Marie-Rose Mociornita: Atitudine si speranta

Viata dv. are doua puncte nodale despre care as vrea sa-mi vorbiti: cel al plecarii din tara si cel al revenirii. Cand ati plecat, de ce si ce varsta aveati atunci?

Am plecat de aici in anii '70. Eram copil. Tatal meu a fost detinut politic, iar mama a fost obligata sa se mute din casa noastra de pe strada Paris intr-un pod, pe langa Cismigiu, unde m-am nascut si eu. Tata a iesit din inchisoare in 1954, a fost inchis 7 ani. A gasit-o pe mama intr-o saracie lucie. S-au apucat sa-si ia viata de la capat. In perioada cat tata a fost inchis, mama a fost nevoita sa divorteze, ca sa poata lucra, fiind artist plastic. Mama imi povesteste ca atunci cand s-au despartit ea era foarte cocheta, eleganta si frumoasa, iar tata era un baiat "glamorous", cele mai frumoase masini, o echipa de fotbal… A revenit din inchisoare intr-o dimineata, la ora patru, fara sa-si anunte intoarcerea. A sunat la usa casei: era ras in cap, foarte slab, numai piele si oase, galben pentru ca facuse de doua ori hepatita, cu urme ale batailor pe tot corpul. Cand i-a deschis, mama era intr-o camasa veche de noapte, zdrente toata, pe care o salvase la momentul mutarii fortate. S-au uitat unul la altul si nu se recunosteau: "Tu esti, Ionel?", "Tu esti, Rosetta?" Mi se pare foarte romantica povestea. Au reinceput viata, impreuna cu bunicul meu din partea mamei – Octavian Furlugeanu – care la randul lui fusese inchis.

In acest context v-ati nascut?

Tata a intrat ca muncitor intr-o fabrica. Au ramas divortati inca multi ani, mama se numea Furlugeanu, tata – Mociornita. Asa ca eu sunt putin copil nelegitim, daca vreti! Mama facea piele repusata pentru Fondul Plastic: mape de birou pentru directorii de fabrici si cooperative agricole. Incepea sa invete sa picteze icoane, viitoarea ei cariera. Dupa un timp, s-au gandit ca singurul lucru care le ramane de facut ca sa-si afirme existenta si spiritul este sa aiba un copil. In timpul sarcinii, mama s-a imbolnavit. A trebuit sa nasca la 7 luni. Nu voia sa o primeasca nici un spital. Lumea stia cine e tata, un Mociornita. Eram personae non-gratae. (Pana prin anii '70, verii mei nu au putut face facultatea, de exemplu. Bunicul meu aparea si el in cartile de istorie ca mare exploatator). Au dus-o la un spital departe. Doctorii au estimat ca doar mama avea sanse sa supravietuiasca. M-au pus deoparte – un kilogram si opt sute de grame de carne – si s-au concentrat asupra ei. La un moment dat, doctorul a remarcat ca respiram inca. Nu stiu ce au facut, dar m-au tinut in viata… M-au dus acasa. Le-a fost foarte greu, mai ales ca eram atat de mica.

Din ce traiati, de fapt?

Din munca de la Fondul Plastic a mamei. Se ducea cu trenul prin toata tara si lua comenzi de la diverse institutii. Fiind o femeie foarte frumoasa, ii mai vrajea pe directorii de care v-am vorbit mai devreme. Tata m-a crescut. In casa despre care va vorbesc nu aveam bucatarie, doar o baie. Puneam o bucata de lemn pe cada si devenea masa. Ori taia cineva legume, ori facea cineva baie. Cu toate acestea, prin acea casa au trecut oameni de o calitate exceptionala, si umana si spirituala. Veneau colegi de-ai lui tata, care ne aduceau de mancare…

Ati cunoscut de mica gustul solidaritatii umane?

