Mircea Cartarescu – „Copilul teribil” al literaturii romanesti contemporane

Urmarindu-va parcursul citadin, am descoperit ca ne-am calcat adesea pe urme: Stefan cel Mare, Colentina, Nada Florilor… Daca as fi stiut, poate as fi pretuit mai mult ritmul tramvaiului patru si slujbele de la Sf. Dumitru. Mai mult chiar, daca as fi stiut ca va exista un interviu astazi, as fi inceput sa-mi pregatesc intrebarile inca de pe vremea cand eram colegi de Cantemir, lucru pe care il ignoram la vremea aceea…

Revista Cariere: Va propun asadar sa incepem de acolo, de la adolescentul Mircea Cartarescu. Cat de clar va era la absolvirea liceului ca veti deveni scriitor?

Mircea Cartarescu: Era foarte departe acest gand. Pentru mine, sa fiu scriitor in sensul profesionist al cuvantului, sa public carti sau orice fel de literatura era complet utopic. Nu-mi doream asta si nici nu credeam ca e posibil. Mi-aduc aminte ca in anul doi de facultate, cand am citit prima data la cenaclul lui Nicolae Manolescu, i-am spus ca nu ma intereseaza sa public si ca vreau sa scriu numai pentru mine. In liceu, cu atat mai putin ma gindeam la o cariera de scriitor. De fapt, eram si am ramas foarte copil, spre bucuria mea, cateva decenii bune inca. Abia acum dau semne ca trec spre adolescenta, mental vorbind. Eram un copil foarte timid, foarte speriat, nesociabil, care traia numai intre carti, numai din lecturi. Un copil care ii considera ca singuri prieteni ai lui pe Kafka, pe Musil, pe Max Blecher si care realmente nu avea nici un contact social. In clasa a XII-a de liceu eram aproape un schizoid.

Si atunci, de unde decizia de a face Literele?

Scriind foarte mult pentru mine, mi-am exersat mana si am reusit sa iau premiul intai pe tara la Olimpiada de Literatura, in 1974, cand am terminat liceul. Asta m-a pus pe ganduri si asa am ajuns sa dau la Litere, mai ales ca facusem sectia uman, nu aveam nici o legatura cu matematica, cu fizica. Asa ca, de fapt, optiunile mele erau foarte inguste. Si m-am gandit ca, de vreme ce-mi place literatura, poezia si proza, mai mult decat sociologia sau filosofia, locul meu era la Litere.

Poezia a fost prima forma de manifestare a talentului dv. literar…

Eu am scris poezie in mod natural, de la inceputul liceului. Cenaclul liceului a fost locul unde mi-am lamurit putin ideile despre literatura si despre poezie. Acolo, aproape toata lumea scria poezie, asa ca am facut si eu la fel. Am inceput sa simt ca pot sa fac un lucru profesionist abia din al doilea an de facultate. Primele mele poeme serioase, adica cele care puteau intra intr-un volum de versuri, dateaza de prin 1978. De atunci si pana in 1980, am scris cateva grupaje, in directii foarte diverse, pe care le-am adunat in prima mea carte.

Primul volum publicat „Faruri, vitrine, diamante” a fost premiat in 1980 de Uniunea Scriitorilor, ceea ce a insemnat o buna premisa pentru un debut de cariera. A contat recunoasterea din aceasta perspectiva?

Pentru mine, totul era deja stabilit. Ajuns in facultate si luand contact cu colegii mei care scriau literatura, viitorii optzecisti, n-am mai avut nici o indoiala. Singura mea problema a fost sa ajung vizibil intre ei. Competitia din acei ani, din facultate si inca vreo doi ani dupa, a fost mai dura decat oricand. Nu-mi amintesc o alta perioada in care sa fi simtit atat de trepidant tensiunea, competitia si emulatia dintre noi. Fiecare vroia sa fie cel mai bun. Cand unul dintre noi citea un poem foarte bun, care placea tuturor, ne duceam acasa montati sa scriem unul si mai bun. Tin minte ca faceam si o gluma: cand ne aparea cate o carte de versuri, ii atasam de un firisor o lama de ras pentru ca prietenii nostri sa-si taie venele de disperare.

