Muncește și la 84 de ani în vreme ce unii tineri preferă să stea acasă pe banii de la stat. „Când n-am de lucru mă simt de parcă trăiesc degeaba”

Nu regretă nimic profesional, nu a alergat după funcții și povestește cu plăcere despre munca sa, pe care o face și în prezent. Când nu este la serviciu pe doamna Ecaterina Ionescu o găsești la Biblioteca Academiei Române. Își face documentarea pentru cărțile pe care vrea să le publice.Muncește și la 84 de ani în vreme ce oameni tineri preferă să stea acasă pe banii de la stat. A lucrat 35 de ani la Editura Academiei, a stat o perioadă acasă după de s-a pensionat iar mai apoi s-a apucat din nou de lucru. Îi place să lucreze și călătorește atunci când poate. Îmi povestește cu entuziasm despre ultima excursie în Cipru, de Paște, și cum îi place să testeze bucătăria locală în orice țară pe care o vizitează. Apoi ne întoarcem din nou la discuția despre muncă și carieră. „Eu îmbin și redactarea cu corectura. Nu folosesc mailul. Corectez pe pagini tipărite (n.r. printate). Acum suntem doi corectori la revistă. Merg la serviciu două zile pe săptămână iar programul este de la 10 la 17, uneori stau și mai târziu, dar îmi face plăcere. Unde lucrez relațiile sunt frumoase, oamenii sunt receptivi la sugestiile noastre. Nu știu să lucrez la computer dar nu am nevoie de computer să lucrez”.

Redactorul este primul cititor al manuscrisului autorului iar doamna Ionescu a avut de redactat cărți ale unor academicieni și cercetători din institutele de filozofie, psihologie, sociologie. Oricât ar fi omul, autorul, de experimentat, manuscrisul tot are micile lui greșeli. „De exemplu, un nume propriu este scris în vreo 2-3 feluri, notele de subsol trebuie scrise într-un anumit fel, atunci când sunt enunțați autorii a căror bibliografie a fost folosită, și chiar trebuie o anumită frazare. Lucrarea trebuie să fie cât mai citibilă. După ce citeam o carte mă întâlneam cu autorii și le spuneam sugestiile mele și dumnealor aprobau sau nu. Am redactat cărți de filozofie, psihologie și sociologie. Și la un moment dat s-a prăpădit colega mea care era redacta lucrările de economie. Era absolventă de ASE, tot timpul mergea să discute cu Guvernatorul BNR, cu rectorul ASE (după 1977). Și după ce s-a prăpădit colega mea m-a chemat directorul în birou și mi-a spus «Tovarășa Ionescu, de mâine lucrezi și cărți de economie. Tovarășul director n-am făcut ASE-ul, nu mă pricep, nu pot…O să poți, pentru că noi nu mai angajăm pe nimeni. Și am lucrat și cărți de economie ” îmi povestește doamna Ionescu, cum a ajuns să redacteze cărți de economie.

„Eu îi atenționam de fiecare dată că eu nu am studii economice dar o cercetătoare mi-a spus: «nici nu ne-am dat seama». Am înțeles că nu contează atât de mult domeniul cât contează exprimarea. Am redactat cărți până în 1995 când mi-am înaintat cererea de pensionare. Se născuse nepoțica mea. Mi-ar fi plăcut să continui dar era nevoie de mine acasă” povestește doamna Ionescu.

Doamna Ecaterina Ionescu are deja prima carte publicată și mai are alte două în lucru. „Am adunat tot ce mi s-a publicat în revista Memoria, în Ararat, (gazeta armenească) în România Literară, chiar și în alte publicații unde am avut articole și le-am adunat într-o carte, în 2016. Am cartea cu titlul «Am fost redactor de carte». Am lucrat la editura Academiei Române din 1962 până în 1995. Întâi am fost corector pentru că mi se furase carnetul UTC și nu mă primeau să mă angajez nicăieri, nici la gazete, nici la alte edituri fără acel carnet (aveam încă vârsta de utecist). Am lucrat câțiva ani corector de carte și ulterior, directorul editurii care la acea vreme era academicianul Alexandru Graur a spus «este acolo o tovarășă, Ionescu, să vină mâine să dea concurs pentru postul de redactor». Mi-a fost așa de frică, nu am dormit toată noaptea. Am luat testul și am fost redactor, apoi redactor principal până în 1995. Am lucrat 35 de ani la Editura Academiei”. Autorii erau pe atunci cercetători ai Institutului de Filozofie, ai Centrului de Logică, și acum mulți dintre ei, de ani buni, sunt academicieni: ca domnul Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduțescu, Iancu Aurel și foarte mulți care acum sunt academicieni și atunci erau cercetători.

