistă. Poate că s-ar fi vindecat relele astea cu timpul, dar comunismul a generat o discrepanţă imensă între vorbe şi fapte. Se practica dublul discurs, minciuna etc. – în comunism toată lumea mințea, începând cu cei care conduceau ţara şi continuând cu supuşii care trebuia să se declare fericiţi, deşi nu erau.”

Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Or, când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele. Le găsim în trecut. Suntem urmaşii romanilor, dar, de când am devenit urmaşii dacilor, i-am „înălţat” şi pe daci. Aceştia au ajuns să aibă o civilizaţie splendidă, pe care mai înainte n-o avuseseră.

„În secolul al XIX-lea, domina în istoriografie Şcoala Ardeleană, latinistă, care nici nu voia să audă de daci, care erau consideraţi sălbatici. Spuneau că suntem urmaşii romanilor, şi numai ai lor. Apoi am ajuns să fim mai mult urmaşii dacilor, pentru unii, şi atunci a trebuit să-i ridicăm foarte sus pe daci, şi i-am ridicat. Sunt treburi care ţin de complexe.”

Istoria ca istoria, dar sunt complexe care se manifestă şi în raporturile cu străinătatea. Românul e complexat faţă de popoarele mai bogate şi mai puternice. S-a văzut odată cu criza politică şi raporturile noastre cu Europa. E splendid pentru un istoric sau pentru un sociolog să observe cum se joacă la noi fără reguli, dar te prefaci că le respecţi. „Occidentul e o lume a regulilor, şi pentru cei de acolo e frapant să vadă cum nu le respectăm în niciun fel.”

De ce e românul altfel?

E altfel, fiindcă a avut o istorie aparte. Lucian Boia sugerează să fim echilibraţi în interpretări, pentru că tentaţia noastră e să privim doar evenimentele recente şi să spunem că pentru anumite dereglări e de vină guvernul actual sau cel care a fost cu un an sau doi ani înainte. Guvernele au responsabilitatea lor, după cum fiecare român are mica lui parte de responsabilitate faţă de modul în care se prezintă România, dar, dacă e să facem o analiză, trebuie să fim conştienţi că cele mai apăsătoare şi durabile trăsături vin din istorie.

Prezentul, la care contribuim şi noi, e creaţia trecutului, avem o istorie în urmă, care ne-a făcut să fim într-un anume fel, ne-a aşezat într-o anume poziţie. Întemeierea Principatelor Române, cu figura lui Basarab şi bătălia de la Posada, e o pagină prezentată glorios în cărţile de istorie. Este bine că Basarab i-a bătut pe unguri la Posada în 1330, spune istoricul, dar niciun profesor nu le spune copiilor că e ceva aproape scandalos în faptul că Ţările Române apar abia în secolul al XIV-lea, ultimele din Europa.

Bulgaria avea o istorie de câteva secole. Ungaria şi Polonia erau mari puteri. E o întârziere socio-culturală cumplită, explicabilă doar prin condiţia de ţinut de margine, de frontieră, perfieric, aflat departe de zonele principale de civilizaţie.

„În Evul Mediu eram un ţinut de margine, unde se ajungea foarte greu, de asta sunt şi puţine informaţii despre acest spaţiu. Sunt călători, la un moment dat, dar puţini. Iar din interior nu sunt documente, de aceea s-a şi pus sub semnul întrebării, prin teoria imigraţionistă, autohtonia românilor: românii ar fi venit mai târziu, de la sud de Dunăre din Peninsula Balcanică. Chiar dacă au venit mai târziu sau nu, întrebarea care se pune e: ce au făcut până în secolul al XIV-lea? Poate că au stat locului şi au făcut agricultură, dar la un model de organizare statală au ajuns abia în secolul al XIV-lea. „Startul este ultraîntârziat, românii intră târziu în istorie.”

O istorie foarte frământată. E o lipsă de continuitate, de ordine, sunt multe conflicte interne legate de o succesiune la tron nefericită şi din cauza sistemului ereditar-electiv.

„Românii, încă din Evul Mediu, au avut talentul să inventeze lucruri ca acesta, pe care n-ar fi trebuit să le inventeze. Un sistem ori e electiv (îţi alegi şeful statului), ori este ereditar, dar, dacă este şi ereditar, şi electiv, ajungi la ce s-a întâmplat în Ţările Române: lupte nesfârşite pentru tron, o instabilitate majoră a domniilor, intervenţii din afară (de multe ori pretendenţii la tron apelau la ajutor din Ungaria, din Polonia), apoi în raporturile cu Imperiul Otoman.”