Cat cinism!

Eram foarte competitivi. Iar profesorii nostri, Nicolae Manolescu sau Ovid S. Crohmalniceanu, ne incurajau, spre binele nostru.

In ce relatie mai sunteti acum cu poezia? E un capitol incheiat al creatiei dv.?

Scriu poezie sub forma de romane acum. Si ma consider poet chiar si astazi, desi poezie propriu-zisa, ca gen literar, n-am mai scris de 13-14 ani. Eu cred ca poezia este un fel de a intelege si de a cunoaste lumea, asa incat cine a fost poet de la inceput va ramane poet pentru totdeauna.

Cum se impaca starea de inspiratie cu statutul de profesor de scoala generala in anii ’80?

S-au impacat al naibii de bine! A fost cea mai buna perioada a mea. Era simplu. De la ora doua dupa-amiaza, cand intram la ore, si pana la sase seara, era sclavie. Dupa aceea, eram liber. Cum eu scriu diminetile, nu ma deranja deloc sa petrec patru-cinci ore cu copiii, mai ales ca ii iubesc foarte mult. Chiar cartierul unde am predat – „Ion Creanga” din Colentina – era placut, intr-un fel. Era ca un fel de sat care nu facuse tranzitia completa catre mahala. Oamenii pastrau, si sper ca mai pastreaza si acum, urme adanci de bun-simt, de onorabilitate, de respectabilitate. Copiii erau cuminti, la locul lor, asa incat nu am simtit deloc povara timpului furat de catre altii de la scrisul meu. Am putut sa scriu foarte bine in perioada aceea. Regret doar faptul ca, de multe ori, trebuia sa lipsesc de la ore pentru ca aveam pe linia cealalta, cea de scriitor, multe de facut. Trebuia sa merg la intalniri, la colocvii… Pe atunci, mergeam mult prin tara, faceam un fel de turnee, recitaluri…

Relatia dv. cu Uniunea Scriitorilor a debutat cu ipostaza de functionar acolo. In ce consta ea?

Pe vremea aceea, presedintele Uniunii Scriitorilor era un autor astazi mai putin frecventat, Dumitru Radu Popescu. Sigur, era omul puterii, fusese impus scriitorilor, nu fusese ales democratic. Dar a si ajutat cativa tineri. Pe cateva dintre posturile mici ale Uniunii Scriitorilor a angajat in ultimii ani ai perioadei respective oameni tineri. Asa incat, la un moment dat, eu imparteam un mic birou cu Mircea Nedelciu si cu Hanibal Stanciulescu, doi colegi scriitori. Am raspuns timp de sase luni de casele de creatie si de odihna ale Uniunii Scriitorilor, timp in care nu am facut absolut nimic, pentru ca era „out of season” si nu am primit nici o cerere.

Dar casele de creatie au fost pe maini bune…

Ele da, mai putin Uniunea Scriitorilor, careia i-am dat foc. Am uitat o soba aprinsa si a doua zi am gasit pompierii acolo. Era cu o saptamana sau doua inainte de Revolutie…

Ce a insemnat Revolutia din 1989 pentru dv.? V-ati manifestat cumva sau a fost doar un consum personal, intim de sentimente si emotii?

Luni de zile inainte, am trait numai cu urechea lipita de radio, ascultand Europa Libera si traind intr-o tensiune ingrozitoare. Vedeam ca, pe rand, toate statele din lumea socialista cad, numai noi ramaneam inchisi in sistem… Eram frustrat, vroiam sa facem ceva, niste manifeste sau alte gesturi disperate. N-am mai apucat pentru ca a venit Revolutia. Am trait o stare de fericire extraordinara in perioada aceea. N-am fost in viata mea mai fericit ca in dimineata lui 22 decembrie. A fost o epoca despre care inca nu s-a scris nimic…

Poate o sa scrieti dv…

Asta in orice caz. In volumul al treilea din „Orbitor” va fi un episod masiv despre Revolutie.