Au trecut anii, se ocupa de nepoțică, s-o ducă la orele de germană, de balet, de tenis… Apoi a fost recomandată de o cunoștință la revista România literară. „Mi-au făcut contract de muncă și am lucrat 12 ani pe post de corector la România Literară. Când revista s-a redus ca număr de pagini a trebuit să plec eu, pentru că eram mai în vârstă. Șansa de a lucra din nou s-a ivit în 2015. Eram la Biblioteca Academiei și am primit un telefon de la secretara domnului Nicolae Manolescu, directorul revistei România Literară și mi-a zis «Mâine să veniți la revistă, că se lucrează la contractul dumneavoastră de muncă. Veniți din nou la corectură». Pentru mine a fost o bucurie și o onoare, și din 2015 sunt din nou la România Literară…
Mie îmi prinde foarte bine și îmi place să lucrez. Când n-am de lucru mă simt de parcă trăiesc degeaba”.

Anii de școală

Mă întorc cu doamna Ionescu în timp și o rog să-și amintească despre admiterea la facultate. Erau anii după război, când comuniștii se instalaseră la putere, când puteai fi turnat și înhățat de oamenii securității la orice colț de stradă. „Am venit la București din provincie, din Tg Ocna, județul Bacău și am vrut să mă înscriu la Facultatea de Drept. Și în timp ce urcam scările erau niște afișe: «Începând de anul acesta se înființează Facultatea de Ziaristică» în cazul Universității C.I.Parhon. Când am văzut, am zis, asta vreau! M-am dus la secretariat, m-am înscris, am aflat materiile la care trebuia să dau examen, am dat, am reușit…Nu aveam manuale deloc pentru că eram după reforma învățământului, am intrat în 1953 la facultate.
Mai țineți minte la ce materii ați dat examen ?
Nu mai știu, să întreb o colegă…Aveam profesori extraordinari: Profesorul Tudor Vianu, pe domnul Edgar Papu (pe atunci le ziceam «tovarăși»). La marxism leninism, (trebuia să facem neapărat această materie), ne impresiona teribil Vladimir Tismăneanu. El nu avea o mână pentru că luptase în Spania.
În timpul facultății nu am avut niciun curs tipărit. Scriam caiete întregi după dictarea profesorilor. L-am avut profesor și pe Alexandru Piru (critic și istoric literar). Am avut norocul că am un scris frumos și citibil. După caietele mele au învățat foarte mulți colegi, chiar și din alte grupe, nu numai din grupa mea, așa încât până la sfârșitul facultății nu am mai avut niciun caiet care să-mi rămână ca amintire. Faptul că colegii mei învățau după caietele mele a fost pentru mine o bucurie.
Am trăit vremuri tulburi în facultate. Erau arestați pe capete, mulți dintre colegii mei. Eram din ce în ce mai puțini la cursuri.
Dar de ce îi arestau, scriau articole împotriva regimului?
Nu au scris, au vorbit și cineva i-a turnat. Stăteam tot timpul cu frica asta în sân, că cineva ne toarnă. Au fost închiși mulți dintre cei care au vorbit favorabil despre revoluția din Ungaria (*Revoluția Ungară din 1956 împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice).
La bacalaureat am numai note de 5, că așa era atunci (n.r. notarea era de la 1 la 5). Am avut bursă de merit. În facultate îmi vindeam cartela de masă, să fac rost de bani și-mi cumpăram cărți.

Stresul cel de toate zilele

Într-o discuție despre carieră, muncă și viață nu puteam evita întrebarea despre stresul cel de toate zilele. Oare exista el și pe vremuri, pentru că acum ne văităm tot timpul de stres.