Am avut privilegiul sa cunosc multe persoane de inima. Nu uitati: casa noastra era in permanenta supravegheata. Periculosi nu puteam fi, nu aveam nici o putere, dar pentru ca acest sistem sa functioneze in forma lui de control, trebuia sa-si creeze niste situatii care sa-i justifice existenta. De trei-patru ori pe saptamana venea cineva sa vorbeasca cu vecinii, sa intrebe cine a mai venit la noi, cat a stat… Lucruri care nu faceau decat sa ne tensioneze continuu. Stiam ca suntem permanent in pericol, nu stiam exact de ce natura era el. Desi conditiile erau mizere, mama a insistat sa am profesor de germana, de franceza, de pian si bona. Totul platit din curelusele facute de ea. Nu stia cum o sa supravietuim de la o luna la alta. Dar erau niste ramasite in sistemul ei de valori la care nu putea renunta. Nu din snobism, ci pentru ca stia ca singurele lucruri pe care un om le poate lua cu el sunt educatia si cultura. Ganditi-va: noi intr-o noapte am pierdut toate obiectele palpabile, nu ne-au ramas decat caracterul si bogatia interioara.

Cati ani a durat viata dv. in aceste coordonate?

Mama reusea de-acum sa-si vanda foarte bine icoanele in strainatate, prin Fondul Plastic. Se organizau expozitii in Franta si in Germania, cu aceasta tematica. Datorita sarmului ei si al destinului, pana la urma, a reusit sa obtina un pasaport pentru a fi prezenta la una dintre expozitiile ei organizate la Frankfurt. Cel de la pasapoarte i-a spus ca poate scrie "si un copil" pe pasaport. Exact asa a scris. Si acum mai am pasaportul acela. Cand am plecat din Romania aveam 12-13 ani. Am plecat cat mai departe posibil de Europa de Est. Am stat o luna la Frankfurt si apoi ne-am dus in Montreal.

Va astepta cineva acolo, cunosteati pe cineva?

Un prieten de-al mamei care ne-a platit chiria pe o luna. Mama a inceput sa lucreze ca profesoara intr-un cartier marginas al Montrealului, preda cursuri de arta. Pe tata nu l-am vazut trei ani, pentru ca nu avea voie sa paraseasca Romania. Treptat, mama a putut sa-si expuna icoanele. Oamenii de acolo au fost receptivi la forma aceasta de arta. A fost norocul ei. A avut clienti exceptionali: primul ministru al Canadei, primarul Quebecului, cel al Motrealului etc. Prin clientii ei, cu interventii la nivel inalt, am reusit sa-l aducem si pe tata acolo. El a ramas destul de marcat. Nu cred ca a fost vreodata fericit in Canada. Dar nici n-ar fi putut ramane in Romania.

Ce ati facut in Canada?

Eu am urmat liceul in limba engleza si apoi am facut Facultatea de Marketing si Comert la Londra. Apoi, m-am intors in Montreal. M-am casatorit, am avut un fiu si am inceput sa lucrez pentru o firma care organiza evenimente. Foarte frumoasa meserie! Faceam PR. Am lucrat un an in cadrul partidului liberal din Quebec, ca organizator al evenimentelor cu grupurile etnice. Am cunoscut astfel lumea politica si nu mi-a placut de loc, ii cunosc anatomia. Eram destul de nelalocul meu in mediul acela. Apoi am lucrat pentru o firma care se ocupa de organizarea targurilor si expozitiilor internationale. Acolo am fost profund fericita, eram in mediul meu. Am avut noroc de un sef care a inteles ca numai dandu-mi foarte multa libertate puteam sa produc ceva valoros, si m-a invatat meserie. Sa convingi oameni sa vina din China, din Cehia, de la mii de kilometri, cu produsele lor la un targ si sa cheltuiasca zeci si sute de mii de dolari numai pentru ca le vorbesti tu la un capat al firului de telefon nu este usor! Cu timpul, mi-am facut relatii personale cu ei, ii cunosteam bine, cum ii cheama, cand e ziua lor, cand e ziua copiilor lor, ce ii doare. Am invatat ca business-ul e facut atat pe baza economica , cat si pe baza umana.

Viata vi se asezase pe un fagas normal, nu mai aveati frustrari majore?