Care este imaginea emblematica pe care ati pastrat-o despre ultimii ani de comunism? Cozile, frigul, intunericul, cenzura?

…Stau la o coada de vreo patru-cinci sute de persoane la pui. Sunt pe la jumatatea cozii, nu pot face nici o miscare, sunt pur si simplu strivit intre oameni. La un moment dat, simt o durere extraordinara in sale. Ma smulg si ies din multime: un ins trecea ca un tavalug prin marea aceea de oameni, intepandu-i cu o surubelnita, ca sa-si poata face loc in fata. Sau, in prima mea seara de salariat, ies sa-mi cumpar ceva de mancare. Pana atunci, traind la mama, nu avusesem grija asta. Colind toata Colentina si nu gasesc absolut nimic de mancare. Nu este nimic nicaieri. Sunt deschise toate alimentarele, dar nu e nimic de cumparat. Asa incat, in seara aceea ma culcat nemancat… Si am nenumarate alte amintiri de genul acesta.

Sunteti o figura cunoscuta publicului romanesc, ceea ce se intampla cu putini scriitori. Varful icebergului l-a constituit implicarea dv. politica in campania electorala din 2004. E doar o succesiune de imprejurari sau credeti cu adevarat in misiunea civica si sociala a scriitorului?

Au fost mai multe imprejurari care intr-un fel au transat lucrurile pentru mine. In primul rand, am fost foarte frustrat si nemultumit fata de mine insumi in privinta imaturitatii mele politice de dinainte de 1989. Am avut, dupa aceea, un fel de remuscari pentru ca am fost unul dintre aceia care au indurat epoca asa cum era, fara o reactie directa si decisa impotriva ei. De asemenea, am fost frustrat de faptul ca am crezut o vreme in legitimitatea Revolutiei, in faptul ca a fost o revolutie curata, populara si ca am refuzat sa vad ceea ce toti prietenii mei vedeau si anume, lucratura din spatele acestei Revolutii. Abia in perioada Pietei Universitatii m-am dezmeticit si mi-am schimbat cu 180 de grade orientarea fata de evenimente. Iar apoi, inca un moment de soc a fost acela in care un critic mi-a reprosat ca nu ma implic in viata politica si ca, intr-un fel, nu-mi fac datoria civica de scriitor. Atunci, am profitat de primul moment favorabil, in care cineva mi-a oferit un editorial la un ziar si am inceput sa-mi exprim parerile politice. Le aveam cat se poate de limpezi in minte, dar nu mi se oferise ocazia sa le pun pe hartie. Apoi, un alt concurs de imprejurari a fost cel din preajma alegerilor, cand, de pe o zi pe alta, mi s-a facut un clip in care vorbeam in sprijinul lui Traian Basescu, candidat la presedintie in 2004. Clipul a fost difuzat chiar in seara confruntarii finale dintre cei doi candidati. Consideram ca oricine ar fi fost mai bun decat Adrian Nastase si m-am bucurat ca poate cu a zecea-mia parte a contribuit si clipul meu la alegerea lui Basescu. N-as spune ca intelectualii sunt obligati sa participe la viata publica. Ei sunt de foarte multe feluri. Unora le sta bine sa se implice, altora le sta bine sa fie retrasi, sa ramana la masa de lucru. Cel care sta deoparte nu este de blamat in sine si din principiu. El se poate implica altfel, prin propria lui viziune despre lume.

In aceeasi ordine de idei, sustineti in cadrul programului ERISMA cursul de „Utilizare creativa a limbajului” in fata unui public special, format din manageri de top. Descrieti acest gen de intalnire intre business si cultura.