„Cum să nu… Lucram și sâmbăta iar duminica ne chemau să măturăm curtea. Directorul mă chema întotdeauna în birou doar când avea să-mi reproșeze ceva, niciodată pentru a mă felicita pentru vreo carte. Parcă-l văd, «De ce cartea asta se numește Dimensiunea ….. Așa a spus autorul domnule director, îi spuneam. Autorul era profesor la ASE pe vremea aceea, este vorba despre Cătălin Zamfir care ulterior a fost și ministrul muncii” precizează doamna Ionescu.

„Alt exemplu, am redactat cartea unui autor pe care îl chema Maniu. Mi-a dat cartea, am lucrat-o, îi făcusem și bunul de tipar. Autorul mă tot întreba mereu de ce nu apare cartea, pentru că era gata, avea bunul de tipar. Dar eu nu puteam să-i spun că nu vroiau să-i publice cartea pentru că-l chema Maniu. Într-un final i-am spus care era cauza. Nu avea nicio legătură cu familia Maniu, era doar coincidență de nume. Până la urmă i-au publicat cartea.
Sau altădată m-au chemat să mă întrebe de ce nu apărea în carte nimic din ce spusese Nicolae Ceaușescu cu câteva zile în urmă. Eu eram obligată să adaug că la Congresul cutare…etc NU te chema niciodată directorul decât dacă avea să-ți facă observații, deși nu eu stabileam nici titlul cărții, nici numele autorului, nici pasajul cu discursul, trebuia să vină autorul și să completeze…”

Ce spune de tinerii care refuză joburi

Nu pot să-i înțeleg pentru că mie mi-a plăcut să lucrez și prin prisma mea nu pot accepta acest lucru. Nici pe cei cu ajutorul social nu-i înțeleg, ți se oferă un loc de muncă și tu nu vrei să te duci să muncești, nu vorbesc de oameni în vârstă sau de cei bolnavi. Unii înțeleg că își acceptă meseria și o fac cu plăcere dar sunt mulți care pleacă. E bine pentru ei, dar și nouă ne trebuie să rămână oameni capabili în țară…

******
„Biblioteca Academiei a împlinit 150 de activitate. Și mi-au spus, scrieți și dvs ceva ca scoatem un album cu Biblioteca Academiei. Am scris, am dat și o fotografie, eu cu nepotul meu cel mic, Tudor (foto), la Noaptea muzeelor. Am povestit în scris cum ne strângeau în aulă să ne vorbească Ana Aslan, sau Henri Coandă când a venit din Franța și a rămas în țară”.

La Biblioteca Academiei doamna Ecaterina Ionescu merge foarte des. Acolo găsește toate informațiile. Mi-a spus că lucrează la o carte cu academicieni armeni. Ar trebui să precizez, deși nu crede că e atât de important, că doamna Ionescu are rădăcini armene. Ani de zile a adunat informații despre academicieni armeni închiși de regimul comunist. „Vreau să o dau la tipar de ani de zile. Am dat bani la dactilografe. Între timp au mai apărut 2 academicieni și acum sunt 13. Scriu de mână că nu mă pricep să scriu la computer. Ceilalți au computere, eu scriu de mână. Stau la bibliotecă cât vreau pentru că la România literară mă duc doar 2 zile pe săptămână”.

În nopțile de 15-20 mai 1950, în săptămâna aceea mașina neagră a securității a mers în tot Bucureștiul și a luat 20 de academicieni. Și apoi i-a venit ideea să scrie despre toți, pentru că nu au fost închiși doar în anii '50. Au fost închiși și în 1948. „Mi-a promis Dan Berindei că se ocupă să publicăm lucrarea pentru că și soția lui a fost închisă. Sau Dinu Giurăscu pentru că a fost închis Constantin Giurăscu. E gata lucrarea. Caut editură. Am muncit atât. Am 2 cărți în lucru. Mi-au zis că dacă îmi apar cărțile mă fac membru al Uniunii Scriitorilor. Și le-am zis că nu mai apuc eu…, nici nu îmi trebuie”.

Vă invităm să rămâneți alături de noi!

Sunteţi de acord să vă abonaţi la newsletter-ul nostru?

*Datele personale prelucrate pot fi: nume, prenume, adresa de e-mail, funcția pe care o dețineți în companie, numărul de telefon. Citiţi AICI mai multe informaţii despre prelucrarea datelor personale.