Aveam frustrari personale pentru ca nu-mi vedeam destul de des baiatul. Joseph avea cam sase-sapte ani, eu plecam la ora 9 dimineata, veneam la 11 seara, sase zile pe saptamana. Statea cu mama, ca toti copiii romani. Cu doua zile inainte de terminarea proiectului despre care v-am vorbit, seful meu m-a invitat la restaurant si mi-a spus ca urmeaza sa inceapa un alt proiect foarte mare cu doar doi dintre membrii echipei. Eram unul dintre cei doi alesi. Proiectul era foarte atragator din punct de vedere profesional. M-am aflat atunci la o rascruce de drumuri. I-am raspuns ca-i multumesc pentru incredere, dar ca am un copil pe care nu-l vad crescand. Am decis sa imi schimb viata radical. Mi-am vandut casa si m-am mutat in Anglia cu baiatul meu. Voiam sa vada ce inseamna Europa, nu voiam sa creasca in stilul american, doar cu McDonald's si televizor. L-am scos dintr-un oras cosmopolit si l-am dus intr-unul din secolul al XIX-lea. A trebuit sa invete sa scrie si sa citeasca din nou, pentru ca in Canada educatia este foarte diferita de educatia clasica engleza. A fost foarte marcat de experienta asta.

In ce oras va stabiliserati?

Un oras mic langa Oxford. Nu mai aveam ecrane, stateam intr-o casa veche de trei sute de ani si ne distram cu parcuri, cu pomi, cu natura, cu lebedele. A fost foarte greu pentru ca nu aveam prieteni. Mi-au trebuit doi ani ca sa fiu acceptata in mediul acela superconservator. De multe ori m-am intrebat daca am facut bine sau rau. Nici acum nu stiu. As fi avut o cariera stralucita daca as fi ramas in Canada… Dar asta am ales…

V-ati gasit si dv. de lucru?

M-am implicat foarte mult in organizarea evenimentelor de caritate pentru Romania. Prietena mea – jumatate romanca, jumatate englezoaica – a ajutat in anii '90 spitalele din Romania si m-a implicat si pe mine in aceasta opera. Am lucrat si pentru partidul conservator. Nu scap de politica! Strangeam fonduri pentru alegerile care urmau sa aiba loc in 1997. Intre timp, Joseph a castigat o bursa la unul dintre liceele private, iar eu am putut sa vin mai des in Romania si sa ma ocup de problema recuperarilor proprietatilor noastre.

Unde v-a prins decembrie 1989?

In Canada.

Ce sentimente ati avut, cum ati perceput revolutia?

Cu optimism total. Bagajele erau deja facute, eram pregatiti sa ne intoarcem. Bagajele sunt facute din ziua in care am plecat. Practic, nu le-am desfacut niciodata. Cel putin, in mintea mea.

Atunci, de ce nu ati venit in Romania si ati ales Anglia?

Pentru ca Romania pe care am gustat-o eu in perioada 1991-1996 nu era o Romanie receptiva la familii ca a mea. Pana in 1997, mentalitatea ramasese foarte rigida fata de oameni ca noi, care plecasera, care nu statusera aici, care mai aveau si pretentii sa-si recupereze cate ceva. De-abia de prin 1997 am inceput sa petrec tot mai mult timp in Romania. In 2000, Joseph n-a mai vrut sa ramana singur in Anglia. S-a intors in Canada, la parintii mei. Mai are un an pana la bacalaureat. Vrea sa mearga la facultate in SUA.

Cum s-a produs intrarea in domeniul caritabil?

Cand am decis in 2000 sa raman mai mult in Romania, i-am cerut prietenei mele sa-mi indice o organizatie serioasa in care as putea sa-mi aduc o contributie personala. Am simtit ca in viata fiecaruia vine un timp cand trebuie sa-si asume responsabilitatea sociala. M-am gandit ca poate mi-as gasi implinirea daca as fi in preajma unor oameni care se gandesc si la altii. Am fost indrumata catre spitalul "Casa sperantei" de la Brasov care este prima institutie de ingrijiri paliative din Romania, infiintata in 1990. Cand m-am dus acolo si am auzit de ingrijiri paliative am lesinat de frica. Nu fac fata nici la boala, nici la spitale. Am fost surprinsa sa vad ca de fapt recunostinta pentru ajutorul dat, mai ales familiilor celor bolnavi, este uriasa. Acest lucru mi-a atins inima si mi-am dat seama ca daca exista Dumnezeu, acolo este cel mai prezent. Dupa mine, boala este locul in care omul este cel mai singur. Am avut probleme foarte mari cand am inceput sa explic celor cu bani ce inseamna ingrijire paliativa. Eram primita ca un aducator de vesti proaste. Sunt cuvinte care nu se pronunta caci par a fi contagioase. Am avut mai mult succes cand ma duceam la persoane din firme straine, mai familiarizate cu institutiile nonguvernamentale, cu educatia caritatii.

Misiunea dv. in aceasta fundatie este sa faceti rost de fonduri?

Mi-am dat seama ca trebuie sa ma adresez clasei medii si oamenilor simpli. Misiunea mea este sa le explic ce inseamna o institutie care functioneaza din contributia lor, fie aceasta contributie financiara sau sub forma de voluntariat. In loc sa astepte sa vina un sistem politic sa le salveze existenta, isi pot crea prin ei insisi organizatii care sa fie prezente atunci cand au nevoie. Acum o luna, in urma unei emisiuni, cei de la fundatie m-au anuntat ca organizeaza un curs pentru voluntari: era vorba de 20 de persoane care venisera sa dea o parte din viata si din munca lor ca sa ofere o mana de ajutor si o raza de speranta celor care au nevoie de ea. Pentru mine asta este o incurajare extraordinara, un semn ca exista o sete pentru acest fel de gesturi. Dincolo de ceea ce facem in viata de zi cu zi, dincolo de tavalugul tuturor evenimentelor care vin peste noi, trebuie sa ne aducem aminte ca suntem – inainte de toate – oameni. Ca suntem datori sa ne pese daca celui pe langa care trecem ii este rau si sa intindem mana pentru a-l ajuta, sa plecam urechea pentru a-l asculta si sa ne deschidem sufletul pentru a-l alina.

Ce fel de oameni sunt?

Sunt foarte multi tineri, profesionisti din clasa de mijloc care este inzestrata cu o oarecare inclinatie fata de globalizare, fata de comunitate etc. Sunt si oameni foarte simpli in care eu cred enorm, oameni care si-au pastrat calitatea umana, n-au atatea straturi de confuzie, de prejudecati, de etichete, de complexe. Ai o sansa mult mai mare sa vorbesti direct cu eu-ul lor. Sunt si persoane care din pacate au pierdut un membru al familiei si stiu ce inseamna suferinta. Se vindeca si ei astfel. Aici este cheia: dai, dar in schimb primesti la fel de mult sau chiar mai mult. Daca noi stam acum de vorba si in capatul celalalt al pamantului se intampla o catastrofa, undeva in interiorul nostru simtim si noi niste reverberatii. Cred ca in corpul comun al umanitatii, celulele sanatoase trebuie sa se uneasca si sa lupte impotriva celulelor bolnave care distrug acest organism.

Ce obiective aveti in cadrul fundatiei?

Avem o mare recunostinta fata de firma de publicitate McCann Erickson, care ne-a propus sa se ocupe gratuit de imaginea noastra. Mobilmed, fundatia pe care o sprijin, este o institutie foarte valoroasa, dar modesta. Avem nevoie de o imagine. La fel de fericiti suntem ca am primit prima donatie importanta de la o firma romaneasca – Sindan, cel mai mare producator de citostatice din Romania, si speram ca exemplul lor sa fie urmat de alte firme romanesti. Pasul urmator este sa gasim un sediu mai accesibil. Vom ajunge cu ajutorul partenerilor nostri mai intai la corporatiile mari. Eu sper ca odata ce pe cartea noastra de vizita vor figura sponsori importanti, si oamenii de afaceri din Romania vor fi mai interesati sa ni se alature, vor avea mai multa incredere in noi si ceea ce facem zi de zi. Cred a venit si la noi vremea ca fiecare companie sa inteleaga ca are datoria de a da ceva inapoi comunitatii in care isi desfasoara activitatea. Responsabilitatea sociala a corporatiilor nu trebuie sa mai fie doar un concept abstract, ci trebuie sa-si gaseasca locul in cotidianul peisajului economic romanesc. A venit, cred, vremea sa facem cativa pasi spre a deveni mai putin dependenti de fondurile venite din afara granitelor tarii si sa ne bazam din ce in ce mai mult pe resursele de finantare interne.

Cum arata viata dv. acum?

Stau opt luni pe an in Romania. Partea care ma uzeaza si ma intristeaza cel mai mult este ca nu reusesc sa recuperez ceea ce mi s-a luat pe nedrept. As vrea macar o parte inapoi ca sa pot avea linistea financiara sa-mi vad de drumul caritatii si sa ies odata din cosmarul proceselor, al tribunalelor, al actelor pierdute, al minciunilor. Asta este partea intunecata a vietii mele: ma oboseste, ma doare, ma costa, ma frustreaza, mi se pare nedreapta mai ales pentru parintii mei, care sunt oameni batrani. Eu am responsabilitati si fata de ei si fata de fiul meu. Daca acest capitol ar fi mai calm, as avea mai multa pace sa ma ocup de ceea ce cred ca am de facut.

Asa stand lucrurile, de unde gasiti resurse sa fiti atat de eleganta, gratioasa, feminina?

Intai trebuie sa va spun un lucru: toata viata mea am primit ajutor prin oameni. In momentele cele mai grele, a venit cineva si mi-a intins o mana sa merg mai departe. In al doilea rand, imi cultiv viata spirituala. Imaginati-va ca l-ati intalni personal pe Papa Ioan Paul al II-lea. Viata dv. n-ar mai fi aceeasi dupa acest moment. Eu am avut norocul sa intalnesc multe persoane de acest gen, care mi-au transmis prin felul lor de a fi o certitudine: exista in noi toti un spirit care nu poate fi distrus daca alegem ca valori generozitatea, bunatatea, increderea. Oamenii nu stiu ce arma este bunatatea, ce putere are ea. M-am gandit: daca ar trebui sa parasesc lumea asta, ce mi-ar lipsi cel mai mult? Miracolele bunatatii. Daca am putea sa ne conectam mai mult la credinta ca dand respect, vom primi respect, ca depindem unii de altii, am fi mult mai fericiti. Suntem conectati la multiple niveluri mai mult sau mai putin vizibile.

Oamenii politici ai vremii incearca sa va implice intr-un fel sau altul in proiectele lor. Ati aderat la vreo platforma politica?

Eu am vorbit odata la o reuniune a unei formatiuni politice pentru ca era vorba despre tineri. Cand e vorba de tineri, eu nu pot sa refuz. Pentru ca exista sansa ca macar unul dintr-o suta sa inteleaga si sa foloseasca ceea ce aude de la mine. Dar nu am nici o afinitate cu vreun partid. Politica pe care prefer sa o fac este cea a caritatii: este directa si intra in viata oamenilor imediat. Sunt o persoana de societate civila si dorinta mea este ca ea sa capete o identitate definita, sa nu mai fie asa dependenta de politic. Este echilibrul catre care tind.

Cum ar arata o perspectiva ideala a urmatorilor ani? Ce culoare ar avea fericirea?

Fericirea mea ar inseamna o viata banala, un cotidian linistit, cu pace, cu oameni pe care ii iubesc alaturi de mine. Fiul meu sa fie bine, tarii mele sa-i mearga bine, sa vad mai multa fericire in ochii oamenilor. In cotidianul linistit la care ma gandesc sunt enorm de multe satisfactii pe care n-am avut pana acum prilejul sa le gust.