A fost o experienta complet noua pentru mine. N-am avut niciodata studenti asemenea celor pe care i-am avut la Erisma, asa incat am fost incantat sa tin aceste cursuri. Tocmai pentru ca imi place noutatea si imi plac aventurile intelectuale de acest fel. Am predat timp de o luna cursuri de „creative writing” unor oameni extrem de inteligenti si care, in ultimul timp, au facut cu totul altceva decat sa citeasca literatura sau sa scrie poezii. Cursurile de felul acesta exista pentru ca ei sa recupereze ceea ce pierd printr-o cariera extrem de competitiva, care le consuma toate resursele. Multi dintre acesti oameni de afaceri sau manageri simt acut, in fiecare zi a vietii, ca multe dintre visurile lor din tinerete, multe dintre disponibilitatile lor s-au risipit de pomana. Erisma le da ocazia sa se reinnoade cu propria lor persoana si cu propriul lor trecut. Pentru ca sunt foarte multi care si-au dorit sa scrie literatura, care si-au dorit sa picteze, sa faca muzica sau sa joace teatru si viata nu le-a mai dat aceasta posibilitate. Au devenit oameni ai cifrelor, ai rezultatelor imediate si exacte. Partea ascunsa si oprimata a personalitatii lor este cea care trebuie redescoperita, rehranita si scoasa la lumina pentru ca ei sa devina persoane impacate cu sine si mult mai pozitive, chiar si in afaceri. Nici unul dintre cei care urmeaza aceste cursuri nu va castiga mai mult in urmatoarele luni de zile. In schimb, va deveni un om mai stenic, mai impacat cu sine, mai linistit si prin asta va castiga pe termen lung.

La revenirea in tara, dupa anul petrecut la Berlin cu bursa DAAD, comparatia Romaniei cu Germania nu a fost dintre cele mai magulitoare pentru pamantul natal. In ce termeni v-ati formula totusi patriotismul?

Pentru ca paginile dv., oricat de realist-critice ar fi, degaja un sentiment de apartenenta si asumare…
Cand traiesti mult timp intr-o lume normala, decenta si apoi te intorci in Romania, ai la inceput sentimentul ca ai nimerit intr-un loc complet nefrecventabil, din toate punctele de vedere. Lucruri carora, convietuind cu oamenii de aici, nu le dai de obicei importanta, devin extraordinar de vizibile: de la gropile din asfalt, crapaturile in pereti, aspectul neingrijit, prafuit si ruinat al Bucurestiului, pana la oameni. Ai sentimentul ca romanii traiesc intr-un fel de isterie perpetua, ca sunt extrem de agresivi unii cu altii, ca sunt intoleranti, ca au toate defectele. Dar, locuind apoi alte cateva luni in mijlocul lor, toate acestea incep sa se atenueze. Este un fel de joc dialectic intre o lume pe care o iubesti cu bunele si cu relele ei, fata de care ai ceea ce se numeste complexul dragoste-ura si o lume in care nu prea ai ce cauta, lumea occidentala, dar care este seducatoare, pentru ca pare un ideal. Penduland intre ele, poti avea probleme de identitate. In privinta patriotismului, eu sunt de acord cu Caragiale care spunea ca un adevarat patriot trebuie sa fie critic fata de tara sa si nu lingusitor. Nu trebuie sa-i vada doar calitatile, e foarte util sa-i vada si defectele.

Va considerati european si ii sfatuiti si pe ceilalti romani sa faca la fel. Cat de europeana este opera dv.? Exista vreo bariera in calea receptarii literaturii romane de catre lumea din afara granitelor tarii?

Este una dintre cele mai frustrante intrebari care i se pot pune unui scriitor roman. Intr-adevar, chiar daca un autor roman este foarte european si se ridica la toate standardele culturii europene, exista multe sanse ca el sa nu fie acceptat sau agreat in strainatate. Primul motiv este imaginea negativa a Romaniei, care se reflecta si in receptarea scriitorilor romani. Functioneaza toate cliseele pe care le cunoastem cu totii. Suntem tara lui Dracula. Apoi, exista foarte putini autori romani care au reusit in afara, cativa din perioada interbelica, cativa plecati mai tarziu. Dar practic, nu exista un scriitor roman contemporan foarte bine cunoscut in strainatate si acceptat la nivelul celor mari. Asa incat, cei care ar putea sa publice sau sa citeasca o carte de un autor roman nu stiu de unde sa-l ia, unde sa-l situeze, nu exista jaloane romanesti in strainatate. Apoi, exista prejudecata ca o carte a unui roman trebuie sa trateze subiecte exotice, poate ceva folclor… fiindca noi ne prezentam la toate saloanele internationale si la toate congresele cu aceleasi jocuri populare si costume nationale. In cele din urma, nu exista emigratii consistente romanesti in strainatate. Acum au inceput sa fie. In Spania, in Italia sunt foarte mari concentrari de emigrati romani, dar sunt oameni simpli, care nu sunt mari consumatori de carte. Din toate aceste motive si din multe altele, cum ar fi incompetenta institutiilor romanesti care ar trebui sa promoveze cultura contemporana sau rezistenta editorilor straini, un autor roman patrunde extraordinar de greu in Occident. Trebuie sa fie de cateva ori mai bun decat un scriitor occidental ca sa razbeasca intr-un fel, sa ajunga intre cei care conteaza.

Ce va propuneti sa faceti in Germania, pe durata bursei de creatie? Poate finalizarea trilogiei „Orbitor”?

Voi scrie. Voi avea 365 de dimineti libere, ceea ce este pentru mine un vis cu totul si cu totul irealizabil in Romania. „Am cumparat” timp liber pentru un an de zile, o comoara. Vreau sa nu irosesc acest timp. Daca imi ajuta Dumnezeu, voi termina trilogia „Orbitor” si voi pune capat astfel unei mari etape din scrisul si din viata mea.

In plecarile mai lungi ii luati pe sotia dv. si pe fiul cel mic cu dv. Ei ce fac in tot acest timp?

Sotia mea, care este poeta, va scrie alaturi de mine. Ea intentionaza sa inceapa un roman si poate chiar sa-l duca la bun sfarsit, iar cel mic va merge la gradinita unde, vrand-nevrand, o sa invete limba germana ceea ce, la varsta de trei ani, se intampla cu o viteza uluitoare. Vom locui intr-un vechi castel baroc, in jurul caruia sunt pajisti intinse, paduri…

In mod normal, cand nu sunteti plecat din tara, cat de familist si implicat in treburi domestice sunteti?

In Romania, traiesc intr-o nebunie permanenta. Este un tavalug care ne prinde si ne invarte cu el de-a lungul zilelor si noptilor. Am zilnic doua-trei intalniri cu presa. In afara de asta, trebuie sa raspund la anchete, sa scriu articole, editorialul meu, sa fac nenumarate lucruri care tin de gestiunea gospodariei noastre, cum ar fi plata facturilor… Ma implic in toate astea. Copilul, de asemenea, ne consuma o buna parte din resursele de timp, asa incat, scrisul ramane pe ultimul loc, pentru ca toate celelalte trebuie facute si nu asteapta. Scrisul poate sa astepte…

Descrieti-mi actul de creatie in termeni pe care-i poate intelege si un profan.

Va spun ce imi trebuie mie ca sa pot sa lucrez: mai intii o camera si o usa trasa dupa mine. Trebuie sa fie ora zece dimineata, sa am o cafea alaturi, fumegand, un caiet si un pix. Pe calculator imi scriu doar articolele. Literatura o scriu in caiete, cu pixul, asta imi prieste cel mai bine. Cat despre scris, tot ce pot sa va spun este ca scriu scriind. Asa cum un tenisman nu poate descrie cum da un rever in lung de linie. Pur si simplu ii vine. Asa si eu, am reflexele formate. Scriu scriind, fara nici un plan anterior, fara sa am idee despre ce vreau sa spun. Ceva in mine scrie.

Reveniti asupra a ceea ce ati scris?

Nu, niciodata. Manuscrisele mele sunt curate. Cel mult daca am un cuvant modificat pe pagina… Puteti vedea caietele mele, sunt curate. Scriu 500 de pagini dintr-o rasuflare, de la un capat la celalalt, fara reveniri, fara taieturi…

Nici dupa publicarea unei carti, cand o recititi, nu simtiti nevoia sa reformulati?

In ultima vreme, nu mi-am mai recitit lucrarile decat in cadrul unor lecturi publice, cum mi se intampla in Germania. Atunci, recitesc cate un pasaj din textele mele si am reactii foarte diferite. Depinde de momentele cand o fac: uneori sunt entuziasmat si ma gandesc ce destept eram pe vremea cind am scris textul ala, alteori, dimpotriva, sunt foarte dezamagit si ma gandesc cum de am putut scrie asemenea prostii. In general, cartile pe care le-am scris, le-am dat la spate, nu ma mai intereseaza. Sau ma intereseaza foarte putin. Sunt intotdeauna preocupat de ceea ce am de gand sa scriu de acum incolo.

E grea meseria de scriitor? Cat e de mare truda de a pune litera langa litera, cu gratie?

In privinta trudei, Salieri trudea foarte tare scriind muzica, pe cand Mozart o facea usor, ca un elf gratios. Scria dintr-o bucata, fara stersaturi. Isi scria partiturile jucandu-se. Asta nu inseamna ca ma compar cu el. Dar nu cred in truda scriitorului, ci in gratia lui. Exista scriitori care trudesc extraordinar de tare pe manuscrisele lor, care au o dorinta uriasa de a scrie bine si de a fi cunoscuti, si care totusi sunt dizgratiosi in tot ceea ce fac. Pe cand altii reusesc aproape orice isi propun cu foarte multa nonsalanta. Daca e sa vorbesc despre mine, scriu usor si curat. De obicei, nu revin asupra textelor scrise. Cand mi se pare ca nu am gasit calea, pot sa arunc 40-50 de pagini. Dar cand imi iese, imi iese de la inceput.

Mi-ati spus in ce relatie sunteti cu scrisul. Dar, de citit cum cititi? Cu ochiul criticului sau cu cel al consumatorului obisnuit?

Cititul a fost marea placere a vietii mele, dintotdeauna. Din pacate, nu mai am atat de mult timp cat as vrea. Ziua mi-e cu neputinta, seara, inainte de culcare, mai rup o ora, o ora si jumatate pentru citit. Incerc sa nu-mi treaca o zi fara sa citesc, dar imi e din ce in ce mai greu. Pentru mine, este o nevoie naturala. Nu ma pot culca fara sa citesc ceva. Mi se pare ca ziua este irosita daca am citit doar 20 de pagini dintr-o carte. Pentru mine, cititul este un drog, o mare pasiune, o vocatie, pana la urma. Ma stimez poate chiar mai mult ca un cititor empatic si comprehensiv, decat ca un autor.

Care au fost momentele de cumpana ale vietii dv., momentele cand ezitarile sau regretele au fost cele mai puternice?

Am cam doua-trei pe zi. Ele sunt consemnate in jurnalul meu, cartea mea cea mai criticata si mai injurata. Criticii care au scris despre ea nu intelegeau de ce un autor de succes, care vinde foarte mult, care e cunoscut, are momentele astea negre si intunecate pe tot parcursul jurnalului, de ce vorbeste despre o paranoia a neputintei de a mai scrie, a sentimentului ca ceilalti il dispretuiesc sau il urasc si asa mai departe. Si mai ales, se intrebau ei, de ce trebuie sa figureze toate astea intr-un jurnal. Ei bine, este asa pentru ca jurnalul e ca un prieten pe seama caruia descarci o parte din povara sentimentelor negative pe care le ai de-a lungul vremii. Este ceea ce simt zilnic, tocmai din cauza tensiunii extraordinare pe care ti-o cere scrisul.

De ce spuneti in autoportret „mi s-a intamplat in aceasta viata cel mai trist lucru cu putinta: dintr-un poet, am devenit un autor”?

In textul acela depresiv din care citati, simteam foarte tare diferenta dintre ce inseamna sa fii genuin ca poet, sa fii poet cu adevarat in interiorul, in esenta ta, chiar daca n-ai publicat nimic si nici nu visezi sa publici, si intamplarea ca incepi sa publici carti, unele dupa altele, sa urmaresti cronicile, sa ajungi sa si castigi de pe urma lor. Dintr-un poet, sa devii un autor de carti. Acum nu mai sunt chiar atat de prapastios. Daca toate aceste carti cuprind poezie, si eu nu cred decat in cartile care cuprind poezie, fie ele proze, critica sau tratate stiintifice, deci atata vreme cat aceste carti cuprind poezie, ramai poet si e foarte bine.

In general, tot ceea ce faceti sau scrieti isca valva in jur. Dupa jurnal, Dan C. Mihailescu va acuza ca sunteti in acele pagini prea egoist, ca dati dovada de megalomanie. Cand ati scris „Posmodernismul”, criticii au sarit sa-si apere teritoriul de competente. Vi se „reproseaza” succesul de librarii al cartii „De ce iubim femeile?”. Cum va explicati aceste reactii?

Eu nu caut lucruri de genul acesta. Sunt un om ne-confruntational, in general, si destul de bland, dar reactiile negative m-au insotit intotdeauna. Lucrul acesta, oricat de neplacut ar fi din punct de vedere subiectiv, este pozitiv. Oamenii care raman tineri in spirit sunt mereu intampinati asa, cu controverse. Cand scrisul tau este cumva pe muchie, cand el ii face fericiti pe unii si ii nemultumeste profund pe altii, atunci esti pe calea cea buna, atunci ai sansa de a zdruncina niste structuri, de a agita niste ape, de a schimba niste clasamente… Cred ca orice artist are nevoie de cronici negative pe langa cele pozitive, are nevoie de contestare. Ea este, de fapt, motorul consacrarii. Astazi, in lume, artistii cei mai contestati devin cei mai vizibili. Dimpotriva, cei unanim acceptati tind sa devina difuzi, sa se stearga cumva din constiinta colectiva.

Inseamna ca succesul pe termen lung poate dauna? Sau cel unanim?

Controversa de astazi este succesul de maine, dupa parerea mea. Daca astazi nu sunt controverse, maine nu va fi succes.

Mircea Cartarescu

S-a nascut pe 1 iunie 1956, in Bucuresti.
A absolvit Facultatea de Limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti in 1980.
In prezent, este conferentiar dr. la Catedra de Istoria literaturii romane a Facultatii de Litere din Bucuresti.
Este poet, prozator, critic literar si publicist.
Cartile sale au fost traduse, pana in prezent, in limbile engleza, germana, franceza, spaniola, italiana, olandeza, suedeza, norvegiana, maghiara, slovena si bulgara.

Versuri

Faruri, vitrine, fotografii, Cartea Romaneasca, 1980;
Poeme de amor, Cartea Romaneasca, 1983;
Totul, Cartea Romaneasca, 1985;
Levantul, Cartea Romaneasca, 1990;
Dragostea, Humanitas, 1994;
Dublu CD, Humanitas, 1998;
Plurivers, vol. 1 si 2, Humanitas, 2003.

Proza

Visul (Nostalgia), Cartea Romaneasca, 1989;
Travesti, Humanitas, 1994;
Orbitor. Aripa stanga, Humanitas, 1996;
Orbitor. Corpul, Humanitas, 2002;
Enciclopedia zmeilor, Humanitas, 2002;
De ce iubim femeile, Humanitas, 2004.

Eseuri, Jurnal, Publicistica

Visul chimeric, Litera, 1992;
Postmodernismul romanesc (studiu critic), Humanitas, 1998;
Jurnal, Humanitas, 2001;
Pururi tanar, infasurat in pixeli, Humanitas, 2003;
Baroane!, Humanitas, 2005.

Premii

Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania (1980, 1990 si 1994);
Premiul Academiei Romane (1989);
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2000 si 2003);
Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1994);
Premiul ASPRO (1994, 1996, 2002);
Premiile revistelor Flacara, Cuvantul, Ateneu si Tomis;
Premiul Asociatiei Editorilor Romani (2002 si 2003);
Ordinul Meritul Cultural in rang de Mare Cavaler.

Traducerea in limba franceza Le Ręve, Éditions Climats, Paris, 1992 a fost nominalizata in Franta pentru Prix Médicis, Prix Union Latine si Le meilleur livre étranger, iar traducerea franceza Orbitor, Denoël, Paris, 1999, a fost nominalizata pentru Prix Union Latine (1999, 2000 si 2001).