Lipsa de continuitate se vede şi în ce s-a păstrat şi nu s-a păstrat din civilizaţia medievală. „Nu vă daţi seama că noi avem doar biserici şi ruine de palate?” se întreabă retoric profesorul Boia. „Problema e că suntem încă întârziaţi şi sunt multe dereglări în societatea românească, orice român o ştie.” Nu e nevoie însă să ne schimbăm radical, pentru că, nu-i aşa, nu poţi să-i transformi pe români în nemţi. România ar merge, poate, mai bine dacă românii ar fi nemţi, dar nu neapărat. „Nu ştiu dacă acesta ar fi idealul. Românii au şi calităţi, dublate de defecte, pentru că orice calitate îşi are defectul corespunzător. Şi calităţile astea ale nemţilor îşi au defectele corespunzătoare.”

Soluţii colective

Faptul că avem întârzierea istorică despre care vorbeşte profesorul Boia, nu e ceva ce nu s-ar putea depăşi sau drege în niciun fel, dar e greu de spus ce poate fi făcut pentru asta. Sunt ţări care au reuşit, plecând dintr-o stare de înapoiere chiar mai mare decât a României, cum este Coreea de Sud, fostă colonie japoneză, un ţinut de margine, care în câteva decenii a devenit una dintre marile puteri industriale ale lumii. E doar un exemplu, se mai pot găsi şi altele. Lucrurile depind de români, dar şi de direcţia în care merge lumea.

„În lume e o mutaţie enormă de civilizaţie, iar ce se petrece acum e mai mult şi mai grav decât a fost căderea Imperiului Roman. E o schimbare radicală de civilizaţie şi o schimbare a ierarhiilor. Lumea Occidentală, care timp de un mileniu s-a aflat în fruntea progresului, a condus destinele lumii, începe să bată pasul pe loc. Se ridică ceilalţi. China şi alţii. Şi cărţile se vor distribui altfel. Deocamdată sunt cei din afara Europei care merg foarte repede înainte, e de văzut până unde. Asiaticii, cei din America Latină, Brazilia, Africa de Sud.”

Istoria a mers tot mai repede în ultimele sute de ani, dar nu chiar atât de repede încât să provoace o ruptură. A fost şi o continuitate de civilizaţie în contextul în care Occidentul a dat tonul: am avut revoluţia ştiinţifică, tehnologică, industrială, toate se aşază, se leagă de acelaşi fir. Acum accelerarea e atât de puternică, încât firul tinde să se rupă. Şi în acelaşi timp se redistribuie rolurile, cu cei din afara Europei care ajung să aibă roluri prime, în timp ce Europa riscă să nu mai aibă rosturile conducătoare pe care le-a avut. Lumea se schimbă rapid, de aceea poate şi criza economică şi financiară în care ne aflăm nu e una simplă, care să treacă în câţiva ani, cum a fost cea din 1929-1933.

„E o mutaţie de civilizaţie, nu sunt simple dificultăţi economice, financiare, e o lume care se schimbă şi se fabrică alta. E o perioadă care seamănă foarte bine cu ce a fost la vremea respectivă, prăbuşirea Imperiului Roman, dar la scară mult mai mare. La scara întregii lumi şi într-un ritm al istoriei mult mai accelerat decât cel din urmă cu un mileniu şi jumătate.”

Cum va fi lumea peste 50 de ani?

Se fac tot felul de proiecţii, dar toate se vor dovedi neadevărate. Sunt atâtea elemente care se combină în mersul istoriei, o cvasiinfinitate de factori, nu ai cum să determini dinainte rezultatul lor. Să nu fim însă pesimişti. România de azi arată mai bine decât arăta acum 20 de ani. Ne-am apropiat mult de lumea Occidentală, nu atât cât am fi vrut, nu în ritmul pe care ni l-am fi dorit. Se petrece în continuare procesul de occidentalizare şi să sperăm că noile generaţii vor veni cu o altă privire asupra lucrurilor, cu alt spirit de organizare, de disciplină, cu o altă înţelegere a intereselor colective, ca să nu mai pună interesul personal înaintea celui colectiv. „E de sperat. Totul e posibil în viitor. Şi ce-i mai bine, şi ce-i mai rău. Să spun că va fi foarte bine, nu pot. Nici atât de pesimist nu sunt, ca să spun că va fi foarte rău. Viitorul e deschis.”

Articol preluat din Revista Cariere de decembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici